„Secretul doctorului Honigberger” este o nuvelă fantastică scrisă de Mircea Eliade și publicată în 1940. Ea a apărut în numerele din martie și aprilie 1940 ale Revistei Fundațiilor Regale din București, sub titlul „Tărâmul nevăzut”.Liviu Bordaș, „Misterele Bucureștilor, episoade interbelice”, în Viața Românească, nr. 1–2, ianuarie – februarie 2010. () O versiune lărgită a nuvelei a fost inclusă în iulie 1940 în volumul Secretul doctorului Honigberger (Ed. Socec, București, 1940), alături de o altă povestire fantastică scrisă la începutul aceluiași an, „Nopți la Serampore”. Ambele nuvele relatează o serie de practici oculte indiene.Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. I, Editura Minerva, București, 1972.

Nuvela se referă la cercetarea dispariției stranii a unui medic și orientalist bucureștean pe nume Zerlendi după ce începuse să se documenteze cu privire la practicile oculte realizate de medicul și farmacistul sas transilvănean Johann Martin Honigberger. Tema principală o reprezintă căutarea iluminării spirituale, o taină accesibilă doar unor persoane inițiate, care se realizează aici prin ieșirea din timp și spațiu cu ajutorul practicilor yoga.Eugen Simion, „Mircea Eliade (1907–1986)”, în Scriitori români de azi, vol. I, Editura Litera Internațional, București - Chișinău, 2002.

Rezumat

thumb|200 px|Medicul şi farmacistul sas Johann Martin Honigberger. Litografie din anul 1850.

La începutul secolului al XX-lea, un medic bucureștean pe nume Zerlendi începe să se intereseze de viața doctorului brașovean Johann Martin Honigberger (1795-1869), cu scopul de a scrie o biografie a acestuia. Pe măsură ce se documentează cu privire la viața lui Honigberger, el descoperă că acesta avea preocupări ocultiste. Treptat, doctorul Zerlendi începe să se intereseze de practicile oculte, renunțând la scrierea biografiei. El adoptă un stil de viață ascetic, renunțând la tutun, alcool, cafea și carne, și începe să experimenteze o serie de practici yoghinice (cum ar fi catalepsia, levitația, invizibilitatea etc.). Finalmente, Zerlendi dispare fără urmă la 10 septembrie 1910, neluându-și cu el nicio haină sau document.

Nedumerită de acest eveniment straniu, soția sa a invitat câteva persoane care să afle ce s-a întâmplat. Cei care au încercat să elucideze misterul dispariției au trecut și ei prin întâmplări stranii. Fratele doamnei, prefectul, care adusese un învățat francez pentru a cerceta biblioteca, a murit doi ani mai târziu. Un ofițer german pe nume Hans, rămas în București după ocupație, a murit în anul 1921 într-un accident de vânătoare, la o moșie a familiei Zerlendi, după ce afirmase că începe să înțeleagă „tainele” lui Honigberger, dar că nu știe suficient de bine limba română.

Doamna Zerlendi a lipsit din țară o lungă perioadă, iar biroul și biblioteca soțului ei au rămas aproape neschimbate. Casa fusese vizitată de atunci doar de câțiva prieteni, care nu aveau pregătirea specială pe care o dobândise dr. Zerlendi. Invitată de doamna Zerlendi pentru a cerceta bogata colecție orientală, scriitoarea Bucura DumbravăBucura Dumbravă (n. 28 decembrie 1868, Bratislava – d. 26 ianuarie 1926, Port Said, Egipt), pe numele real Fany Seculici, a fost o prozatoare română. Familia ei s-a mutat la București în 1873. Este autoare a mai multor cărți: Der Haiduck (Regensburg, 1908) – despre haiducul Iancu Jianu; Der Pandur (Regensburg, 1912) – despre Tudor Vladimirescu; Cartea munților (București, 1920); Ceasuri sfinte (București, 1921) – culegere de legende; Pe drumurile Indiei. Cele din urmă pagini. Scrisori (București, 1927); Cartea îngerilor. Ceasuri sfinte (București, 2002). În ultimii ani de viață a început să se preocupe de studiul teozofiei, înființând în 1925 o lojă teozofică română. A tradus cartea La picioarele învățătorului (1924) a lui Krishnamurti. S-a îmbolnăvit pe vaporul cu care se întorcea din India, unde participase la un congres de teozofie și îl cunoscuse pe Krishnamurti, și a murit într-un spital din Port Said. a venit după mai multe amânări și a fost foarte interesată, spunând că a găsit aici cărți pe care le ceruse cândva de la British Museum. Ea și-a făcut unele însemnări și a promis să revină după întoarcerea sa din India, unde s-a dus să participe la un congres teozofic, dar a murit la Port-Said fără a mai apuca să pună piciorul pe pământ românesc.

În toamna anului 1934, doamna Zerlendi îi scrie naratorului, care tocmai se întorsese din India, invitându-l să cerceteze colecțiile orientale adunate de soțul ei pentru a-i continua activitatea documentară.Șerban Cioculescu, „Aspecte epice contemporane”, în Revista Fundațiilor Regale, anul VII, nr. 8, 1 august 1940. Curios, naratorul se deplasează la casa familiei Zerlendi de pe strada S. nr. 17 (aflată în centrul Bucureștilor, foarte aproape de Calea Victoriei) și acceptă să se documenteze pentru a valorifica munca neterminată a doctorului.

Timp de câteva săptămâni, naratorul a petrecut cel puțin trei după-amiezi pe săptămână în biblioteca doctorului Zerlendi. Studiind materialele adunate de Zerlendi, el își dă seama că manuscrisul se întrerupea odată cu reîntoarcerea lui Honigberger la Alep, prin 1822, materialele scrise alcătuind abia un sfert din biografia propriu-zisă. Într-una din zile, fiica doamnei Zerlendi, Smaranda, intră în camera de studiu și îi spune tânărului cercetător că pe mama ei o interesează mai mult misterul dispariției soțului ei decât scrierea biografiei lui Honigberger. La rugămintea naratorului, Smaranda îl informează că tatăl ei n-a murit, ci că a dispărut de acasă fără să-și ia cu el haine, acte sau bani, nelăsând nici o scrisoare soției sau vreunui prieten. Doctorul nu a mai fost văzut de atunci de nimeni și nici nu s-a mai auzit nimic de el.

Surprins de cele auzite, naratorul renunță să se mai documenteze cu privire la Honigberger și începe să cerceteze caietele personale ale doctorului Zerlendi. Majoritatea acestora conțineau traduceri din limba sanscrită. În ziua următoare, el descoperă un caiet pe a cărei primă pagină se afla transcrierea câtorva pasaje din Upanișade, în timp ce fraza transcrisă pe primul rând din pagina a doua era o traducere în limba sanscrită a primei fraze din Evanghelia lui Ioan. Citind frazele următoare, el descoperă că acel caiet era un jurnal al doctorului Zerlendi început la 10 ianuarie 1908 și scris în limba română cu litere sanscrite.

Servitoarea Arnica intră în cameră după scurtă vreme și-i spune naratorului că în următoarele două zile se va face în casă o curățenie generală. Aproape fără să-și dea seama, naratorul ascunde caietul sub haină și se duce acasă. În aceeași seară, el citește însemnările și află că doctorul Zerlendi ajunsese să stăpânească o serie de practici yoghinice, căutând căile de a atinge țara mitică Shambala. Exercițiile de a se face invizibil îi reușesc, dar ca urmare a slăbirii voinței el nu mai poate să revină la starea anterioară. Ultima însemnare din jurnalul doctorului este următoarea: „12 septembrie. De alaltăieri noaptea, nu mă mai pot întoarce. Am luat caietul acesta, și creionul, și scriu pe scara care duce la pod. Îl voi ascunde, apoi, printre caietele mele de studii. Mă cuprinde însă groaza la gândul că aș putea totuși rătăci drumul spre Shambala”.Mircea Eliade, „Secretul doctorului Honigberger”, în vol. La țigănci și alte povestiri, Editura pentru literatură, București, 1969.

Naratorul decide să înapoieze caietul și să i-l citească în întregime doamnei Zerlendi. Timp de câteva săptămâni nu reușește să o găsească, servitoarea spunându-i că doamna ori este bolnavă, ori este plecată la moșie. Abia pe la sfârșitul lui februarie 1935, este primit în casă de Smaranda și de doamna Zerlendi, care nu-l mai recunosc. Cele două femei îi spun că biblioteca fusese risipită în timpul ocupației germane a Bucureștilor, iar servitoarea Arnica murise cu 15 ani în urmă. Plimbându-se buimac pe străzi, naratorul pretinde că „numai după ce am rătăcit multă vreme pe străzi și mi-am venit în fire, mi s-a părut că înțeleg tâlcul acestei uluitoare întâmplări. Dar n-am îndrăznit să-l mărturisesc nimănui, și nici în această povestire nu îl voi destăinui. Viața mea și așa a fost îndestul de încercată, în urma tainelor pe care d-na Zerlendi m-a îndemnat să le cercetez, fără să aibă dezlegarea doctorului...”. Trecând pe aceeași stradă câteva luni mai târziu, naratorul observă că vechea casă boierească este demolată, îngropându-și taina pentru totdeauna.

Structură Nuvela este împărțită în 10 capitole numerotate cu cifre arabe și fără titluri.

Personaje naratorul — tânăr orientalist care petrecuse câțiva ani în India, unde studiase filozofiile și religiile orientale; a publicat câteva romane și tratate filozofice doamna Sofia Zerlendi — soția doctorului Zerlendi, femeie trecută de 50 de ani care „îmbătrânea asemenea femeilor din alte veacuri; înțelegând, într-un chip tainic, că prin moarte se va apropia de marea iluminare a tuturor înțelesurilor, iar nu de sfârșitul unei vieți pământene” Smaranda — fiica doctorului Zerlendi, femeie trecută de 30 de ani, „înaltă, subțire, aproape slabă”; era elevă în clasa a II-a primară la momentul dispariției dr. Zerlendi, a fost logodită ulterior cu ofițerul german Hans, care a murit într-un accident de vânătoare petrecut în 1921 Arnica — servitoarea bătrână și șchioapă din casa familiei Zerlendi

Scrierea nuvelei

Surse de inspirație thumb|270 px|Ashramul Sivananda din Rishikesh, sediul Societății Vieții Divine, fondate de Sivananda Saraswati în 1936 Mircea Eliade a trăit câțiva ani (1928–1931) în India, petrecând câteva luni (septembrie 1930 – martie 1931) la ashramul lui Swami Sivananda din Rishikesh, de la poalele munților Himalaya. Acolo a trăit într-un kutiar ca un eremit, a urmat un regim vegetarian, a studiat cărțile sacre și practicile yoga.Zigu Ornea, „India lui Eliade”, în România literară, nr. 8, 3–9 martie 1999, p. 9. () El a simțit, ca și Mihai Eminescu, o fascinație față de India teozofică și tantrică.Ioan Petru Culianu, Studii românești. Vol. I: Fantasmele nihilismului. Secretul doctorului Eliade, 2006, pp. 225, 256.

Au fost formulate mai multe ipoteze cu privire la originea întâmplărilor descrise în nuvelă. Cercetătorul Liviu Bordaș considera că Eliade a plecat în scrierea acestei nuvele de la cazul furtului de la familia Zerlendi petrecut în anul 1911 și relatat în memoriile unui fost comisar de poliție din București. Eseistul Ioan Petru Culianu, discipol apropiat al lui Eliade, presupunea că dispariția doctorului Zerlendi avea ca punct de plecare o știre mai veche din presă.Ioan Petru Culianu, Studii românești. Vol. I: Fantasmele nihilismului. Secretul doctorului Eliade, 2006, p. 384. De asemenea, două personaje menționate în nuvelă au existat în realitate: farmacistul brașovean Johann Martin Honigberger (1795–1869) și asistentul său moldovean, care paralizase în urma efectuării unor experiențe yoghinice. În primăvara anului 1971 tânărul Ioan Petru Culianu a cercetat timp de câteva zile registrele de nașteri de la Arhivele Naționale din Iași, încercând inutil să afle numele asistentului lui Honigberger.

Casa doctorului Zerlendi, unde este invitat naratorul, este descrisă ca fiind o casă boierească veche situată pe strada S. dintr-un cartier elegant aflat „chiar în centrul Bucureștiului, foarte aproape de Calea Victoriei”. Misterioasa stradă S. a fost identificată cu Strada Sevastopol ce intersectează Calea Victoriei în apropiere de Piața Victoriei. Casa boierească de la nr. 17 se află în prezent, în urma sistematizărilor succesive, în colțul format de Calea Victoriei și Strada Sevastopol.Lect. univ. dr. Maria Alexe, „Arhitectura Bucureștiului. Aspecte identitare în proza lui Mircea Eliade”, în Annales Universitatis Apulensis, Series Philologica, Tom 1, Alba Iulia, 2007, p. 46.