Urechelnițele sunt insecte din ordinul Dermaptera, găsite pretutindeni în America, Eurasia, Australia și Noua Zeelandă, cu o mai mare diversitate în zonele tropice și subtropicale. Cu 1800 de specii grupate în 12 familii biologice, sunt unul dintre cele mai mici ordine de insecte. Caracteristic pentru ordin sunt o pereche de cerci puternici la finalul abdomenului, curbați în formă de clește, deși anumitor specii parazite ale unor mici mamifere, aceștia lipsesc. Numele ordinului este dat de către setul de aripi membranoase, împăturite sub aripile principale chitinoase. Prima pereche de aripi, pieloase, sunt scurte, lăsând o parte din abdomen descoperită. Cele posterioare, mai mari, au formă de evantai, strânse sub cele anterioare prin două pliuri transversale, dar urechelnițele își folosesc rar capacitatea de a zbura. Au corpul lung și turtit dorso-ventral, antene lungi, filiforme și aparat bucal de tip masticator.
Exista credința populară că urechelnițele pot fi foarte periculoase pentru oameni deoarece ele pot intra în urechea omului, penetrând astfel timpanul.
Urechelnițele sunt nocturne; de obicei se ascund în locuri ferite și umede în timpul zilei, devenind active noaptea. Se hrănesc cu o varietate de insecte și plante. Se consideră a fi dăunătoare pentru unele culturi, în general specia Forficula auricularia, dar daunele nu sunt atât de mari deoarece se hrănesc în egală măsură cu alți dăunători. Majoritatea sunt independente, doar 15 specii fiind epizoice (parazite).
Dezvoltarea este heterometabolă; năpârlesc de 5 ori în primul an înainte de a deveni adulte. Multe specii de urechelnițe prezintă instincte materne, un lucru rar între insecte. Femelele îngrijesc ouăle chiar și după ce acestea se transformă în nimfe, chiar până la a doua năpârlire. Pe măsură ce năpârlesc se dezvoltă diferențe sexuale, în general în forma cercilor.
Resturi fosile din subordinul Archidermaptera datează din Triasicul târziu. Se presupune că mai multe ordine de insecte sunt înrudite cu urechelnițele, Grylloblattaria fiind cea mai apropiată.
thumb|220px|Femelă în cuib cu ouă thumb|220px|Femelă în cuib cu exemplare proaspăt eclozate
Etimologie thumb|right|220px|Diagrama unei urechelnițe cu aripile deschise și închise. A se nota diferența între forma cercilor bazată în sexul insectei. Numele științific al ordinului, Dermaptera, este de origine greacă, din cuvintele dermatos însemnând piele și pteron - aripă. A fost introdus de către Charles De Geer în 1773. Termenul popular provine din superstiția că urechelnițele își pot depozita ouăle în creierul uman perforând timpanul. Urechelnițele se ascund în locuri întunecate și umede, și există posibilitatea de a intra ocazional în canalul auditiv uman, dar fără ca acestea să caute în mod special prezența umană.
thumb|220px|right|Urechelniță din zona Iruppu, Coorg, India
Distribuție Urechelnițele se găsesc în abundență în Americi și Eurasia. Urechelnița comună a fost introdusă în America de Nord în 1907 din Europa, și este mai întâlnită în statele din sud și sud vest. Singura specie nativă - Doru aculeatum se găsește în nord, chiar până în Canada, unde se găsește în mlaștinile din sudul statului Ontario. Alte familii care se găsesc în America de Nord sunt Forficulidae (Doru și Forficula), Labiidae, Anisolabididae, și Labiduridae.
Puține urechelnițe supraviețuiesc iernii în climatele reci și pot fi găsite în crăpături de scoarță, în câmpuri sau grădini. Din cele aproximativ 1800 de specii, 25 se găsesc în America de Nord, 45 în Europa (7 în Marea Britanie) și 60 în Australia.
În România Specii prezente în RomâniaBrindle A, Friese G (1964) Ergebnisse der Albanien-Expedition 1961 des Deutschen Entomologischen Institute: Apterygida albipennis (Charpentier) Chelidurella acanthopygia Chelidurella transsilvanica Forficula auricularia Labia minor
Morfologie thumb|350px|right|Morfologie externă mascul thumb|right|220px| Urechelniță femelå într-o postură agresivă (specia Forficula auricularia)
Majoritatea urechelnițelor au o formă turtită și corp alungit pentru a încăpea în crăpături sau sub coaja copacilor, ajungând la 7–50 mm , deși pot crește și mai mult, precum urechelnița de Saint Helena care poate a ajunge la 80 mm lungime. Urechelnițele sunt caracterizate printr-o pereche de clești numiți cerci, cu formă de forceps prezenți pe abdomen; masculii îi au curbați iar femelele drepți. Cerci sunt folosiți pentru a fixa partenerul în timpul copulării sau prada în timpul alimentării, sau ca armă defensivă pentru a îndepărta agresori. În timpul zborului sunt ascunși sub tegmină (un tip de aripă modificată). Antenele au 10 sau mai multe segmente.
Primul set de aripi sunt oblice, scurte, cu o textură de piele acoperind aripile posterioare foarte fine, precum elitra unui gândac, în principal cu rol de protecție nu atît de zbor. Majoritatea speciile au aceasta structură, deși Arixeniina și Hemimerina nu au deloc aripi și sunt oarbe. Aripile secundare au o membrana foarte fină care se extinde radial dintr-un punct ascuns sub aripa chitinoasă. Chiar dacă majoritatea urechelnițelor sunt capabile de zbor, sunt foarte rar văzute zburând. Venatura (structura venelor) este unică. Speciile epizoice, câteodată considerate ectoparazite, nu au aripi.
Morfologie internă Sistemul neuroendocrin al urechelniței este tipic pentru insecte. Prezintă creier, un ganglion subesofageal, trei ganglioni toracici, șase ganglioni abdominali; un ganglion fiind o masă de neuroni. Neuronii conectează sistemul endocrin cu creierul și cu ganglionul frontal unde corpus allatum produce hormon juvenil III. Sistemul digestiv al urechelnițelor este similar cu cel al altor insecte, lipsind caecae gastrică. Tuburi malfigiane lungi și subțiri pot fi găsite între zona medie și cea posterioară.
Sistemul reproductiv al femelelor consistă dintr-o pereche de ovare, oviduct, spermatecă și cameră genitală. Canalele laterale permit ouălor să părăsească corpul, iar spermateca este locul unde sperma este păstrată. Spre deosebire de alte insecte, gonopora (por genital la inevertebrate) se deschide după al 7-lea segment abdominal. Ovarele sunt primitive prin faptul ca sunt politrofice; și prin faptul ca celulele ajutătoare și oocitele alternează de-a lungul ovariolelor. În anumite specii aceste ovariole lungi se ramifică din canalul lateral, iar în altele, ovariole scurte apar în jurul canalului.
Ciclul de viață și reproducere thumb|left|100px| Ciclul vieții unei urechelnițe mascul de la ou la adult Urechelnițele sunt hemimetabolice, însemnând ca trec prin metamorfoze incomplete (ou -> nimfă -> adult), dezvoltându-se între cele 4-6 năpârliri. Stadiile dintre năpârliri se numesc instar. Durata de viață a unei urechelnițe este de aproximativ un an de la eclozare. Procesul de împerechere începe toamna, masculul și femela putând fi găsiți împreuna toamna și iarna. După împerechere sperma rămâne în femelă pentru câteva luni până când ouăle vor fi fertilizate. În mijlocul iernii spre începutul primăverii masculul pleacă sau este alungat de către femelă. Femela va depune între 20 și 80 de ouă cu aspect perlat în decurs de 2 zile. Anumite urechelnițe, cele parazitice din subordinele Arixeniina și Hemimerina, sunt vivipare, dau naștere unor urmași vii care se vor hrăni cu un fel de placentă. Când sunt depuse, ouăle sunt albe sau de culoare crem și au o formă ovală, dar înainte de eclozare devin maron și cu formă de rinichi. Fiecare ou are aproximativ 1 milimetru înălțime si 0.8 milimetri lățime.
Urechelnițele sunt între puținele insecte non-sociale care arată instincte materne. Femela mamă dă multe atenție ouălor, precum căldură și protecție, deși anumite studii au arătat că mama nu dă atenție ouălor când le adună. Mama adună bile de ceară similare cu ouăle, deși după ceva timp acestea vor fi rejectate pentru că nu au mirosul specific. Mama va proteja viguros cuibul contra animalelor de pradă fără să se hrănească. Altă grijă a mamei este să curețe constant ouăle de ciuperci. Anumite studii au arătat că dorința de a curăța ouăle se menține mai multe zile după eclozare când ouăle eclozate au fost înlocuite cu alte ouă, femela a continuat să le curețe timp de 3 luni.
Ouăle eclozează în șapte zile. Mama poate asista nimfele în a ieși din ou. După eclozare, nimfa mănâncă coaja oului și continuă să trăiască cu mama. Nimfele arată similar cu părinții, doar mai mici și vor continua să locuiască în cuibul matern până la a doua năpârlire în iulie. Nimfele se hrănesc cu hrană regurgitată de către mamă, sau consumând propriile piei năpârlite. Dacă mama moare înainte ca nimfele să fie pregătite, există posibilitatea ca puii să o mănânce.
După cinci sau șase năpârliri nimfele ajung la stadiul de adult. Cerci masculilor se curbează, iar cei ai femelelor rămân drepți. Ajung de asemenea la culoarea lor naturală, care poate varia între maron deschis precum urechelnița Tawny, până la negru închis precum urechelnița Ringlegged). Pentru speciile înaripate, aripile încep să se dezvolte în acest stadiu. Aripile anterioare se sclerozează pentru a oferi protecție aripilor posterioare.
Comportament thumb|right|220px|Femelă în poziție defensivă Majoritatea urechelnițelor sunt nocturne locuind în crăpături ale stâncilor sau ale cojii copacilor. În Hawaii și Africa de Sud s-au raportat specii cavernicole, oarbe. Sunt omnivore, alimentându-se cu o varietate de plante și animale, atât vii cât și moarte. Pentru a se proteja de animalele de pradă, specia Doru taeniatum secretă și ejectează jeturi de lichid galben rău mirositor până la 10 cm distantăRedirect, secretat în glande poziționate pe partea dorsală a segmentelor abdominale trei și patru. Pentru a direcționa jeturile, își încovoiază corpul, o manevra care îi permite în același timp să folosească cerci în apărare (vezi imagine).
Urechelnițele sunt în general necrofage, dar unele sunt omnivore sau de pradă active. Abdomenul este flexibil și muscular. Cercii sunt utilizați pentru a fixa prada sau pentru a fixa partenerul în timpul copulării. Cercii masculilor au tendința de a fi mai curbați decât cei ai femelelor.
thumb|220px|right|Mascul din specia Forficula auricularia hrănindu-se cu flori. right|220px|thumb|Video Forficula auricularia hrănindu-se Urechelnița comună este una din puținele insecte care vânează activ prada și sunt omnivore, hrănindu-se cu artropode, plante sau fructe. Într-o mare măsură specia este de asemenea necrofagă, hrănindu-se cu plante și animale moarte când are ocazia. Printre insectele vânate de urechelnițe se numără, în general, păduchii de plante, dar și insecte mai mari, precum muștele din genul Calliphora. Plante cu care se hrănesc în mod normal includ trifoi, dalia, flori din genul Zinnia, Asclepias tuberosa, Alcea rosea, salată, conopidă, căpșună, floarea soarelui, țelină, piersici, prune, struguri, cartofi, trandafiri, fasole, sfeclă, iarbă; s-au reportat cazuri în care mâncau matasea porumbului, distrugându-l.
Speciile din subordinurile Arixeniina și Hemimerina sunt în general considerate epizoice, trăind pe corpul altor animale, în special mamifere. Speciile din genul Arixenia, familia Arixeniidae, subordinul Arixeniina sunt în mod normal găsite în cutele pielii sau a gușei liliacului malaiezian Cheiromeles torquatus, hrănindu-se aparent cu secrețiile corporale ale acestuia. Alte specii, precum Xenarina (tot din subordinul Arixeniina), se presupune ca se hrănesc cu guano sau cu artropode guanofile în cuibul liliacului, unde au fost găsite. Hemimerina include specia Araeomerus găsită în cuibul unor șobolani (Beamys major), iar Hemimerus a fost găsita pe șobolanul gigantic Cricetomys.