Expediția Terra Nova

thumb|300px|Expediția lui Scott la Polul Sud, 18 ianuarie 1912. De la stânga la dreapta: (în picioare) Oates, Scott, Wilson; (jos) Bowers, Edgar Evans thumb|300px| Traseul către Polul Sud urmat de Scott (verde) și Amundsen (roșu), 1911–1912 Expediția Terra Nova (1910–1912), oficial numită Expediția Britanică Antarctică 1910, a fost o misiune condusă de Robert Falcon Scott cu obiectivul de a fi primul care ajunge la Polul Sud geografic. Expediția a ajuns la Polul Sud pe 17 ianuarie 1912, însă doar pentru a descoperi că norvegienii conduși de Roald Amundsen atinseseră acest punct cu 33 de zile în urmă. Întreaga echipă a lui Scott a murit pe drumul de întoarcere, unele cadavre, jurnale și fotografii fiind găsite de o echipă de căutare opt luni mai târziu.

Scott era un comandant cu experiență în expediții polare, conducând mai înainte Expediția Discovery din Antarctica între anii 1901-1904. Expediția Terra Nova, numită astfel după nava de aprovizionare, a fost una privată, finanțată prin donații publice dar și de un grant oferit de guvern. A fost susținută și de Amiralitate, care a contribuit cu marinari experimentați, dar și de către Royal Geographical Society. Pe lângă încercarea polară, expediția a avut și un important rol științific, explorând Zona Victoria și Munții de Vest. S-a încercat fără succes debarcarea și explorarea Țării Eduard al VII-lea. Călătoria către Capul Crozier în iunie și iulie 1911 a fost prima de acest gen din timpul iernii antarctice.

Pentru multă vreme după moartea sa, Scott a fost privit de aproape toată lumea ca un erou cu soarta tragică și s-au formulat puține întrebări referitoare la cauzele sfârșitului nefericit ce a marcat expediția. Însă în ultimul sfert al secolului XX au apărut păreri tot mai critice privind organizarea și conducerea acțiunii. Gradul de vină a lui Scott rămâne un subiect de controversă.

Pregătiri Context După întoarcerea din Expediția Discovery Scott și-a continuat cariera de ofițer naval, dar încă mai avea ambiții să se întoarcă, cu scopul de a cuceri Polul Sud. În timpul expediției anterioare s-au făcut descoperiri științifice și geografice importante, dar nu s-a putut înainta către sud decât până la latitudinea 82° 17′ și nu s-a putut trece peste Bariera de Gheață Ross. În 1909 Scott află că Expediția Nimrod condusă de Ernest Shackleton a fost foarte aproape de a ajunge la Pol. Pornind de la o bază din apropierea punctului de plecare al lui Discovery din Strâmtoarea McMurdo, Shackleton a traversat Bariera de Gheață Ross, a descoperit ruta de pe Ghețarul Beardmore către Platoul Polar și s-a avântat spre Pol. A fost însă obligat să se întoarcă la 88° 23′ S, la mai puțin de 180 de kilometri de țintă. Scott a pretins drepturi de folosire a zonei Strâmtoarea McMurdo, considerând că aceasta e „zona sa de lucru” și că Shackleton a încălcat un angajament. Acest fapt a stricat relațiile dintre cei doi exploratori și l-a determinat pe Scott să încerce depășirea acestei reușite.Huxley, p. 179.

Pe când făcea pregătirile pentru noua expediție, Scott era conștient că se mai pregăteau și altele, concurente. Una japoneză era deja în desfășurare, Expediția Australasiană sub comanda lui Douglas Mawson urma să plece în 1911, dar acestea se desfășurau în alte părți ale continentului.Huxley, pp. 186–87. Între timp, Roald Amundsen, un potențial rival, anunțase planuri pentru o călătorie Arctică.

Echipa

right|thumb| Căpitanul Scott, conducătorul expediției, în uniforma navală cu decorații

Șaizeci și cinci de oameni (incluzând și înlocuitori) au format echipele de pe țărm și de pe vas.Lista în . Ei au fost aleși din 8.000 de voluntari și au inclus șase veterani din Discovery dar și membrii din echipa lui Shackleton din anii 1907-1909. Locotenentul Edward Evans, care era ofițerul navigator pe nava Morning din timpul evacuării misiunii Discovery, a fost numit secundul lui Scott. Acesta a renunțat la propria expediție și și-a transferat suportul financiar noii operațiuni.

Printre membrii Marinei Regale care au avut acceptul Amiralității se numărau locotenentul Harry Pennell, care avea să fie ofițerul navigator și să preia comanda navei după debarcare, și chirurgii militari George Murray Levick și Edward L Atkinson. Fostul ofițer Victor Campbell, poreclit „tovarășul răutăcios”, era unul din puținii care știau să schieze, și a fost ales să conducă operațiunea de explorare a Pământului Eduard al VII-lea. Amiralitatea a mai pus la dispoziție și un număr mare de marinari printre care veterani ai Antarcticii precum Edgar Evans, Tom Crean și William Lashly. Au mai fost acceptați și doi ofițeri ne-navali: Henry Robertson Bowers, cunoscut ca „Birdie”, un locotenent al Pușcașilor Marini Indieni, și Lawrence Oates („Titus”), un căpitan de armată de la Regimentul 6 Dragoni (Inniskilling). Oates, destul de înstărit, s-a oferit voluntar și a donat 1.000 de lire sterline expediției (echivalentul a 75.000 de lire sterline în 2009).

Pentru a conduce programul științific, Scott l-a numit pe Edward Wilson cercetător principal. Acesta era prietenul cel mai apropiat al lui Scott din cadrul expediției; ei doi au fost împreună în călătoria Farther South (în traducere „mai departe spre sud”) din timpul lui Discovery. Un cercetător zoolog distins, Wilson era și un desenator talentat. După spusele biografului lui Scott, David Crane, echipa științifică era cel mai impresionant grup de cercetători care au participat vreodată la o expediție polară. Aceasta a inclus oameni care aveau sa devină cunoscuți mai târziu: meteorologul George Simpson, fizicianul canadian Charles Wright, geologii Frank Debenham, Raymond Priestley și T. Griffith Taylor, biologul Edward William Nelson și asistentul zoolog Apsley Cherry-Garrard. Cherry-Garrard nu avea pregătire științifică, dar era un protejat de-al lui Wilson. El a contribuit, ca și Oates, cu 1.000 de lire sterline. După ce la început a fost refuzat de Scott, a insistat să nu primească banii înapoi, ceea ce l-a impresionat suficient pe acesta încât să revină asupra deciziei. Biograful David Crane îl descrie pe Cherry-Garrard ca „viitorul istoric, voce, și conștiință a expediției”. Herbert Ponting era fotograful echipei, imaginile realizate de el rămânând peste timp o dovadă vizuală. Urmând sfatul lui Fridtjof Nansen, Scott a adus și un tânăr schior expert, Tryggve Gran.

Transportul

Scott a ales strategia unui transport complex, bazându-se pe câini, sănii motorizate și ponei. L-a numit pe Cecil Meares responsabilul cu echipele de câini, și l-a luat pe fostul mecanic al lui Shackleton, Bernard Day, ca să se ocupe de săniile motorizate. Oates avea să se ocupe de ponei, dar cum nu a putut să se alăture expediției până în mai 1910, Scott l-a rugat pe Mears, care nu se pricepea deloc la cai, să îi cumpere, fapt care a avut mai târziu consecințe dezastruoase.

Tracțiunea motorizată și folosirea poneilor au fost încercate prima oară de Shackleton în expediția sa din 1907-1909. Scott era de părere că poneii i-au fost de un real folos lui Shackleton și de asemenea a fost impresionat de potențialul motoarelor. Totuși, Scott mereu intenționa să se folosească de forța musculară a oamenilor pentru majoritatea călătoriei sale polare; celelalte metode aveau să fie folosite pentru a căra alimente și resurse de-a lungul Barierei, permițându-le oamenilor să își păstreze puterea pentru porțiunile din Ghețar sau de pe Platou. Practic, săniile motorizate s-au dovedit utile doar pentru o scurtă perioadă, iar performanța poneilor a fost afectată de vârsta și de starea lor slabă. Cât despre câini, deși experiențele din timpul lui Discovery l-au făcut pe Scott să își piardă încrederea în ei, acesta le-a recunoscut eficacitatea în mâinile potrivite. În timpul expediției, el a devenit tot mai impresionat de capacitățile lor.

Finanțarea

thumb|Compania alimentară Oxo era unul dintre mulții sponsori oficiali ai expediției.

Spre deosebire de Discovery, unde de strângerea de fonduri s-a ocupat Royal Society și Royal Geographical Society, Expediția Terra Nova a fost organizată ca una privată, fără sprijin instituțional important. Scott a estimat costul total la aproximativ 40.000 de lire sterline (3 milioane de lire sterline la valoarea anului 2009), din care jumătate au fost oferiți ca grant guvernamental. Suma a fost adunată din donații publice și din împrumuturi. Expediția a mai fost sprijinită și de livrări gratuite de provizii și echipament din partea unor firme binevoitoare.Vezi . Adunarea fondurilor a fost făcută în mare parte de către Scott, lucru care i-a consumat foarte mult timp și energie, continuând în Africa de Sud, Australia și Noua Zeelandă după ce nava Terra Nova a părăsit apele britanice.

De departe cea mai costisitoare investiție a fost achiziționarea navei Terra Nova, care a costat 12.500 de lire sterline. Aceasta a mai fost în Antarctica înainte, ca parte a operațiunii de evacuare a expediției Discovery. Scott a vrut să o comande ca pe o navă a Marinei; pentru a obține asta, a plătit 100 de lire pentru a deveni membru al Royal Yacht Squadron. A putut astfel să impună o disciplină militară asupra expediției, și cum nava a fost înregistrată în Escadronul Regal a putut fi încadrată în afara unor regulamente care altfel i-ar fi interzis să navigheze.

Obiective

Scott a definit două obiective în anunțul său inițial: „Scopul principal al expediției este de a ajunge la Polul Sud și de a asigura Imperiului Britanic onoarea acestei realizări.” Au mai fost și alte obiective, atât științifice, cât și geografice; prim cercetătorul Wilson considera acest lucru ca principala muncă a expediției: „nimeni nu va putea spune ca este doar o vânătoare a Polului... Vrem să aducem rezultate cu mostre de acolo.”Scrisoarea lui Edward Wilson, citată în . Wilson spera să continue cercetările asupra coloniei de pinguini de la Capul Crozier, începute în timpul lui Discovey, și să implementeze un program de studii magnetice, geologice și meteorologice la o scară fără precedent. Mai existau planuri de explorare a Pământului Victoria și a Pământului Eduard al VII-lea, o acțiune descrisă de Campbell, care avea să o conducă, ca „cel mai important lucru al expediției”.

Primul sezon, 1910-1911

thumb|left|Nava Terra Nova, fotografiată în decembrie 1910 de către Herbert Ponting

Drumul până acolo

Terra Nova a plecat din Cardiff, Țara Galilor, pe 1910. Scott, reținut cu treburi organizatorice, a plecat puțin mai târziu cu o navă de linie și s-a alăturat echipei în Africa de Sud. În Melbourne, Australia, a părăsit corabia pentru a mai strânge fonduri, în timp ce Terra Nova s-a îndreptat spre Noua Zeelandă. O telegramă de la Amundsen îl aștepta pe Scott în Melbourne, în care îl informa că norvegianul se îndrepta spre sud; aceasta era primul semn care îi spunea că se află într-o cursă. Când a fost întrebat de presă despre reacția sa, Scott a răspuns că planurile sale rămân neschimbate și că nu va sacrifica scopurile științifice ale expediției pentru a câștiga cursa până la Pol. În jurnalul său nota că Amundsen avea o șansă acceptabilă de succes și că poate merita norocul dacă reușea să răzbată.

Scott a revenit pe navă în Noua Zeelandă, unde noi provizii și resurse au fost aduse la bord, incluzând 34 de câini, 19 ponei siberieni și trei sănii motorizate. Terra Nova, puternic supraîncărcată, a părăsit Portul Chalmers pe 29 noiembrie 1910. În timpul primelor zile din decembrie nava a întâlnit o furtună foarte puternică; la un moment dat, când se luptau cu valuri foarte înalte și pompele s-au stricat, echipajul a fost nevoit să scoată apa cu gălețile. Pierderile în urma furtunii au fost doi ponei, un câine, 10 tone imperiale de cărbune (10.200 kg) și 300 de litri de petrol. Pe 10 decembrie Terra Nova a dat peste grupul de gheață sudic, fapt care a oprit-o pentru 10 zile înainte să se elibereze și să înainteze spre sud. Întârzierea, pe care Scott a atribuit-o „purului ghinion”, a consumat 61 de tone de cărbune.

Baza de la Capul Evans