Kimigayo (君が代) este imnul național al Japoniei. Textul imnului este preluat din colecția de poeme din secolul al X-lea Kokin wakashū. Melodia a fost compusă de Hiromori Hayashi (1831-1896) în 1880. Este cântată în Do major. Textul având doar 32 de silabe, iar melodia 11 măsuri, este unul dintre cele mai scurte imnuri naționale.¢?‘‰Ì£‚Æ‚È‚Á‚½¢ŒN‚ª‘ã£
În timp ce titlul „Kimigayo” este, de obicei, tradus sub numele de „Domnia Majestății Sale Imperiale” sau de „Fie ca domnia voastră”, nici o traducere oficială a titlului sau a versurilor nu a fost stabilită prin lege.
În 1893 Ministerul Învățământului din Japonia a decis ca acest cântec să fie cântat în școlile primare la ocazii festive, apoi a fost folosit și la ceremonii de stat și competiții sportive, dar abia în 1999 a devenit imnul oficial al Japoniei conform „Legii cu privire la steagul și imnul național”.
Etimologie
„Kimi” (君) a fost folosit în trecut fie ca un substantiv pentru a indica împăratul sau un domn (de exemplu, un maestru), cel puțin în perioada Heian,新村出記念財団(1998). A dictionary of Japanese 『広辞苑』 („Kōjien”), 5th edition. Published by Iwanami Shoten, Publishers. fie ca un substantiv sau sufix onorific pentru a indica o persoană, sau forma informală a pronumelui „tu”.
De exemplu, protagonistul Hikaru Genji (光源氏) din Genji monogatari este de asemenea numit „Hikaru no Kimi” sau Hikaru-gimi” (光の君 sau 光君). Înainte de perioada Nara, împăratul a fost adesea numit „ōkimi” („mare domn”), deci este controversat dacă cuvântul „kimi” din „kimigayo” desemna împăratul sau nu inițial.
În perioada Kamakura, „Kimigayo” a fost folosit ca un cântec festiv în rândul samurailor, devenimd ulterior popular printre oamenii din perioada Edo. Spre sfârșitul epocii Edo, „Kimigayo” a fost folosit în Ōoku (harem al castelului Edo) și Satsuma-han (acum prefectura Kagoshima) ca un cântec comun de celebrare a anului nou. În aceste contexte, „kimi” nu îl desemna niciodată pe împărat, ci doar pe shogunul Tokugawa, clanul Shimazu ca și conducători ai Satsuma-han, oaspeții de onoare sau toți membrii celebrării festive. După restaurarea Meiji, samuraii din Satsuma-han au controlat guvernul japonez imperial și au adoptat Kimigayo drept imnul național al Japoniei. Din acest moment până la înfrângerea Japoniei în Al doilea război mondial, „Kimigayo” a fost înțeles ca însemnând domnia lungă a împăratului. Odată cu adoptarea Constituției Japoniei în 1947, împăratul nu mai era un suveran ce domnea prin drept divin, ci un om care este un simbol al statului și al unității poporului. Ministerul Educației nu a dat nici o noțiune nouă pentru „Kimigayo” după război; acest lucru a permis cântecului să desemneze poporul japonez. De asemenea, ministerul nu a renunțat oficial la semnificația de dinainte de război a „Kimigayo”.
În 1999, în timpul deliberării „Legii cu privire la steagul și imnul național” (国旗及び国歌に関する法律, Kokki Oyobi Kokka ni Kansuru Hōritsu), definiția lui Kimigayo a fost pusă în repetate rânduri la îndoială. Prima sugestie a fost dată de secretarul general al cabinetului, Hiromu Nonaka, și anume că, datorită noului statut al împăratului, așa cum este stabilit în articolul 1 din Constituția Japoniei, „kimi” desemnează „împăratul ca simbol al Japoniei” și dorința de pace și prosperitate a acesteia. Apoi, primul ministru Keizō Obuchi a confirmat aceasă afirmație printr-o declarație pe 29 iunie 1999:
Partidele opozante Partidului Liberal Democrat, care era la guvernare la vremea când Obuchi era prim-ministru, s-au opus vehement semnificației propuse de guvern pentru „kimi” și „Kimigayo”. Din partea Partidului Democrat din Japonia, membrii se opuneau din cauza lipsei unor legături istorice cu semnificația conferită acestuia. Cel mai puternic critic a fost Kazuo Shii, președintele Partidului Comunist, care a susținut cu tărie că „Japonia” nu a putut fi derivată din „Kimigayo”, deoarece versurile menționează doar dorința împăratului pentru o domnie lungă. Shii s-a opus, de asemenea, folosirii cântecului ca imn național, deoarece pentru o națiune democratică, un cântec despre împărat nu este adecvat.
Istorie Imperiul Japoniei (1868–1945)
Versurile au apărut pentru prima dată în Kokin Wakashū, o antologie de poezii, ca având un poet anonim. Poemul a fost inclus în multe antologii și a fost folosit ulterior ca un cântec de sărbătoare a vieții îndelungate, de către oameni de toate statusurile sociale. Spre deosebire de forma folosită pentru imnul național actual, poemul a început inițial cu fraza „Waga Kimi wa” (我が君は, „tu, domnul meu”) în loc de „Kimiga Yo wa” (君が代は, „domnia ta”). Primele versuri au fost schimbate în timpul perioadei Kamakura, în timp ce restul versurilor au rămas la fel. Deoarece versurile au fost cântate în ocazii oficiale, cum ar fi zilele de naștere, nu a existat nici o partitură pentru acestea până în secolul al XIX-lea.
În 1869, John William Fenton, un lider militar irlandez, a realizat că nu există nici un imn național al Japoniei și i-a sugerat lui Iwao Oyama, ofițer al Clanului Satsuma, să fie creat unul. Ōyama a fost de acord și a selectat personal versurile. Versurile au fost alese probabil pentru similitudinea lor cu imnul național britanic, datorită influenței lui Fenton. După selectarea versurilor imnului, Ōyama l-a rugat apoi pe Fenton să creeze melodia. După ce i-au fost acordate doar două până la trei săptămâni pentru a compune melodia și doar câteva zile pentru a o repeta, Fenton a debutat imnul în fața împăratului japonez în 1870. Aceasta a fost prima versiune a „Kimigayo”.
Imnul a fost respins din cauza faptului că melodiei îi „lipsea solemnitatea”, conform guvernului japonez, deși alții cred că melodia nu putea fi cântată efectiv de către japonezi. Cu toate acestea, această versiune este încă cântată anual la templul Myōkōji din Yokohama, unde Fenton a fost liderul unei trupe militare. Myōkōji servește drept memorial pentru acesta.
În 1880, Ministerul Casei Imperiale a adoptat o melodie nouă compusă de Yoshiisa Oku și Akimori Hayashi. Ca și compozitor este adesea enumerat și Hiromori Hayashi, care a fost supraveghetorul lor și tatăl lui Akimori. Akimori era, de asemenea, unul dintre elevii lui Fenton. Deși melodia se bazează pe un ritm tradițional de muzică japoneză, stilul este influențat de imnuri occidentale, fiind folosite anumite elemente ale aranjamentului lui Fenton.Hermann Gottschewski: "Hoiku shōka and the melody of the Japanese national anthem Kimi ga yo", in: Journal of the Society for Research in Asiatic Music (東洋音楽研究), No. 68 (2003), pp. (1)-(17). Published by The society for Research in Asiatic Music . Muzicianul german Franz Eckert a aplicat melodiei o armonie în stil occidental, creând versiunea a doua și actuală a „Kimigayo”. Guvernul a adoptat în mod oficial „Kimigayo” ca imn național în 1888 și creat copii ale muzicii și versurilor, transmise în străinătate pentru ceremonii diplomatice. Până în 1893, „Kimigayo” a fost inclus în ceremoniile școlilor publice datorită eforturilor Ministerului Educației.
La începutul secolului al XX-lea, „Kimigayo” începuse să fie strâns asociat cu ideea onorării împăratului, fiind, de asemenea, asociat ca parte a educației japoneze. Cu toate acestea, opiniile exprimate într-o lucrare din Osaka din 1904 numesc „Kimigayo” un cântec pentru familia imperială și nu pentru stat ca întreg. Uchimura Kanzo, lider creștin în Japonia, a declarat la începutul secolului al XX-lea că „Kimigayo” nu este imnul Japoniei, spunând că scopul cântecului este acela de a lăuda împăratul. Potrivit lui Kanzo, un imn național ar trebui să exprime sentimentele poporului. Japonezii au fost familiarizați cu „Kimigayo” ca imn abia după ce a existat o creștere a numărului festivităților publice, după victoriile în primele războaie chino-japoneze și ruso-japoneze.
În timpul celui de-Al doilea război mondial, Imperiul japonez a ordonat elevilor, atât din țară, cât și din colonii, să cânte imnul „Kimigayo” și să îl salute pe împăratul Hirohito în fiecare dimineață.
Japonia postbelică (1945-prezent) 1945-1999 În timpul Ocupației Americane a Japoniei, nu au existat directive ale Comandantului suprem pentru Forțele Aliate care să limiteze utilizarea „Kimigayo” de către guvernul japonez. Acest fapt a diferit complet față de reglementările emise care restricționau utilizarea steagului Hinomaru. Odată cu încurajarea de a folosi „Kimigayo” în școli pentru a promova educația în domeniul apărării și patriotismul, instituția publică de televiziune NHK a început să folosească piesa pentru a anunța începerea și încheierea programelor sale.
Din 1999
„Legea cu privire la steagul și imnul național” a fost adoptată în 1999, alegând atât Hinomaru, cât și Kimigayo, ca simboluri naționale ale Japoniei. Trecerea în lege a avut ca rezultat sinuciderea unui director de școală din Hiroshima, care nu a putut rezolva o dispută între consiliul școlii și profesorii săi asupra utilizării Hinomaru și Kimigayo.
Primul ministru Keizo Obuchi, liderul Partidului Liberal Democrat (LDP sau 自民党, Jimintō), a decis să elaboreze o lege pentru ca „Hinomaru” și „Kimigayo” să devină simbolurile oficiale ale Japoniei, în anul 2000. Secretarul general al cabinetului, Hiromu Nonaka, a dorit ca legislația să fie încheiată până la a 10-a aniversare a încoronării lui Akihito ca împărat. Nu este prima dată când a fost luată în considerare o legislație pentru stabilirea ambelor simboluri ca oficiale. În 1974, pe fondul retrocedării insulei Okinawa către Japonia în 1972 și a crizei petrolului din 1973, premierul Kakuei Tanaka a sugerat ca o lege să fie adoptată legalizând ambele simboluri.
Principalii susținători ai proiectului au fost PLDM și Komeito (CGP), în timp ce opoziția a inclus Partidul Social Democrat (SDPJ) și Partidul Comunist (CPJ), care au citat conotațiile pe care ambele simboluri le-au avut în perioada războiului. De asemenea, CPJ s-a opus deoarece nu s-a permis ca problema să fie rezolvată de către public. Între timp, Partidul Democrat din Japonia (DPJ) nu a putut să-și dezvolte consensul de partid asupra proiectului. Președintele DPJ, Naoto Kan a declarat că DPJ trebuie să sprijine proiectul de lege deoarece partidul a recunoscut deja ambele simboluri ca simboluri ale Japoniei. Secretarul general adjunct și viitorul prim-ministru, Yukio Hatoyama a crezut că acest proiect de lege ar determina divizări suplimentare între societate și școlile publice.
Înainte de vot, au existat solicitări pentru ca proiectele de lege să fie separate la Dietă. Profesorul Universității Waseda, Norihiro Kato a declarat că „Kimigayo” este o problemă mai complexă decât steagul Hinomaru. Încercarea de a desemna numai Hinomaru ca steag național de către DPJ și de alte partide în timpul votării proiectului de lege au fost respinse de către Dietă. Camera Reprezentanților a adoptat proiectul de lege pe 22 iulie 1999, cu 403 voturi la 86. Legislația a fost trimisă Camerei Consilierilor pe 28 iulie și a fost adoptată pe 9 august. A fost adoptată ca lege pe 13 august.
Protocol
Versurile și notația muzicală a imnului sunt redate în a doua anexă a Legii privind steagul și imnul național. În ceea ce privește muzica în sine, ea e prezentată ca un aranjament vocal, fără a menționa tempo-ul și toate versurile din hiragana. Imnul este compus în 4/4 (timp obișnuit) în modul Dorian. Legea privind steagul și imnul național nu detaliază modul în care ar trebui să se arate respectul în timpul intonării „Kimigayo”. Într-o declarație făcută de premierul Obuchi, legislația nu va impune noi reglementări poporului japonez atunci când vine vorba de respectarea drapelului sau a imnului.