Marko Mrnjavčević (în ; ) a fost de jure regele Serbiei în perioada 1371-1395, în timp ce, de facto, a fost conducătorul unui teritoriu din vestul Macedoniei, cu centrul în orașul Prilep. El mai este cunoscut ca Prințul Marko (în , Marko Kralevici) și Regele Marko (în ; în ; în ) în tradiția orală a slavilor sudici, fiind un personaj important în timpul ocupației otomane a regiunii Balcanilor. Tatăl lui Marko, regele Vukašin, a fost asociat la domnie al țarului sârb Stefan Uroș al V-lea, a cărui domnie a fost marcată de slăbirea autorității centrale și dezintegrarea treptată a Țaratului Sârb. Vukašin avea în proprietate personală mai multe teritorii din vestul Macedoniei, Kosovo și Metohia. În 1370 sau 1371 el l-a încoronat pe Marko ca „rege tânăr”, iar acest titlu a făcut ca Marko să-i succeadă pe tronul Serbiei țarului Uroš care nu avea copii.
La 26 septembrie 1371 regele Vukašin a fost ucis și oștile sale au fost învinse în Bătălia de pe Marița. Aproximativ două luni mai târziu, țarul Uroš a murit. În urma morții celor doi monarhi Marko a devenit formal regele teritoriilor sârbești; cu toate acestea, nobilii sârbi, care deveniseră efectiv independenți de autoritatea centrală, au refuzat să-l recunoască drept conducătorul lor suprem. Cândva după 1371 a devenit vasal otoman, iar până în 1377 porțiuni semnificative din teritoriul pe care îl moștenise de la Vukašin au fost acaparate de alți nobili. Regele Marko a ajuns în realitate un magnat regional care a stăpânit un teritoriu relativ mic în vestul Macedoniei. El a finanțat construcția Mănăstirii „Sfântul Dimitrie” din apropiere de Skopje (mai cunoscută ca Mănăstirea lui Marko), care a fost finalizată în 1376. Marko a murit la 17 mai 1395, luptând alături de otomani împotriva românilor în Bătălia de la Rovine.
Deși a fost un conducător cu o semnificație istorică modestă, Marko a devenit un personaj major al tradiției orale a slavilor sudici. El este venerat ca erou național de sârbi, macedoneni și bulgari și menționat în folclorul balcanic ca un protector puternic și neînfricat al celor slabi, care a luptat împotriva nedreptății și s-a luptat cu turcii în timpul ocupației otomane.
Viața
Până în 1371 Marko s-a născut în jurul anului 1335 ca primul fiu al lui Vukašin Mrnjavčević și al soției sale, Alena.Fostikov 2002, pp. 49–50. Patronimicul „Mrnjavčević” provine de la Mrnjava, descris de istoricul ragusan din secolul al XVII-lea Mavro Orbin ca un mic nobil din Zahumlia (în prezent Herțegovina și sudul Dalmației). Potrivit lui Orbin, fiii lui Mrnjava s-au născut la Livno, în vestul Bosniei, unde s-ar fi putut muta după ce Zahumlia a fost anexată de Bosnia de la Serbia în 1326.Fine 1994, pp. 362–363. Familia Mrnjavčević l-ar fi sprijinit mai târziu pe împăratul sârb (țar) Stefan Dušan în pregătirea invadării Bosniei, așa cum au făcut-o și alți nobili din Zahumlia, și, temându-se de pedeapsă, a emigrat în Țaratul Sârb înainte de începerea războiului.Fine 1994, p. 323. Aceste pregătiri au început probabil cu doi ani înaintea invaziei, care a avut loc în 1350. Din acel an datează cea mai veche mențiune scrisă a tatălui lui Marko, Vukašin, în care era descris drept župan (guvernator districtual) de Prilep,Stojanović 1902, p.37. care fusese dobândit de Serbia de la Byzantium în 1334, împreună cu alte părți ale Macedoniei.Fine 1994, p. 288. În anul 1355, la aproximativ 47 de ani, Ștefan Dušan a murit brusc în urma unui accident vascular cerebral.Fine 1994, p. 335.
Dušan a fost succedat de fiul său, Uroš, în vârstă de 19 ani, care l-a considerat inițial pe Marko Mrnjavčević ca un om de încredere. Noul țar l-a numit conducător al soliei pe care a trimis-o la Ragusa (azi Dubrovnik, Croația) la sfârșitul lunii iulie 1361 pentru a negocia pacea dintre Țaratul Sârb și Republica Ragusa după ostilitățile ce avuseseră loc la începutul acelui an. Deși nu a încheiat un tratat de pace, Marko a reușit să obțină eliberarea negustorilor sârbi din Prizren, care fuseseră arestați de ragusani, și i s-a permis să-și retragă tezaurul de argint care fusese depozitat în oraș de familia sa. Prezentarea acestei solii într-un document ragusan conține cea mai veche menționare necontestată a lui Marko Mrnjavčević.Mihaljčić 1975, p. 51. Ćorović 2001, „Распад Српске Царевине”. O inscripție realizată în 1356 pe zidul unei biserici din regiunea macedoneană Tikveš menționează un Nikola și un Marko ca guvernatori ai regiunii, dar identitatea acelui Marko este contestată.Mihaljčić 1975, p. 77.
Moartea lui Dušan a fost urmată de o stârnire a activității separatiste în Țaratul Sârb. Provinciile sud-vestice, inclusiv Epirus, Tesalia și teritoriile din sudul Albaniei, s-au desprins în 1357.Šuica 2000, p.15. Nucleul statului (provinciile vestice, inclusiv Zeta și Travunia, cu valea superioară a Drinei; teritoriile sârbe centrale și Macedonia) a rămas însă fidel țarului Uroš. Cu toate acestea, nobilii locali au pretins o tot mai mare autonomie de sub autoritatea lui Uroš chiar și pe teritoriile statale care au rămas în cadrul Țaratului Sârb. Uroš era slab și nu a putut contracara aceste tendințe separatiste, devenind o autoritate minoră pe propriul său teritoriu.Fine 1994, p. 345. Magnații sârbi s-au luptat între ei pentru teritoriu și influență.
Vukašin Mrnjavčević era un politician priceput și și-a asumat treptat rolul de conducător principal al Țaratului Sârb.Mihaljčić 1975, p. 83. În august sau septembrie 1365 Uroš l-a încoronat ca rege, făcându-l asociat la domnie. În 1370 domeniul teritorial al lui Marko a crescut pe măsură ce Vukašin și-a extins proprietățile sale personale de la Prilep înspre Macedonia, Kosovo și Metohija, dobândind Prizren, Pristina, Novo Brdo, Skopje și Ohrid. Într-o cartă emisă la 5 aprilie 1370 Vukašin o menționa pe soția sa (regina Alena) și pe fiii săi (Marko și Andrijaš), semnând cu titlul „Stăpân al teritoriilor sârbe și grecești și al provinciilor vestice” ().Miklošič 1858, p. 180, № CLXVII. La sfârșitul anului 1370 sau începutul anului 1371 Vukašin l-a încoronat pe Marko ca „tânăr rege”, un titlu acordat moștenitorilor prezumtivi ai regilor sârbi pentru a-și asigura poziția de succesori la tron. Deoarece Uroš nu avea copii, Marko putea deveni astfel succesorul său, începând o nouă dinastie (dinastia Vukašin) a suveranilor sârbi și punând capăt dinastiei Nemanjić, veche de două secole. Majoritatea magnaților sârbi s-au arătat nemulțumiți de această situație, ceea ce le-a consolidat dorința de independență față de autoritatea centrală.
Vukašin a căutat o soție de rang înalt și cu relații pentru Marko. O prințesă din familia croată Šubić din Dalmația a fost trimisă de tatăl ei, Grgur, la curtea rudei lor, Tvrtko I, banul Bosniei. Ea urma să fie educată și căsătorită de Jelena, mama lui Tvrtko. Jelena era fiica lui George al II-lea Šubić, al cărui bunic matern era regele sârb Dragutin Nemanjić.Fajfrić (2000), „Први Котроманићи”. Banul și mama sa au aprobat ideea lui Vukašin de a o căsători pe prințesa din familia Šubić cu Marko, iar nunta lor era iminentă.Jireček 1911, p. 430.Theiner 1860, p. 97, № CXC. Cu toate acestea, în aprilie 1370, papa Urban al V-lea a trimis o scrisoare lui Tvrtko, prin care îi interzicea să o căsătorească pe doamna catolică cu „fiul Măriei Sale, regele Serbiei, un schismatic” (filio magnifici viri Regis Rascie scismatico). Papa l-a înștiințat, de asemenea, pe regele Ludovic I al Ungariei, suzeranul nominal al banului,Theiner 1860, p. 97, № CLXXXIX. despre iminenta „ofensă adusă credinței creștine” și căsătoria nu a mai avut loc. Marko s-a căsătorit ulterior cu Jelena (fiica lui Radoslav Hlapen, stăpânul domeniului Veria și Edessa și principalul nobil sârb din sudul Macedoniei).Mihaljčić 1975, pp. 170–171
În primăvara anului 1371, Marko a participat la pregătirea campaniei împotriva lui Nikola Altomanović, stăpânul principal al teritoriilor din vestul țaratului.Mihaljčić 1975, p. 137; Fine 1994, p. 377 Campania a fost plănuită în comun de regele Vukašin și Đurađ I Balšić, stăpânul domeniului Zeta (care era căsătorit cu Olivera, fiica regelui). În luna iulie a acelui an Vukašin și Marko și-au organizat tabăra în afara orașului Scutari, pe teritoriul lui Balšić, fiind pregătiți să efectueze o incursiune către orașul Onogošt de pe teritoriul lui Altomanović. Atacul nu a avut loc niciodată, deoarece otomanii amenințau teritoriul despotului Jovan Uglješa (stăpânul domeniului Serres și fratele mai mic al lui Vukašin, care domnea în estul Macedoniei), iar forțele lui Mrnjavčević au fost direcționate rapid către est. Căutând în zadar aliați, cei doi frați și trupele lor au intrat pe teritoriul stăpânit de otomani. Turcii au anihilat armata sârbă în Bătălia de pe Marița din 26 septembrie 1371;Ćorović 2001, „Маричка погибија”. trupurile lui Vukašin și Jovan Uglješa nu au fost niciodată găsite. Locul bătăliei, aflat în apropierea satului Ormenio din estul Greciei actuale, a fost numit de atunci Sırp Sındığı („deruta sârbă”) în turcă. Bătălia de pe Marița a avut consecințe considerabile pentru regiune, deoarece a deschis accesul turcilor către Balcani.Fine 1994, pp. 379–382
După 1371
Când a murit tatăl său, „tânărul rege” Marko a devenit rege și asociat la domnie al țarului Uroš. Dinastia Nemanjić s-a stins curând după aceea, atunci când Uroš a murit pe 2 (sau 4) decembrie 1371, iar Marko a devenit suveranul formal al Serbiei.Mihaljčić 1975, p. 168. Magnații sârbi nu l-au recunoscut însă ca monarh, iar diviziunea statului s-a adâncit. După moartea celor doi frați și nimicirea armatelor lor, familia Mrnjavčević a rămas fără mare putere. Magnații din jurul lui Marko au exploatat această ocazie și au acaparat părți semnificative ale teritoriului său. Prin 1372 Đurađ I Balšić a ocupat regiunea orașelor Prizren și Peć, iar prințul Lazar Hrebeljanović a ocupat Pristina.Šuica 2000, pp. 35–36. În jurul anului 1377 Vuk Branković a dobândit regiunea orașului Skopje, iar magnatul albanez Andrea Gropa a devenit practic independent în Ohrid; cu toate acestea, este posibil ca el să fi rămas vasal al lui Marko așa cum fusese și lui Vukašin. Ginerele lui Gropa era ruda lui Marko, Ostoja Rajaković din clanul Ugarčić din Travunia. El a fost unul dintre nobilii sârbi din Zahumlia și Travunia (principate adiacente aflate în prezent pe teritoriul Herțegovinei) care a primit moșii în părțile nou cucerite ale Macedoniei în timpul domniei țarului Dušan.Šuica 2000, p. 42.
Singurul oraș mare păstrat de Marko a fost Prilep, de unde începuse ascensiunea politico-militară a tatălui său. Regele Marko a devenit un prinț neînsemnat care domina un teritoriu relativ mic în vestul Macedoniei, mărginit în nord de munții Šar și de orașul Skopje, la est de râurile Vardar și Cerna și la vest de Ohrid. Granițele sudice ale teritoriului său sunt incerte. Marko a administrat teritoriul care-i mai rămăsese alături de fratele său mai mic, Andrijaš, care avea propriul său domeniu. Mama lor, regina Alena, a devenit călugăriță după moartea lui Vukašin, luând numele monahal Jelisaveta, dar a continuat să guverneze alături de Andrijaš pentru câtva timp după 1371. Fratele cel mai mic, Dmitar, a trăit pe teritoriul controlat de Andrijaš. A mai existat un alt frate pe nume Ivaniš, despre care se cunosc puține informații.Fostikov 2002, p. 51. Nu se cunoaște data când Marko a devenit vasal otoman, dar se presupune că nu a fost imediat după Bătălia de pe Marița.Mihaljčić 1975, pp. 164–165.
La un moment dat, Marko s-a despărțit de Jelena și a trăit cu Todora, soția unui bărbat pe nume Grgur, iar Jelena s-a întors la tatăl ei în Veria. Marko a căutat ulterior să se împace cu Jelena și a fost nevoit să o trimită pe Todora la socrul lui. Deoarece teritoriul lui Marko era mărginit la sud de teritoriul lui Hlapen, reconcilierea ar fi putut să aibă un scop politic. Scribul Dobre, un supus al lui Marko, a transcris o carte liturgică pentru biserica din satul Kaluđerec, iar când a terminat a compus o inscripție care începe astfel:Stojanović 1902, pp. 58–59.