Tratatul de la Trianon (; ; ; ) a fost elaborat în cadrul Conferinței de Pace de la Paris. A fost semnat la Marele Trianon de la Versailles, în 4 iunie 1920, de către Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, și 16 state ale Puterilor Aliate. Tratatul a fost semnat pentru a stabili frontierele noului stat Ungaria cu vecinii săi: Austria, Regatul Iugoslaviei, România și Cehoslovacia. Documentul a pus capăt în mod oficial stării de război rezultate în urma Primului Război Mondial dintre majoritatea AliațilorStatele Unite au pus capăt stării de război cu Ungaria prin Tratatul de pace americano-ungar din 1921. și Regatul Ungariei.

Ca parte a Imperiului Austro-Ungar, Ungaria participase la Primul Război Mondial încă din august 1914. După ce aliații săi au semnat armistiții cu Antanta, elita politică de la Budapesta a decis, la rândul său, să încheie războiul. La 31 octombrie 1918, guvernul de la Budapesta a declarat independența Ungariei față de Austria și a început imediat negocieri de pace cu Aliații, care au dus la semnarea unui armistițiu la 13 noiembrie 1918. Ungaria și-a demobilizat armata și a acordat Aliaților dreptul de a ocupa sudul și estul țării până la încheierea unui tratat de pace. În decembrie 1918, Budapesta a permis și trupelor cehoslovace să ocupe nordul țării. În schimb, guvernul ungar spera la reluarea comerțului exterior și la aprovizionarea cu cărbune.

După încheierea ostilităților, Ungaria s-a confruntat cu blocada statelor vecine și cu înaintarea trupelor cehoslovace și române pe teritoriul său. În 1919, Antanta a stabilit liniile de demarcație care au stat la baza viitoarelor frontiere, iar proiectul tratatului prezentat în ianuarie 1920 le-a confirmat. Tratatul a fost semnat la 4 iunie 1920, ratificat la 16 noiembrie 1920 și a intrat în vigoare la 26 iulie 1921. Delegația ungară l-a semnat sub protest, iar revizuirea sa a devenit ulterior un obiectiv al politicii externe a Ungariei. Frontierele stabilite atunci au rămas în mare parte neschimbate.

Tratatul s-a bazat, în parte, pe principiul autodeterminării popoarelor, utilizat pentru reorganizarea teritorială a fostei Monarhii Austro-Ungare. Aliații nu au organizat plebiscite pentru stabilirea noilor frontiere, considerând că acestea nu ar fi modificat semnificativ rezultatul delimitărilor. O scrisoare anexată tratatului, cunoscută ulterior drept Scrisoarea Millerand, menționa posibilitatea unor ajustări de frontieră prin medierea Societății Națiunilor, dacă acestea ar fi fost recomandate de comisiile de delimitare. În 1921 a fost organizat singurul plebiscit, care a soluționat un litigiu teritorial între Austria și Ungaria. Armata ungară a fost limitată la 35.000 de oameni, a fost desființată marina austro-ungară și impusă plata unor despăgubiri de război. Totodată, a consacrat recunoașterea internațională a Ungariei și a noilor sale frontiere, garantând și protecția proprietăților cetățenilor ungari rămași în afara țării.

Tratatul de la Trianon a făcut parte din seria tratatelor încheiate la finalul Primului Război Mondial, celelalte fiind tratatele de pace încheiate de Puterile Aliate cu Germania (la Versailles, în 28 iunie 1919), Austria (la Saint Germain en Laye, în 10 septembrie 1919), Bulgaria (la Neuilly, în 27 noiembrie 1919) și cu Turcia (la Sèvres, semnat la 4 iunie 1920 și repudiat apoi, fiind înlocuit cu tratatul de la Lausanne).

Contextul istoric

Primul Război Mondial și armistițiul Austro-Ungariei

La 28 iunie 1914, moștenitorul tronului Austro-Ungariei, arhiducele Franz Ferdinand al Austriei, a fost asasinat de un naționalist sârb. Acest eveniment a declanșat Criza din Iulie, care a escaladat rapid și a dus la declararea războiului de către Austro-Ungaria împotriva Serbiei, urmată în scurt timp de intrarea majorității puterilor europene în Primul Război Mondial.Tucker & Roberts 2005, p. 1078. Două alianțe s-au confruntat în conflict: Puterile Centrale, conduse de Germania, și Tripla Înțelegere (Antanta), condusă de Regatul Unit, Franța și Rusia. În 1918, Germania a încercat să înfrângă Aliații pe Frontul de Vest, însă ofensiva sa a eșuat. Aliații au lansat apoi o contraofensivă de succes și au forțat semnarea Armistițiului din 11 noiembrie 1918, care a avut caracterul unei capitulări a Puterilor Centrale.

La 6 aprilie 1917, Statele Unite au intrat în război împotriva Germaniei, iar în decembrie 1917 împotriva Austro-Ungariei. Obiectivul american era eliminarea militarismului agresiv reprezentat de Berlin și Viena; Statele Unite nu au aderat formal la alianța Antantei. Președintele Woodrow Wilson a acționat ca o forță independentă, iar Cele Paisprezece Puncte ale sale au fost acceptate de Germania ca bază pentru armistițiul din noiembrie 1918. Programul prevedea libertatea comerțului, acorduri internaționale deschise și guvernare democratică. Deși termenul nu era utilizat explicit, principiul autodeterminării era implicit. Acesta solicita încheierea negociată a războiului, dezarmare internațională, retragerea Puterilor Centrale din teritoriile ocupate, crearea unui stat polonez, redesenarea frontierelor Europei pe criterii etnice și constituirea unei Societăți a Națiunilor care să garanteze independența politică și integritatea teritorială a tuturor statelor.Tucker & Roberts 2005, p. 429. Wilson cerea o pace justă și democratică, fără anexări teritoriale. Punctul al zecelea exprima dorința ca popoarele Austro-Ungariei să beneficieze de autonomie, propunere respinsă de Viena.

Parlamentul Ungariei, condus de prim-ministrul Sándor Wekerle, a acceptat discutarea păcii pe baza Celor Paisprezece Puncte ale lui Wilson. În același timp, a declarat că problema naționalităților nemaghiare din Ungaria reprezenta o chestiune internă a statului. Wekerle a refuzat să recunoască public că războiul fusese pierdut. Ca răspuns, contele Mihály Károlyi a afirmat că „am pierdut războiul; acum principalul lucru este să nu pierdem pacea” și a cerut transformarea Ungariei într-un stat democratic pentru a obține cele mai favorabile condiții de pace din partea Antantei.Hronský 2001, p. 25. Contele István Tisza a răspuns că, deși Károlyi avea dreptate în privința pierderii războiului, Ungaria nu avea nevoie de democratizare suplimentară în timpul conflictului. El considera că sarcina principală era păstrarea integrității teritoriale a Ungariei, despre care susținea că nu contravenea principiilor lui Wilson. Tisza era profund nepopular în rândul alegătorilor maghiari,Cieger András. Kormány a mérlegen – a múlt században (în maghiară) iar Partidul Național al Muncii își obținea majoritatea voturilor din partea minorităților etnice. Grupurilor etnice nemaghiare li s-au oferit doar concesii limitate.Hronský 2001, p. 26.

Singurul deputat slovac din parlament, Ferdinand Juriga, și-a început discursul negând dreptul Parlamentului Ungariei de a vorbi sau acționa în numele slovacilor. El a declarat că numai Consiliul Național Slovac avea dreptul să reprezinte slovacii la conferința de pace și a cerut dreptul la autodeterminare pentru toate națiunile din Ungaria. Parlamentul ungar a reacționat cu indignare, strigând: „Unde este acest consiliu!? Unde este națiunea slovacă!? În ce comitat trăiește!? Cine este acesta de fapt!? Opriți-l din vorbit!”Hronský 2001, p. 27.

La 18 octombrie, Woodrow Wilson a răspuns ofertei de pace a monarhiei austro-ungare, spulberând speranțele că federalizarea ar putea păstra integritatea teritorială a statului. Wilson a subliniat că situația se schimbase de la prezentarea Celor Paisprezece Puncte la 8 ianuarie și că Statele Unite recunoscuseră Consiliul Național Cehoslovac de la Paris ca guvern de facto. El a afirmat că „națiunile oprimate ale Austro-Ungariei vor decide singure ce le satisface aspirațiile și drepturile”.Hronský 2001, p. 28.

În ultimul său discurs politic în Parlamentul Ungariei, Tisza s-a plâns că puterile Antantei negociau cu „dușmanii interni ai statului”, ceea ce însemna că era obligat să trateze cu „fantasmagoria unui stat cehoslovac”. Wekerle a răspuns că Ungaria va negocia cu aceștia „numai dacă vor renunța mai întâi la ideea transformării Ungariei într-o Elveție răsăriteană”. El a promis parlamentului că guvernul va comunica lui Wilson că „nu cunoaștem nicio uniune cehoslovacă, ci doar una cehă”. Guvernul ungar a acceptat să înceapă negocieri cu naționalitățile, să le ofere unele concesii limitate și, dacă acestea nu erau acceptate, să organizeze un plebiscit și să se asigure că rezultatul acestuia va favoriza maghiarii și integritatea Ungariei. Rezultatele urmau să fie comunicate președintelui Wilson pentru a demonstra îndeplinirea condițiilor de pace. Numai o minoritate a politicienilor maghiari, condusă de Mihály Károlyi, considera că democratizarea regatului semi-feudal, care încă nu introdusese votul universal, putea asigura păstrarea statului.Hronský 2001, p. 31. Toate privilegiile feudale ale nobilimii ungare fuseseră însă abolite prin Legile din Aprilie din 1848.

Germania, principalul aliat al Austro-Ungariei în război, a suferit pierderi importante în timpul Ofensivei de 100 de zile dintre august și noiembrie 1918 și negocia un armistițiu cu Aliații încă de la începutul lunii octombrie. Între 15 și 29 septembrie 1918, generalul Louis Franchet d'Espèrey, aflat la comanda unei armate relativ reduse formate din divizii grecești, franceze, sârbe, britanice și italiene, a desfășurat Ofensiva Vardar în Macedonia, care a scos Bulgaria din război. Prăbușirea frontului sudic a reprezentat unul dintre factorii care au dus la armistițiul din noiembrie 1918. Până la sfârșitul lunii octombrie 1918, armata austro-ungară era atât de epuizată încât comandanții săi au fost obligați să solicite încetarea focului. Au fost proclamate Cehoslovacia și Statul Slovenilor, Croaților și Sârbilor, iar soldații au început să dezerteze, să ignore ordinele și să se retragă. Numeroși cehoslovaci au trecut de partea Aliaților, iar în septembrie 1918 au fost constituite cinci regimente cehoslovace în armata italiană. Ofensiva lansată de 51 de divizii ale Antantei pe întregul front italian la 24 octombrie 1918 a dus la distrugerea armatei austro-ungare.Hronský 2001, p. 64. Trupele monarhiei au început o retragere haotică în timpul bătăliei de la Vittorio Veneto, iar Austro-Ungaria a început negocierile pentru armistițiu la 28 octombrie, semnându-l la Padova la 3 noiembrie 1918.Hronský 2001, p. 65Parlamentul Ungariei s-a autodizolvat la 23 octombrie 1918 după ce a aflat despre izbucnirea unei revoluții la Fiume (Rijeka), în Croația, unde Regimentul 79 Infanterie s-a răsculat și a ocupat orașul. Temându-se de extinderea revoluției din Croația în Ungaria, prim-ministrul Wekerle și-a prezentat demisia sub presiunea evenimentelor.Hronský 2001, p. 32.

Revoluția Crizantemelor și Prima Republică Ungară

Conținutul tratatului left|thumb|Palatul Chateau de Versailles Trianon, unde a fost semnat tratatulTratatul este divizat în patru părți. Prima parte include Pactul Ligii Națiunilor (parte comună pentru toate tratatele de pace încheiate după Primul Război Mondial).

Partea a doua (articolele 27-35) definește frontierele Ungariei cu statele vecine. În principiu, acestea sunt actualele frontiere ale Ungariei. Frontiera româno-ungară este descrisă în secțiunea a doua a articolului 27 (traseul actualei frontiere între România și Ungaria).

În principiu, Tratatul consfințea includerea teritoriului Croației-Slavoniei (partea de nord a Republicii Croația) și Voivodinei (inclusiv treimea de vest a Banatului) în cadrul Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor, a Slovaciei și Ruteniei (azi: Republica Slovacia și, respectiv, Regiunea Transcarpatia din Ucraina) în cadrul Cehoslovaciei, a Transilvaniei și părții răsăritene a Banatului în cadrul României și a Burgenlandului în cadrul Republicii Austriei.