Bătălia de la Câmpiile lui Abraham, cunoscută și sub numele de Prima Bătălie de la Quebec (), a fost o bătălie decisivă din cadrul Războiului de Șapte Ani, al cărui teatru de operațiuni nord-american este cunoscut în istoriografia americană sub numele de Războiul Francez și Indian. Bătălia, desfășurată la 13 septembrie 1759, a opus armata britanică și Marina Regală Britanică armatei franceze și a avut loc pe Promontoriul Quebec, un podiș situat imediat în afara fortificațiilor orașului Quebec, pe un teren care îi aparținuse inițial unui fermier pe nume Abraham Martin, de unde provine denumirea locului. La luptă au participat în total mai puțin de 10.000 de oameni, însă confruntarea s-a dovedit decisivă în conflictul dintre Franța și Marea Britanie pentru stăpânirea coloniei franceze Canada, parte a Noii Franțe, și a avut consecințe majore asupra istoriei Canadei.
Reprezentând punctul culminant al unui asediu britanic care durase trei luni, bătălia s-a încheiat în aproximativ o oră. Trupele britanice comandate de generalul James Wolfe au respins cu succes atacul în coloană al trupelor regulate franceze și al miliției coloniale din Canada, aflate sub comanda generalului Louis-Joseph, marchiz de Montcalm, folosind tactici care s-au dovedit deosebit de eficiente împotriva formațiilor de luptă convenționale întâlnite în majoritatea marilor războaie europene ale epocii. Ambii comandanți au fost răniți mortal în timpul luptei; Wolfe a murit în urma rănilor provocate de gloanțe chiar în momentul în care francezii începeau să se retragă, iar Montcalm a murit în dimineața următoare, după ce fusese lovit de un glonț de muschetă sub coaste. În urma bătăliei, forțele franceze au evacuat orașul.
În primăvara următoare, francezii au încercat să recucerească Quebecul și, în Bătălia de la Sainte-Foy, i-au obligat pe britanici să se retragă în spatele fortificațiilor orașului. Cu toate acestea, francezii nu au reușit să cucerească orașul, iar în 1763, după înfrângerea din Campania de la Montreal, Franța a cedat Marii Britanii, prin Tratatul de la Paris, cea mai mare parte a posesiunilor sale din America de Nord, inclusiv colonia Canada, regiunea Marilor Lacuri și Ohio. Victoria decisivă a britanicilor pe Câmpiile lui Abraham și cucerirea ulterioară a Quebecului au făcut parte din seria de succese cunoscută în Marea Britanie drept „Annus Mirabilis” al anului 1759.
Prezentare generală
Pe măsură ce Războiul de Șapte Ani a intrat în faza sa finală, în anii 1758 și 1759, forțele și posesiunile franceze din nord-estul Americii de Nord au fost supuse unor noi atacuri ale armatelor britanice. În 1758, după înfrângerea britanică din iulie în Bătălia de la Carillon, britanicii au cucerit Louisbourg în august, dobândind astfel controlul asupra accesului maritim spre Golful Sfântul Laurențiu și deschizând calea unei ofensive împotriva Quebecului. În aceeași lună au capturat și Fort Frontenac, întrerupând o importantă rută franceză de aprovizionare pentru campania din Valea Ohio. După ce unii dintre aliații amerindieni ai francezilor au încheiat pace cu britanicii, Franța a fost nevoită să-și retragă o parte dintre forțe. Conducătorii francezi, în special guvernatorul de Vaudreuil și generalul Montcalm, au fost alarmați de succesele britanice. Quebecul dispunea însă în continuare de mijloace de apărare, în timp ce britanicii pregăteau pentru 1759 o ofensivă pe trei direcții..
James Wolfe se aștepta să dispună de 12.000 de oameni, însă la sosire a găsit numai aproximativ 7.000 de militari din trupele regulate, 400 de ofițeri și 300 de artileriști.. Forța terestră era sprijinită de o flotă de 49 de nave de război și 140 de ambarcațiuni mai mici, aflată sub comanda viceamiralului Charles Saunders.
În pregătirea înaintării flotei spre Quebec, James Cook a efectuat ridicări hidrografice pe o mare porțiune a fluviului, inclusiv într-un pasaj periculos cunoscut sub numele de The Traverse. Nava lui Cook s-a numărat printre primele care au urcat fluviul, sondând adâncimile canalului navigabil și călăuzind flota pe măsură ce aceasta înainta; Wolfe și oamenii săi au debarcat pe Île d'Orléans la 28 iunie.. Francezii au încercat să atace flota trimițând în aval șapte bruloturi pentru a dezorganiza operațiunea de debarcare, însă acestea au fost incendiate prea devreme, iar marinarii britanici aflați în șalupe au reușit să remorcheze ambarcațiunile în flăcări departe de flotă..
În ziua următoare, trupele lui Wolfe au debarcat pe malul sudic al fluviului, la Pointe-Lévy, aproape direct în fața Quebecului. La începutul lunii iulie a fost instalată acolo o baterie de artilerie care, printr-un bombardament susținut, a distrus în mare parte orașul de jos..
În ciuda unei atmosfere de defetism în rândul conducerii franceze,. trupele regulate și milițiile din Noua Franță și-au concentrat pregătirile defensive în sectorul Beauport. Montcalm și statul său major — generalul-maior François Gaston de Lévis, colonelul Louis Antoine de Bougainville și locotenent-colonelul de Sennezergue. — au dispus aproximativ 12.000 de oameni într-un sistem de redute și baterii fortificate întins pe o lungime de nouă kilometri, de la râul Saint-Charles până la Cascada Montmorency, de-a lungul zonelor cu apă puțin adâncă de pe malul fluviului, în sectoare care fuseseră deja vizate de tentative britanice de debarcare.. Cu puțin timp înainte de sosirea britanicilor, o mică flotilă de aprovizionare ajunsese la Quebec cu provizii de care garnizoana avea mare nevoie. Aceste provizii, împreună cu 500 de oameni sosiți ca întăriri, au contribuit probabil la capacitatea francezilor de a rezista în timpul asediului prelungit..
După ce a cercetat localitatea Beauport, Wolfe a constatat că locuințele fuseseră baricadate și amenajate pentru a permite tragerea cu muschetele din interior; acestea formau un șir aproape neîntrerupt de-a lungul drumului, constituind un obstacol defensiv redutabil. În plus, o perdea de arbori de-a lungul râului Montmorency făcea periculoasă apropierea pe acea direcție.. La 31 iulie, prima tentativă britanică de amploare de a debarca pe malul nordic a dus la Bătălia de la Beauport, cunoscută și sub numele de Bătălia de la Montmorency. Aproximativ 3.500 de oameni, sprijiniți de un puternic bombardament de artilerie, au încercat să debarce, dar au fost întâmpinați cu foc încă din zona de apă puțin adâncă. Grenadierii de la Louisbourg, care au reușit să ajungă pe plajă, au lansat un atac slab coordonat asupra pozițiilor franceze, fiind întâmpinați de un foc intens; izbucnirea unei furtuni a pus capăt confruntării și i-a permis lui Wolfe să-și retragă trupele. Britanicii au suferit aproximativ 450 de pierderi, față de circa 60 în rândul forțelor lui Montcalm..
Unii ofițeri francezi au considerat că înfrângerea britanicilor de la Montmorency avea să reprezinte ultima lor încercare de atac. Vaudreuil a scris ulterior: „Nu mai am nicio îngrijorare în privința Quebecului. Wolfe, vă asigur, nu va face niciun progres... S-a mulțumit să piardă aproximativ cinci sute dintre cei mai buni soldați ai săi.” El a prezis totuși că un nou atac avea să urmeze în câteva zile.. Alți membri ai taberei franceze considerau că operațiunile militare ale campaniei se încheiaseră..
În restul verii, Wolfe și-a modificat strategia, posibil din cauza frustrării provocate de tactica defensivă a lui Montcalm. Trupele sale, împreună cu rangerii americani, au atacat și distrus mici așezări franceze de-a lungul fluviului Sfântul Laurențiu. Se estimează că aproximativ 1.400 de case și conace din piatră au fost distruse, iar numeroși coloniști au fost uciși. Aceste acțiuni urmăreau probabil să-l determine pe Montcalm să-și scoată armata din pozițiile fortificate, însă nu au avut rezultatul dorit.. Ele au redus însă resursele de aprovizionare disponibile francezilor, cu atât mai mult cu cât marina britanică, deși nu deținea controlul complet asupra fluviului Sfântul Laurențiu, reușise să instituie o blocadă asupra porturilor franceze..
Pregătiri
În timpul asediului de vară, bolile s-au răspândit în taberele britanice. În august, Wolfe însuși a fost imobilizat la pat, ceea ce a afectat și mai mult moralul deja scăzut al trupelor britanice.. Cum numeroși oameni se aflau în spitalele de campanie, efectivele combatante ale britanicilor se diminuaseră, iar Wolfe considera că trebuia lansat un nou atac înainte de sfârșitul lunii septembrie, altfel ocazia strategică a Marii Britanii avea să fie pierdută.. În același timp, frustrarea sa față de strategia defensivă a lui Montcalm continua să crească. Într-o scrisoare adresată mamei sale, Wolfe scria: „Marchizul de Montcalm se află în fruntea unui număr mare de soldați slabi, iar eu mă aflu în fruntea unui număr mic de soldați buni, care nu-și doresc nimic mai mult decât să lupte cu el; dar bătrânul precaut evită lupta, neavând încredere în comportamentul armatei sale.” Montcalm își exprimase la rândul său frustrarea provocată de lungimea asediului, relatând că atât el, cât și oamenii săi dormeau îmbrăcați și încălțați, iar calul său rămânea permanent înșeuat, gata pentru eventualitatea unui atac..
După analizarea și abandonarea mai multor proiecte de debarcare pe malul nordic, Wolfe și brigadierii săi au hotărât, la sfârșitul lunii august, să efectueze o debarcare în amonte de oraș. Dacă operațiunea reușea, o forță britanică instalată pe malul nordic al fluviului Sfântul Laurențiu ar fi amenințat liniile franceze de aprovizionare și comunicație cu Montrealul, obligându-l pe Montcalm să accepte o bătălie în câmp deschis.. Primele variante ale planului prevedeau puncte de debarcare situate până la în amonte pe fluviul Sfântul Laurențiu, ceea ce le-ar fi oferit francezilor una sau două zile pentru a reacționa.. După atacul britanic eșuat de la Montmorency, Montcalm și-a modificat dispozitivul, trimițându-l pe Bougainville cu o coloană de aproximativ 1.500 de militari din trupele regulate, 200 de cavaleriști și un contingent al miliției din Noua Franță — aproximativ 3.000 de oameni în total — în amonte, la Cap-Rouge, pentru a supraveghea navele britanice aflate în acel sector. De asemenea, a întărit dispozitivul defensiv de pe malul Beauport după evacuarea taberei britanice de la Montmorency, pe care a interpretat-o drept pregătirea unei noi debarcări la Beauport. În ciuda avertismentelor primite de la comandanții locali, Montcalm nu considera probabilă o debarcare britanică în amonte..
Între timp, britanicii se pregăteau pentru riscanta operațiune în amonte. Trupele se aflau deja de câteva zile la bordul ambarcațiunilor de debarcare, deplasându-se în sus și în jos pe fluviu,. când Wolfe, la 12 septembrie, a luat hotărârea definitivă cu privire la punctul de debarcare, alegând L'Anse-au-Foulon. L'Anse-au-Foulon este un mic golf situat la vest de oraș, la aproximativ trei kilometri în amonte de Cap Diamant. Se află la baza unei faleze înalte de , care urcă spre platoul de deasupra, iar accesul era apărat de o baterie de artilerie. Nu se cunoaște cu certitudine motivul pentru care Wolfe a ales Foulon, întrucât planul inițial prevedea o debarcare mai sus pe fluviu, într-o poziție din care britanicii ar fi putut constitui un cap de pod și ataca forțele lui Bougainville, pentru a-l determina pe Montcalm să părăsească Quebecul și să accepte lupta pe câmpie. Generalul de brigadă George Townshend a scris că „în urma unor informații de care dispunea generalul, acesta și-a schimbat hotărârea în privința locului unde intenționa să debarce”.. În ultima sa scrisoare, redactată la bordul , la ora 20:30 în 12 septembrie, Wolfe scria: