miniatura|Floare Turița mare (Agrimonia eupatoria) este o plantă erbacee din familia Rosaceae, cunoscută sub mai multe denumiri populare: asprișoară, buruiană de friguri, cornățel, gălbenare de germe, coada racului, leușteanul muntelui, lipici, sora fragilor, turiciară, turiuță.Terapie naturistă pag. 243-244, Ecaterina D, Răducanu D. Ed. Științifică, București 1992

Agrimonia (din greacă ἀργεμώνη), cunoscută sub numele de turiță mare, este un gen de 12-15 specii de plante cu flori perene erbacee din familia Rosaceae, originare din regiunile temperate ale Emisferei Nordice, cu o singură specie, de asemenea, în Africa. Specia crește între  înălțime, cu frunze penate întrerupte și un buchet de flori mici și galbene suportate pe o singură tulpină (de obicei fără ramuri)

Speciile Agrimonia sunt folosite ca plante alimentare de larvele unor specii de Lepidoptere, inclusiv și .

Descriere Plantă erbacee, vivace, cu frunze păroase pe fața interioară, cu flori galben-aurii și cu fructe cu ghimpi mici la bază, răspândită de la câmpie și până la etajul montan (1.000 m),în fânețe și poieni umede, în tufărișuri și luminișuri, la margini de păduri și drumuri, în locuri cu umiditate mare. Înflorește din iulie și până în luna septembrie.

În scopuri medicinale se recoltează părțile aeriene în timpul înfloririi.plante medicinale.org - turița mare

Specii Agrimonia eupatoria – Turița mare (Europa, Asia, Africa) Agrimonia gryposepala – Comună, turiță mare, turița păroasă mare (America de Nord) Agrimonia incisa – agrimonia incizată (America de Nord) Agrimonia coreana – agrimonia coreană (Asia de est) Agrimonia microcarpa – agrimonia cu fructe mici (America de Nord) Agrimonia nipponica – agrimonia japoneză (Asia de est) Agrimonia parviflora – agrimony Harvestlice (America de Nord) Agrimonia pilosa – agrimonia păroasă (Europa de est, Asia) Agrimonia procera – turiță mare parfumată (Europa) Agrimonia pubescens – turiță mare moale sau pufoasă  (America de Nord) Agrimonia repens – Agrimonia scurtă (Asia de sud-vest) Agrimonia rostellata turița mare cu cioc (America de Nord) Agrimonia striata – turița mare sălbatică (America de Nord)

Componenți principali Tanin de natură catehică, galotanin și elagitanin, cvercetină liberă, hiperină și rutosidă, substanțe amare, ulei volatil, bioxid de siliciu, acid nicotic, vitaminele C și K, acid ursolic.

Proprietăți - stimulator al secrețiilor gastro intestinale și măresc apetitul - colagog - lizează calculii biliari - astringent și antidiuretic datorită taninurilor - eupeptic-amarselene.ro - turița mare

thumb|Agrimonia eupatoria

Indicații Intern în calculoză biliară; în tulburările căilor biliare și gastro-intestinale favorizează eliminarea secrețiilor biliare descongestionând ficatul; în combaterea diareei; în reumatismul articular; urticarie.

Extern în ulcere varicoase, plăgi; afecțiuni oculare.

Folosiri În antichitate, era folosită pentru băi de picioare și picioare obosite. Turița are o lungă istorie de utilizare ca medicament. Poetul englez Michael Drayton a considerat-o un "leac bun la toate" și de-a lungul veacurilor a fost considerat un panaceu. Grecii antici au folosit turița mare, pentru a trata afecțiuni ale ochilor și a fost introdusă în beri pentru diaree și tulburări ale vezicii biliare, ficat, și rinichi. Anglo-Saxonii au făcut o soluție din frunze și semințe pentru vindecarea rănilor; această utilizare a continuat prin Evul mediu și după aceea, într-un preparat numit eau d'arquebusade, sau "apă-mpușcată". Era adăugată la ceai ca un tonic de primăvară. Agrimonia a fost listată ca una dintre cele 38 de plante care sunt folosite pentru a prepara remedii florale Bach. Potrivit Cancer Research UK, esențe nu sunt utilizate pentru a trata afecțiuni medicale.

Folclor Folclorul tradițional britanic afirmă că dacă o crenguță de Agrimonia eupatoria este plasată sub capul unei persoane, aceasta ar dormi până când crenguța ar fi îndepărtată.Encyclopedia of Folk Medicine: Old World and New World Traditions By Gabrielle Hatfield, p.310

Note

Bibliografie Florentin Crăciun, Mircea Alexan, Carmen Alexan - Ghidul plantelor medicinale uzuale, Editura științifică, București 1992, pag. 124 Eriksson, Torsten; Malin S. Hibbs, Anne D. Yoder, Charles F. Delwiche, Michael J. Donoghue (2003). Filogenia de Rosoideae (Rosaceae), Bazate pe Secvențe de Interne Transcrise Distanțiere (SALE) de Nuclear ADN-ul Ribozomal și TRNL/F Regiunea de Cloroplast ADN-ul. International Journal of Plant Science 164(2):197-211. 2003. (Versiune PDF)

Legături externe

Categorie:Plante medicinale Categorie:Rosaceae