Elisabeta a II-a

Elisabeta a II-a (Elizabeth Alexandra Mary; ) a fost regina Marii Britanii și a Irlandei de Nord din 1952 până la decesul acesteia în data de 8 septembrie 2022.

Elisabeta s-a născut în Mayfair, Londra, fiind primul copil al ducelui și ducesei de York (mai târziu regele George al VI-lea și regina Elisabeta). Tatăl ei a urcat pe tron după abdicarea fratelui său, regele Eduard al VIII-lea, în 1936, moment din care ea a devenit moștenitoarea prezumtivă. A avut parte de o educație privată, acasă, și a început să își asume sarcini publice în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, servind în Serviciul Teritorial Auxiliar. În 1947 s-a căsătorit cu Philip, Duce de Edinburgh, un fost prinț al Greciei și Danemarcei, cu care a avut patru copii: Charles al III-lea, Anne, Prințesă Regală, Andrew, Duce de York și Edward, Conte de Wessex. A fost căsătorită cu prințul Philip timp de 73 de ani, până la moartea acestuia, la 9 aprilie 2021.

Când tatăl ei a decedat în februarie 1952, Elisabeta a devenit conducătoare a Commonwealth-ului și regină a șapte țări independente ale Commonwealth-ului: Regatul Unit, Canada, Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud, Pakistan și Ceylon. Ea a domnit ca monarh constituțional în vremea unor schimbări politice majore, cum ar fi decolonizarea Africii, descentralizarea puterii în Regatul Unit, aderarea Regatului Unit la Comunitățile Europene și Brexit. Printre numeroasele sale vizite și întâlniri istorice se numără o vizită de stat în Republica Irlanda și întâlniri cu cinci papi. Printre evenimentele semnificative se numără încoronarea din 1953, celebrarea Jubileului de Argint, de Aur, de Diamant și de Platină în 1977, 2002, 2012 și 2022. A fost cel mai longeviv monarh britanic, cel mai în vârstă și mai longeviv șef de stat în exercițiu și al doilea monarh suveran ca lungime a domniei din istoria lumii (după Ludovic al XIV-lea al Franței, care, însă, a domnit și ca minor).

Elisabeta s-a confruntat ocazional cu sentimente republicane și critici de presă asupra familiei regale, în special după destrămarea căsătoriilor copiilor ei și moartea în 1997 a fostei sale nurori Diana, Prințesă de Wales. A declarat anul 1992 (marcat de probleme familiale și incendiul Castelului Windsor) drept annus horribilis. Cu toate acestea, sprijinul pentru monarhie în Regatul Unit a fost și rămâne constant ridicat, la fel ca și popularitatea ei personală.

Primii ani thumb|180px|left| Prințesa Elizabeth la vârsta de trei ani, în 1929 pe coperta revistei Time. Elizabeth Alexandra Mary Windsor s-a născut la Londra, la ora 02:40 (GMT), la 21 aprilie 1926, în timpul domniei bunicului său patern, regele George al V-lea. Tatăl ei, ducele de York (mai târziu regele George al VI-lea), era al doilea fiu al regelui. Mama ei, ducesa de York (mai târziu regina Elisabeta regina mamă), era fiica cea mică a aristocratului scoțian, contele de Strathmore și Kinghorne. Elizabeth s-a născut prin cezariană în casa bunicului ei matern din Londra: strada Bruton 17, Mayfair.Bradford, p. 22; Brandreth, p. 103; Marr, p. 76; Pimlott, pp. 2–3; Lacey, pp. 75–76; Roberts, p. 74 A fost botezată de Arhiepiscopul de York în capela privată a Palatului Buckingham la 29 mai,Hoey, p. 40 și a fost numită Elizabeth după mama ei, Alexandra după mama lui George al V-lea, care murise cu șase luni mai devreme și Mary după bunica ei paternă.Brandreth, p. 103 Familia o alinta cu diminutivul LilibetPimlott, p. 12 fiind foarte apropiată de bunicul său, George al V-lea, pe care l-a ajutat să se refacă după boala sa din 1929, vizitele ei regulate au fost creditate în presa populară și de către biografii de mai târziu, că l-au ajutat pe rege să se recupereze.Lacey, p. 56; Nicolson, p. 433; Pimlott, pp. 14–16

Singura soră a Elisabetei, prințesa Margaret, s-a născut în 1930. Cele două prințese au fost educate acasă sub supravegherea mamei lor și a guvernantei, Marion Crawford.Crawford, p. 26; Pimlott, p. 20; Shawcross, p. 21 Lecțiile s-au concentrat pe istorie, limbi, literatură și muzică.Brandreth, p. 124; Lacey, pp. 62–63; Pimlott, pp. 24, 69 Crawford a publicat în 1950 o biografie a anilor copilăriei lui Elizabeth și Margaret, intitulată „Micile prințese”, spre marea mâhnire a familiei regale.Brandreth, pp. 108–110; Lacey, pp. 159–161; Pimlott, pp. 20, 163 Cartea descrie dragostea lui Elizabeth pentru cai și câini, ordinea și atitudinea ei față de responsabilitate.Brandreth, pp. 108–110 Au avut ecou unele observații precum: Winston Churchill a descris-o pe Elizabeth când avea doi ani ca fiind „un personaj. Are un aer de autoritate și reflectivitate uimitor la un sugar”.Brandreth, p. 105; Lacey, p. 81; Shawcross, pp. 21–22 Verișoara ei, Margaret Rhodes, a descris-o ca „o fetiță veselă, dar fundamental sensibilă și bine educată”.Brandreth, pp. 105–106

Moștenitoare prezumptivă

În timpul domniei bunicului ei, Elizabeth era a treia în linia de succesiune la tronul britanic, după unchiului ei Edward și tatălui ei. Deși nașterea ei a generat interes public, nu era de așteptat să devină regină, deoarece Edward era încă tânăr, urma probabil să se căsătorească și să aibă copii proprii, care ar fi precedat-o pe Elizabeth în linia de succesiune.Bond, p. 8; Lacey, p. 76; Pimlott, p. 3 Când bunicul ei a murit în 1936 și unchiul ei a urcat pe tron sub numele de Edward al VIII-lea, a devenit a doua în linie la tron, după tatăl ei. Mai târziu, în acel an, Edward a abdicat, după ce căsătoria propusă de el, cu Wallis Simpson, a provocat o criză constituțională.Lacey, pp. 97–98 În consecință, tatăl Elisabetei a devenit rege, iar ea a devenit moștenitor prezumtiv. Dacă părinții ei ar mai fi avut un fiu, el ar fi fost moștenitor și deasupra ei în linia succesorală, care la momentul respectiv era determinată de primogenitura masculină.Marr, pp. 78, 85; Pimlott, pp. 71–73

Elizabeth a făcut cursuri private de istorie constituțională cu Henry Marten, vice-rector al Colegiului Eton,Brandreth, p. 124; Crawford, p. 85; Lacey, p. 112; Marr, p. 88; Pimlott, p. 51; Shawcross, p. 25 și a învățat franceza de la o succesiune de guvernante franțuzoaice. O companie de cercetașe a fost formată special pentru a putea socializa cu fete de vârsta ei.Marr, p. 84; Pimlott, p. 47

În 1939, părinții Elisabetei au făcut turnee în Canada și Statele Unite. La fel ca în 1927, când au făcut turnee în Australia și Noua Zeelandă, Elizabeth a rămas în Marea Britanie, deoarece tatăl ei o considera prea tânără pentru a întreprinde turnee publice.Pimlott, p. 54 Coresponda în mod regulat cu părinții atunci când aceștia erau plecațiPimlott, p. 55 și a făcut primul telefon transatlantic regal la 18 mai.

Al Doilea Război Mondial

În septembrie 1939, Marea Britanie a intrat în cel de-Al Doilea Război Mondial. Lordul Hailsham a sugerat ca prințesele Elizabeth și Margaret să fie evacuate în Canada pentru a evita frecventele bombardamente aeriene. Mama lor însă a refuzat, declarând: „Copiii nu vor pleca fără mine. Eu nu-l voi părăsi pe rege. Iar regele nu va pleca niciodată”. Prințesele au rămas la Castelul Balmoral din Scoția până la Crăciunul din 1939, când s-au mutat la Sandringham House, Norfolk.Crawford, pp. 104–114; Pimlott, pp. 56–57 Din februarie până în mai 1940, au locuit la Royal Lodge, Windsor, până la mutarea la Castelul Windsor, unde au locuit majoritatea următorilor cinci ani.Crawford, pp. 114–119; Pimlott, p. 57 La Windsor, prințesele au organizat pantomime de Crăciun în ajutorul Fondului pentru Lână a reginei, care a cumpărat fire pentru a tricota veșminte militare.Crawford, pp. 137–141 În 1940, Elizabeth, în vârstă de 14 ani, a realizat prima sa emisie radio în timpul emisiunii „Ora copiilor” de la BBC, adresându-se altor copii care fuseseră evacuați din orașe. Ea a declarat: „Încercăm să facem tot ce putem pentru a ne ajuta marinarii, soldații și aviatorii noștri viteji și încercăm, de asemenea, să suportăm propria noastră parte din pericolul și tristețea războiului. Știm, fiecare dintre noi, că până la urmă totul va fi bine”.

În 1943, Elizabeth a întreprins prima ei apariție publică solo, într-o vizită la Gărzile Grenadierilor, unde fusese numită colonel anul precedent.

Pe măsură ce se apropia de vârsta de 18 ani, parlamentul a schimbat legea, astfel încât să poată acționa ca unul dintre cei cinci consilieri de stat în cazul incapacității sau absenței tatălui ei în străinătate, cum ar fi vizita sa în Italia în iulie 1944.Pimlott, p. 71 În februarie 1945, a fost numită al doilea subaltern onorific în cadrul Serviciului teritorial auxiliar cu numărul de serviciu 230873. S-a pregătit ca mecanic și șofer și cinci luni mai târziu i s-a acordat gradul de comandant onorific junior (echivalent feminin al căpitanului la acea vreme).Bradford, p. 45; Lacey, p. 148; Marr, p. 100; Pimlott, p. 75

La sfârșitul războiului din Europa, de Ziua Victoriei în Europa, Elizabeth și Margaret s-au amestecat anonim cu mulțimile care sărbătoreau pe străzile Londrei. Ulterior, Elizabeth a spus într-un rar interviu: „I-am întrebat pe părinții mei dacă putem ieși și să vedem singure. Îmi amintesc că eram îngrozite să fim recunoscute... Îmi amintesc linii de oameni necunoscuți care își uneau brațele și mergeau în jos pe Whitehall, noi toți fiind străbătuți de un val de fericire și ușurare”.Bond, p. 10; Pimlott, p. 79

În timpul războiului, s-au întocmit planuri de înăbușire a naționalismului galez prin afilierea mai strânsă a Elisabetei cu Țara Galilor. Propuneri, precum numirea ei ca constable al Castelului Caernarfon sau patron al Urdd Gobaith Cymru (Liga galeză a tineretului), au fost abandonate din mai multe motive, inclusiv de teama de a o asocia pe Elizabeth cu obiectori de conștiință în Urdd într-un moment în care Marea Britanie era în război. Politicienii galezi au sugerat să fie numită Prințesă de Wales la împlinirea a 18 ani. Ministrul de interne, Herbert Morrison a susținut ideea, dar regele a respins-o, deoarece a considerat că un astfel de titlu aparține exclusiv soției unui Prinț de Wales și Prințul de Wales era întotdeauna moștenitorul.Pimlott, pp. 71–73

Prințesa Elizabeth a plecat în 1947 în primul ei turneu de peste mări, însoțindu-și părinții în sudul Africii. În timpul turneului, într-o emisiune către Commonwealth-ul britanic la ziua ei de 21 de ani, ea a făcut următoarea promisiune: „Declar în fața voastră că toată viața mea, fie ea lungă sau scurtă, va fi dedicată serviciului vostru și serviciului măreței noastre familii imperiale căreia îi aparținem cu toții”.

Căsătoria

Elizabeth l-a întâlnit pe viitorul ei soț, Prințul Philip al Greciei și Danemarcei, în 1934 și 1937.Brandreth, pp. 132–139; Lacey, pp. 124–125; Pimlott, p. 86 Erau veri îndepărtați prin regina Victoria și regele Christian al IX-lea al Danemarcei. După o altă întâlnire la Royal Naval College din Dartmouth în iulie 1939, Elizabeth — deși avea doar 13 ani — a spus că s-a îndrăgostit de Philip și au început să facă schimb de scrisori.Bond, p. 10; Brandreth, pp. 132–136, 166–169; Lacey, pp. 119, 126, 135 Avea 21 de ani când logodna lor a fost anunțată oficial la 9 iulie 1947.Heald, p. 77

Logodna nu a fost lipsită de controverse; Philip nu avea nici o poziție financiară, era născut în străinătate (deși era un supus britanic care a slujit în Marina Regală de-a lungul celui de-Al Doilea Război Mondial) și avea surori care se căsătoriseră cu nobili germani cu legături naziste. Marion Crawford a scris: „Unii dintre consilierii regelui nu l-au considerat suficient de bun pentru ea. El era un prinț fără casă sau regat. Unele ziare au bătut monedă pe originea străină a lui Philip”.Crawford, p. 180 Biografiile ulterioare au raportat că mama Elisabetei a avut inițial rezerve cu privire la căsătorie și îl numea pe Philip drept „Hunul”.Brandreth, p. 314 Ulterior, totuși, regina mamă i-a spus biografului Tim Heald că Philip era „un gentleman englez”.Heald, p. xviii