Tunul antitanc de calibrul 75 mm Reșița Model 1943 a fost o piesă de artilerie fabricată de Regatul României în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Proiectat atât ca tun antitanc, cât și ca tun de câmp, tunul Reșița utiliza elemente de la tunurile de fabricație sovietică de calibrul 76,2 mm, tunul antiaerian britanic de calibrul 75 mm Vickers Model 1936 și tunul german antitanc PaK 40. Piesa a fost folosită atât pe Frontul de Răsărit, în timpul Bătăliei pentru România, cât și pe Frontul de Vest.
Considerat a fi o realizare tehnică de excepție, 165 ani de existență a artileriei române moderne, p. 162 tunul intrat în producție relativ târziu în război și nu a putut contribui la schimbarea situației de pe Frontul de Răsărit. Third Axis. Fourth Ally., p. 237 După evenimentele din 23 august 1944, tunul Reșița Model 1943 s-a dovedit a fi o armă capabilă, fiind folosit în timpul luptelor pentru eliberarea României, Ungariei și Cehoslovaciei. Producția tunului a încetat după numai 10 luni la ordinele forțelor de ocupație sovietice. Piesa de artilerie a fost retrasă din uz în anul 1998, la 54 de ani de la introducerea sa.
Proiectare
Situația interbelică thumb|left|Tun de câmp model 1902/36 tubat amovibil FF-KF-RF expus la Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I” din București.
La sfârșitul Primului Război Mondial, în dotarea armatei române se aflau tunurile de câmp Krupp calibrul 75 mm (germane), Puteaux calibrul 75 mm (franceze) și Putilov calibrul 76,2 mm (rusești). Toate aceste tunuri aveau caracteristici comune, specifice perioadei respective. File din trecutul artileriei române moderne, p. 155 Limitările tehnice ale acestor modele au condus la achiziționarea unor tunuri de câmp Skoda în perioada 1930-1933. File din trecutul artileriei române moderne, p. 46 Deși comisia militară a acceptat inițial prototipul tunului Skoda, o altă comisie specială trimisă de Ministerul de Război a refuzat omologarea tunului. File din trecutul artileriei române moderne, p. 48 Acest lucru a reprezentat startul scandalului denumit „Afacerea Skoda”. Singurul avantaj al prototipului propus de uzinele Skoda era bătaia mai mare cu aproximativ 25%, însă greutatea tunului era mult prea mare. File din trecutul artileriei române moderne, p. 156 Comanda pentru 24 de baterii a fost anulată, iar în dotare au rămas tot vechile tunuri din Primul Război Mondial. Ministerul de Război a luat însă decizia de a le moderniza, nefiind justificată achiziționarea unor tunuri noi cu performanțe asemănătoare. File din trecutul artileriei române moderne, p. 157
Uzura avansată a acestor tunuri a necesitat regenerarea țevilor prin procedeul numit „tubare amovibilă”, realizat la Uzinele Reșița. File din trecutul artileriei române moderne, p. 90 Această operațiune a condus la uniformizarea calibrului și muniției. Tunurile Putilov (cele mai numeroase) au fost recalibrate la 75 de milimetri, iar muniția standard a fost obuzul Schneider Model 1917 care avea bătaia de 11 kilometri. File din trecutul artileriei române moderne, p. 91 Cu toate acestea, nu au fost rezolvate limitările tehnice ale tunurilor. La mijlocul anilor 1930 au apărut primele tunuri de câmp bifleș (cu două fălcele) moderne: Polonia și Franța nu s-au dovedit a fi însă interesate de vânzarea noilor tunuri de calibrul 75 mm. Tot în această perioadă, Uniunea Sovietică a introdus pe scară largă conceptul de tun cu dublă întrebuințare: antiaeriană/de câmp (tunul F-22 de calibrul 76,2 mm Model 1936) sau antitanc/de câmp (tunul USV de calibrul 76,2 mm Model 1939), însă informațiile despre aceste tunuri erau limitate.
Începutul celui de-al Doilea Război Mondial
La începutul Operațiunii Barbarossa, tunurile Putilov modernizate, denumite oficial „tunuri de câmp model 1902/36 tubate amovibil FF-KF-RF”, reprezentau materialul de bază al artileriei române la nivel de divizie de infanterie. Artileria română în date și imagini, p. 72 Aceste tunuri aveau însă o viteză redusă la gura țevii, fiind ineficiente ca tunuri antitanc, și erau depășite tehnic. Într-un raport trimis Marelui Stat Major la data de 14 septembrie 1941, intitulat Învățămintele trase din operațiile executate de Armata a 3-a în războiul cu rușii (3 iulie - 10 septembrie 1941) era menționată următoarea precizare despre tunurile de calibrul 75 mm tubate amovibil:
Materialul de 75 mm (...) este foarte precis și permite o cadență vie. Infanteria rusă era îngrozită de tirul rapid și eficace al acestui tun căruia îi spuneau „tunul mitralieră”. Însă în cazul acestui material, dacă rămâne mai departe în dotare trebuie să i se facă afetul bifleș. Neavând afet bifleș, la distanțe mari și chiar medii nu puteam trage cu el decât după ce la călcâiul afetului îi făceam o groapă corespunzătoare înclinării ce urma a se da țevii - adâncime de până la 1,20/1,40m - ori pentru a săpa această groapă era nevoie de timp, deci întârziere în acțiunea imediată. Arhiva M.Ap., Fond M.St.M., Secția 3 Operații, dosar 2075, fila 4
Tunurile antitanc ale armatei române, deși moderne înainte de începerea războiului, erau deja depășite la mijlocul anului 1941. Tunurile Puteaux de 25 mm, Bofors de 37 mm, Bohler de 47 mm, Breda de 47 mm și Schneider de 47 mm erau ineficiente atât ca tunuri antitanc (nu aveau efect asupra noilor tancuri sovietice T-34), cât și ca tunuri de câmp (din cauza proiectilului exploziv mic). Third Axis. Fourth Ally., p. 235 Tunurile antitanc germane PaK 38, PaK 97/38 și PaK 40 erau livrate în cantități insuficiente, The Romanian Army of World War 2, p. 4 iar dintre acestea doar modelul PaK 40 era eficient împotriva tancurilor grele KV-1.
thumb|left|Tunul antiaerian Vickers-Reșița Model 1936 fabricat sub licență în România.
La mijlocul anului 1942, când trupele române au întâlnit în număr mare tancurile medii sovietice T-34 și cele grele KV-1, singura armă capabilă de a perfora blindajul acestora s-a dovedit a fi tunul antiaerian Vickers-Reșița Model 1936 de calibrul 75 mm. În decembrie 1942, în timpul bătăliei de la Stalingrad, tancurile sovietice au ocupat aeroportul militar românesc din Tazinskaia. Folosind tunurile antiaeriene Vickers-Reșița, trupele române au reușit să distrugă cinci tancuri medii sovietice în timpul acelor lupte. Tunul antiaerian nu putea fi însă folosit în luptele antitanc precum cel german de calibrul 88 mm FlaK 36 fiindcă era mult prea greu, nu putea trage dacă era în poziție de marș, punerea în baterie dura prea mult, avea o siluetă mare și nu avea scut de protecție. În plus, tunul antiaerian avea 5200 de piese. File din trecutul artileriei române moderne, pag. 146 Procesul de fabricație fiind complicat, rata de producție era de 5 exemplare pe lună în octombrie 1942. Third Axis. Fourth Ally., p. 75 Între anii 1944-1945 s-a încercat montarea tunului antiaerian pe un afet Bofors cu două punți și folosirea unui scut de protecție, însă proiectul nu s-a concretizat, tunurile antiaeriene fiind vitale pentru apărarea rafinăriilor de la Ploiești.
Ministerul Armamentului și Marele Stat Major a decis pe 2 iunie 1942 proiectarea unei noi piese de artilerie, care să poată fi folosită atât ca tun de câmp, cât și ca tun antitanc. Third Axis. Fourth Ally., p. 236 Proiectarea efectivă a tunului a început pe 1 februarie 1943. Artileria română în date și imagini, p. 90
Realizarea noului tun
Colonelul (la vremea respectivă) Valerian Nestorescu, șef al Serviciului material de artilerie, a fost însărcinat cu redactarea unui referat în care să fie prezentate caracteristicile noului tun și mijloacele prin care acesta urma să intre în procesul de fabricație. Colonelul Nestorescu fusese implicat în realizarea tubării amovibile a vechilor tunuri de câmp, în producția tunului antiaerian Vickers-Reșița și asimilarea aruncătorului de mine sovietic de calibrul 120 mm de către industria locală de armament. Nestorescu a sugerat utilizarea celor mai bune trăsături ale tunurilor antitanc germane și sovietice pentru a evita un proces îndelungat de realizare. Noul tun urma să folosească cât mai multe componente ale tunurilor aflate deja în producție. Prototipul urma a fi realizat de Uzinele Reșița, iar în procesul de fabricație urmau să fie implicați și alți colaboratori pentru a mări capacitatea de producție. File din trecutul artileriei române moderne, p. 159
thumb|right|Tunul antitanc german PaK 40 de calibrul 75 mm.
La Uzinele Reșița au fost aduse toate modelele de tunuri care au fost considerate a fi utile în proiectarea noii piese. Trei prototipuri au fost produse din piesele originale sau modificate ale tunurilor sovietice Model 1936 și Model 1942 (76.2 mm), tunului antiaerian Vickers-Reșița Model 1936 și ale tunului german PaK 40. Scopul principal al lucrărilor de proiectare era creșterea energiei cinetice la gura țevii în vederea obținerii unor performanțe balistice superioare în lupta antitanc. File din trecutul artileriei române moderne, p. 161
Cele trei prototipuri au fost testate în luna septembrie 1943 în poligonul Sudiți. Testele comparative au inclus și tunul antitanc sovietic ZiS-3 Model 1942 (captură), tunul german PaK 40, un tun de câmp FF-KF-RF și o baterie de tunuri ZiS-3 Model 1942 fabricate la Uzinele Reșița. Prototipul numărul 1 (un tun antitanc ZiS-3 Model 1942 modificat: camera proiectilului de la Vickers-Reșița, ghinturi tip ZiS-3 și calibrul 75 mm) și numărul 3 (afet ZiS-3 Model 1942 cu țeava și frâna de tragere a tunului FF-KF-RF) au fost respinse. Al doilea prototip, realizat în două variante, s-a dovedit a fi cel mai performant. Varianta „a” folosea camera de încărcare a tunului Vickers-Reșița și ghinturile tunului sovietic ZiS-3 Model 1942 de calibrul 76,2 mm. Varianta „b” folosea afetul, mecanismul de tragere și recul al tunului sovietic ZiS-3 Model 1942, țeava, ghinturile și camera de încărcare a tunului Vickers-Reșița, camera proiectilului și frâna de gură a tunului PaK 40. Panzerabwehrkanonen: 1916-1977, pp. 128-129 Materialul folosit pentru realizarea acestei variante era denumit „RNCM-110” (oțel românesc aliat cu nichel, crom și molibden cu o rezistență la rupere de 110 kgf/mm2). Artileria română în date și imagini, p. 91
thumb|right|Tunul divizionar de câmp sovietic ZiS-3 de calibrul 76,2 mm Model 1942.