Bătălia de la Bosworth

Bătălia de la Bosworth a fost ultima bătălie din Războiul celor Două Roze, războiul civil dus între Casa Lancaster și Casa de York în Anglia în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Ea a avut loc la 22 august 1486, și a fost câștigată de Casa Lancaster. Liderul acesteia, Henry Tudor, Earl de Richmond, a devenit în urma ei primul monarh englez din dinastia Tudor, căsătorindu-se cu o prințesă din Casa York. Inamicul său, , ultimul rege din Casa York, a murit în luptă. Istoricii consideră că bătălia de la Bosworth a reprezentat sfârșitul dinastiei Plantagenet, moment definitoriu al istoriei Angliei.

Domnia lui Richard începuse în 1484 când el a luat tronul nepotului său de frate, în vârstă de doisprezece ani, . Băiatul și fratele său mai mic au dispărut la scurt timp, iar susținerea pentru Richard a fost zdruncinată de zvonuri privind implicarea sa în moartea soției sale. Dincolo de Canalul Mânecii, Henry Tudor, descendent al Casei Lancaster, a profitat de dificultățile lui Richard și a revendicat tronul. Prima tentativă de invazie a Angliei a lui Henric din 1484 a fost oprită de vremea nefavorabilă, dar a doua a debarcat la 1 august 1486 pe coasta de sud-vest a Țării Galilor. Pătrunzând spre interiorul insulei, Henric a strâns din ce în ce mai multă susținere pe drumul său spre Londra. Richard a adunat oastea în grabă și l-a întâmpinat pe Henric în orașul Market Bosworth din Leicestershire. Lord Thomas Stanley și Sir William Stanley au venit și ei cu o armată pe câmpul de luptă, dar au stat deoparte nehotărâți care dintre părți ar fi fost mai avantajos să susțină.

Richard și-a împărțit armata, mai numeroasă decât a lui Henric, în trei grupuri. Unul a fost condus de ducele de Norfolk și altul de earlul de Northumberland. Henric și-a păstrat forțele împreună și le-a pus sub comanda experimentatului earlului de Oxford. Avangarda lui Richard, în frunte cu Norfolk, a atacat, dar a întâmpinat dificultăți în fața oamenilor lui Oxford și unii din soldații lui Norfolk au fugit. Northumberland nu a acționat când i s-a semnalizat să-l ajute pe rege, astfel că Richard a hotărât să riște totul pe o șarjă frontală cu scopul de a-l ucide pe Henric și de a pune capăt luptei. Văzând cavalerii regelui separându-se de armata sa, familia Stanley a intervenit; Sir William și-a pus oamenii de partea lui Henric, înconjurându-l și ucigându-l pe Richard. După bătălie, Henric a fost încoronat pe Crown Hill.

Henric a angajat cronicari care să-i descrie favorabil domnia; bătălia de la Bosworth a fost popularizată ca reprezentând începutul unei noi epoci a dinastiei Tudor. Între secolele al XV-lea și al XVIII-lea, bătălia a fost prezentată ca o victorie a binelui în fața răului, iar ca punct culminant al piesei de teatru a lui William Shakespeare despre ridicarea și căderea lui Richard, a devenit un punct de interes pentru critici în adaptările cinematografice ulterioare. Locul exact al bătăliei nu este cunoscut cu siguranță din cauza lipsei de date concludente, și în mai multe locuri s-au ridicat monumente. În 1974 s-a construit The Bosworth Battlefield Heritage Centre pe un loc ales pe baza unei teorii contestate de mai mulți istorici în anii ce au urmat. În octombrie 2009, o echipă de cercetători care efectuase studii geologice și săpături arheologice în zonă începând cu 2003, a sugerat că poziția reală ar fi undeva la 3 km sud-vest de Ambion Hill.

Context De-a lungul secolului al XV-lea, Anglia a fost răvășită de un război civil dus de Casele York și Lancaster pentru tronul englez. În 1471, yorkiștii și-au învins rivalii în bătăliile de la Barnet și Tewkesbury. Regele Henric al VI-lea și unicul său fiu, Edward de Lancaster, au murit în urma celei de a doua. Morțile lor au lăsat Casa Lancaster fără cineva care să revendice credibil tronul. Regele yorkist, Edward al IV-lea, deținea control total asupra Angliei. El i-a condamnat pe toți cei care au refuzat să i se supună, cum ar fi Jasper Tudor și nepotul său Henric, declarându-i trădători și confiscându-le pământurile. Tudorii au încercat să fugă în Franța dar vântul puternic i-a obligat să debarce în Bretania, pe atunci un ducat semi-independent, unde au fost prinși de Francis al II-lea, duce de Bretania. Mama lui Henric, Lady Margaret Beaufort, era o urmașă îndepărtată a lui John de Gaunt, unchiul regelui Richard al II-lea și tatăl regelui Henric al IV-lea. Familia Beaufort se trăgea dintr-un fiu nelegitim, dar Henric al IV-lea a legitimat familia cu condiția ca urmașii ei să nu fie eligibili pentru a moșteni tronul. Henry Tudor, ultimul nobil lancastrian care avea între strămoși o urmă de sânge regal, avea o vagă șansă de a revendica tronul, iar Edward îl considera „un nimeni”. Francis, însă, a văzut în Henry o unealtă valoroasă în negocierile pentru ajutorul englez și i-a păstrat pe Tudori sub protecția sa.

Edward al IV-lea a murit după 12 ani la 9 aprilie 1483. Fiul său de doisprezece ani i-a urmat la tron sub numele de ; fiul cel mai mic, în vârstă de nouă ani, pe nume Richard de Shrewsbury, era următorul în linia de succesiune. Edward al V-lea era prea tânăr pentru a domni și s-a înființat un Consiliu Regal pentru a domni în numele său până la majorat. Curtea regală s-a îngrijorat când a aflat că familia Woodville, înrudită cu regina-mamă Elisabeta, plănuia să preia controlul consiliului. Întrucât jigniseră pe mulți în dorința lor de îmbogățire și de putere, familia Woodville nu avea mulți prieteni. Pentru a le dejuca planurile, Lord Hastings și alți membri ai consiliului au apelat la unchiul regelui—Richard, duce de Gloucester, fratele lui Edward al IV-lea. Curtenii i-au cerut lui Gloucester să preia rolul de Protector, așa cum îi ceruse fratele răposat. La 29 aprilie, Gloucester, însoțit de un contingent de gărzi și de Henry Stafford, al doilea duce de Buckingham, l-au luat în custodie pe Edward al V-lea și au arestat mai mulți membri importanți ai familiei Woodville. După ce tânărul rege a fost adus la Londra, Gloucester a ordonat ca membrii familiei Woodville să fie executați, fără judecată, acuzându-i de trădare.

La 13 iunie, Gloucester l-a acuzat pe Hastings de colaborare cu familia Woodville și a ordonat să fie decapitat. După nouă zile, Gloucester a convins Parlamentul să declare căsătoria între Edward al IV-lea și Elisabeta ilegală, făcând ca copiii acestora să fie nelegitimi și scoțându-i din linia de succesiune la tron. După ce a scăpat astfel de nepoții săi, el a devenit următorul la succesiune și a fost proclamat rege sub numele de Richard al III-lea la 26 iunie. Momentul și natura extrajudiciară a faptelor prin care el a obținut tronul l-a făcut nepopular, și prin toată Anglia s-au răspândit zvonuri care-l vorbeau de rău. După ce au fost declarați bastarzi, cei doi prinți au fost închiși în Turnul Londrei și nu au mai fost văzuți în public. Cu excepția celor din nord, englezii credeau că Richard, „tiranul”, își omorâse nepoții.

În vara de după ce a preluat tronul, au început să se manifeste nemulțumiri față de acțiunile lui Richard, și au început planuri pentru detronarea sa. Rebelii erau în mare parte loiali lui Edward al IV-lea, și îl considerau pe Richard uzurpator. Planurile lor au fost coordonate de o lancastriană, mama lui Henric, Lady Margaret, care își promova fiul drept candidat la tron. Complotistul de cel mai înalt rang era Buckingham. Nu există cronici care să explice care au fost motivele pentru care el s-a alăturat complotului, deși istoricul Charles Ross sugerează că Buckingham ar fi încercat să se distanțeze de un rege care devenea din ce în ce mai nepopular în rândul poporului. Michael Jones și Malcolm Underwood sugerează că Margaret l-a mințit pe Buckingham, făcându-l să creadă că rebelii îl susțin pe el la tron.

thumb|upright|left|Elizabeth de York: zvonuri privind căsătoria ei au declanșat invazia lui Henric. Planul a fost de a pune la cale răscoale la scurt timp distanță în sudul și vestul Angliei, copleșind forțele lui Richard. Buckingham urma să-i susțină pe rebelii care vor invada din Țara Galilor, iar Henric urma să vină pe mare. Vremea și proasta sincronizare au dejucat planurile. O răscoală din Kent a izbucnit cu 10 zile mai devreme decât trebuia, Richard având astfel timp să strângă armata regală și să ia măsuri de înăbușire a răscoalelor. Spionii lui Richard l-au informat despre activitatea lui Buckingham, iar oamenii regelui au capturat și au distrus podurile de peste râul Severn. Când Buckingham și armata sa au ajuns pe malurile râului, l-au găsit crescut și imposibil de trecut din cauza unei furtuni violente izbucnite la 15 octombrie. Buckingham era încercuit și nu avea unde să se retragă; dușmanii lui galezi i-au ocupat castelul după ce a plecat cu armata. Ducele și-a abandonat planurile și a fugit la Wem, unde a fost trădat de servitorul lui și arestat de oamenii lui Richard. La 2 noiembrie, a fost executat. Henric încercase să debarce la 10 octombrie (sau 19 octombrie), dar flota sa a fost împrăștiată de o furtună. A ajuns la coastele Angliei (fie la Plymouth, fie la Poole), și un grup de soldați l-au chemat să vină la țărm. Aceștia de fapt erau oamenii lui Richard, pregătiți să-l ia prizonier pe Henric imediat ce va pune piciorul pe pământ englez. Henric nu s-a lăsat păcălit și s-a întors în Bretania, renunțând la invazie. Fără Buckingham și fără Henric, revolta a fost ușor înăbușită de Richard.

Supraviețuitorii revoltei eșuate au fugit și ei în Bretania, unde au susținut deschis pretențiile lui Henric la tron. De Crăciun, Henry Tudor a jurat să se căsătorească cu fiica lui Edward al IV-lea, Elizabeth de York, pentru a uni cele două case nobiliare aflate în conflict, York și Lancaster. Popularitatea crescândă a lui Henric a făcut din el o mare amenințare la adresa lui Richard, iar regele yorkist a adresat mai multe cereri ducelui de Bretania pentru a i-l preda pe tânărul lancasterian. Francis a refuzat, sperând că Richard îi poate oferi condiții mai bune. La mijlocul lui 1484, Francis s-a îmbolnăvit și, în timp ce era convalescent, trezorierul său, Peter Landois, a preluat guvernarea ducatului. Landois a ajuns la un acord cu Richard pentru a i-l trimite pe Henric și pe unchiul acestuia în schimbul unui ajutor financiar și militar. John Morton, episcop de Flandra, a aflat de aceste planuri și i-a avertizat pe Tudori, care s-au refugiat în Franța. Curtea franceză le-a permis să rămână; Tudorii erau pioni utili pentru monarhii francezi în dorința lor de a se asigura că Anglia lui Richard nu avea să se amestece în planurile franceze de a anexa Bretania. La 16 martie 1485, regina lui Richard, Anne Neville, a murit, și în toată țara s-au răspândit zvonuri că ar fi fost ucisă pentru ca Richard să se poată căsători cu nepoata lui, Elizabeth. Bârfele au făcut ca Richard să-și piardă și unii din susținătorii din nord, și l-au întristat pe exilatul Henric. Pierderea mâinii lui Elizabeth putea să ducă la destrămarea alianței dintre susținătorii lancastrieni ai lui Henric și yorkiștii loiali lui Edward al IV-lea. Dornic să-și asigure căsătoria, Henric a strâns aproximativ 2.000 de oameni și a ridicat ancora din Franța la 1 august.

Comandanți thumb|upright|right|Vitraliu al bisericii St. James Church, Sutton Cheney, ce comemorează bătălia de la Bosworth și liderii combatanților, Richard al III-lea (stânga) și Henric al VII-lea (dreapta).