300px|thumb|Nava expediției Discovery în Antarctica, lângă Marea Barieră de Gheață Expediția Națională Britanică Antarctică, 1901-1904, în general cunoscută sub numele de Expediția Discovery, a fost prima explorare britanică oficială a regiunilor Antarcticii după călătoria lui James Clark Ross, care a avut loc cu șaizeci de ani mai devreme. Organizată în cardul unui comitet al Societății Regale și al Societății Geografice Regale (RGS), aceasta viza efectuarea unor cercetări științifice și a unei explorări geografice a ceea ce era în mare parte, pe atunci, un continent neatins. Aceasta a lansat carierele multor exploratori polari, care vor deveni figuri cunoscute în Epoca Eroică de explorare a Antarcticii, inclusiv Robert Falcon Scott, care a condus expediția, Ernest Shackleton, Edward Wilson, Frank Wild, Tom Crean și William Lashly.
Rezultatele științifice ale acestei expediții au fost unele remarcabile, mai ales în domeniul biologiei, zoologiei, geologiei, meteorologiei și al magnetismului. S-au întreprins descoperiri geologice și zoologice importante, inclusiv descoperirea Văilor Uscate McMurdo, care nu sunt acoperite de zăpadă, și a coloniei Cape Crozier Emperor Penguin (colonia Pinguinilor Imperiali de la Cape Crozier). În domeniul explorării geografice, realizările au inclus descoperirea Peninsulei Regelui Edward VIII și a Polar Plateau (Podișul Polar), prin intermediul rutei Munților de Vest. Totuși, expediția nu a avut ca scop atingerea Polului Sud, cel mai sudic punct de pe glob.
Expediția Discovery a fost un punct de reper în istoria explorării britanice a Antarcticii. Expediția a fost considerată a fi de succes, în ciuda faptului că a fost nevoie de o încă o misiune costisitoare pentru eliberarea echipajului și a navei rămasă captivă în gheață. Totuși, rezultatele sale științifice îndoielnice au dus la dispute în cadrul oamenilor de știință. Marele eșec al expediției a fost determinat de incapacitatea de a stăpâni tehnicile de călătorie polară ce includeau utilizarea eficientă a schiurilor și a câinilor, lucru ce a persistat în expedițiile britanice de explorare a Antarcticii din întreaga Epocă Eroică a Explorării Antarcticii.320px|thumb|Harta Expediției Discovery, 1902-1904.Călătorii principale:Linia Roșie -Călătoria spre sud către cel mai îndepărtat punct sudic (noiembrie 1902-februarie 1903);Linia Neagră-Călătoria spre vest prin Munții de Vest către Platoul Polar (octombrie-decembrie 1903);Linia Albastră-Călătoria de la Hut Point (Punctul Cabanei) până la Colonia Pinguinilor Imperiali de la Cape Crozier (octombrie 1902 – septembrie și octombrie 1903).
Istoria expediției Precursorii Între 1839 și 1843 căpitanul Marinei Regale, James Clark Ross, comandând cele două nave ale sale, HMS Erebus și HMS Terror, a dus la bun sfârșit trei voiaje către continentul Antarctica. În acest timp el a descoperit și explorat un nou sector al Antarcticii, ce va deveni un centru important pentru expedițiile britanice de mai târziu.Coleman, pag. 329–335.
left|180px|thumb|Sir James Clark Ross, descoperitorul Mării Ross, Platoului de Gheață Ross și strâmtorii McMurdoRoss a stabilit geografia generală a acestei regiuni, numind multe dintre locurile ei: Marea Ross (Ross Sea), Marea Barieră de Gheață (mai târziu renumită Platoul de gheață Ross), Insula Ross, Capul Adare, Teritoriul Victoria, Strâmtoarea McMurdo, Capul Crozier și cei doi vulcani Muntele Erebus și Muntele Terorii. El s-a întors la Barieră de multe ori, sperând să o poată trece, totuși până la urmă nereușind să facă acest lucru, cel mai îndepărtat punct la care a ajuns fiind cel situat la 78°10′ sud, în februarie 1842.Preston, pag. 12–14. Ross a bănuit că s-ar afla și alte întinderi de gheață la estul barierei, nefiind însă sigur de acest lucru.
După Ross, în acest sector nu s-au mai înregistrat călătorii timp de 50 de ani. Apoi, în ianuarie 1895, o expediție norvegiană de vânătoare de balene a ancorat pentru scurt timp la Capul Adare, cel mai nordic punct al Teritoriului Victoria.Preston, pag. 11–12. Patru ani mai târziu Carsten Borchgrevink, care a participat la debarcarea balenierei, a condus propria expediție în această regiune, cu nava Southern Cross (Steaua Sudului). Aceasta a fost finanțată dintr-o donație de £35.000 de la editorul britanic Sir George Newnes, cu condiția ca expediția să fie numită „Expediția Antarctică Britanică”.Preston, pag. 14. Borchgrevink a debarcat la Capul Adare în februarie 1899, unde și-a ridicat o colibă mică, petrecând iarna antarctică din același an în ea. În vara următoare el a navigat spre sud, debarcând la breșa Barierei descoperită de Ross. Trei oameni au mers cu ajutorul săniilor trase de câini înspre sud pe suprafața Barierei, înregistrând un nou record: cel mai sudic punct atins, la 78°50′ Huntford, The Last Place on Earth, pag. 140..
Expediția Discovery a fost planificată pe fondul unui val de interes internațional pentru explorarea regiunilor Antarcticii, pe la sfârșitul secolului al XIX-lea și la începutul celui de-al XX-lea. O expediție germană sub comanda lui Erich von Drygalski a fost lansată aproximativ în același timp cu Discovery, pentru a explora continentul de la sud de la Oceanul Indian. Exploratorul suedez Otto Nordenskiöld a condus o expediție către Teritoriul Graham, o expediție franceză dirijată de către Jean-Baptiste Charcot mergând, la rândul ei, către Peninsula Antarctică. În sfârșit, savantul scoțian William Speirs Bruce a îndrumat o altă expediție către Marea Weddell.Huntford, The Last Place on Earth, pag. 141–44..
Marina Regală, Markham și Scott
Sub influența lui John Barrow, al doilea secretar al Amiralității, explorările polare au devenit o preocupare a Marinei Regale pe timp de pace după războaiele napoleoniene.Crane, pag. 67. Interesul naval s-a diminuat după dispariția din 1845 a expediției lui Franklin și a multora a dintre căutările zadarnice ce au urmat. După problemele întâmpinate în anii 1874-1876 în expediția către Polul Nord condusă de George Nares, și însuși declarația sa (a lui G. Nares) că Polul Nord este „impracticabil”, Amiralitatea a decis că alte expediții polare ar fi periculoase, costisitoare și inutile.Jones, pag. 50.
190px|thumb|Comandorul Robert Falcon Scott, comandantul expediției Discovery Totuși, secretarul Societății Geografice Regale (și mai târziu președintele ei), Sir Clements Markham, era un fost navigator care făcuse parte din unul din echipajele de salvare trimise în 1851 pe urma navelor pierdute în timpul Expediției lui Franklin.Preston, pag. 15. El l-a și însoțit pe Nares pentru o parte din expediție, devenind un susținător ferm pentru ca marina să-și continue rolul său istoric.Markham, pag. 233–242. O oportunitate pentru a promova această ambiție a apărut în noiembrie 1893, când proeminentul biolog Sir John Murray, care vizitase apele Antarcticii ca biolog cu Expediția Challenger în anii 1870, adresându-se la RGS (Societatea Geografică Regală), a prezentat o lucrare intitulată „Reînoirea explorărilor antarctice”, cerând o expediție pe scară largă în beneficiul științei britanice.Jones, pag. 56–58 Aceasta a fost puternic susținută, atât de Markham cât și de conducătorii organizației științifice a țării, Societatea Regală. S-a stabilit un comitet comun al celor două societăți, care să decidă forma viitoarei expediții. Markham își dorea o expediție navală completă, în stilul lui Ross sau al lui Franklin. Această alegere a fost criticată de unii membrii ai comitetului asociat, dar tenacitatea sa a făcut astfel încât expediția să se desfășoare așa cum și-a dorit. Vărul său biograf a scris mai târziu că expediția a fost „creația minții sale, produsul energiei sale persistente”.
Markham obișnuia să urmărească cu atenție ofițerii navali tineri și promițători, care mai târziu ar fi putut fi potriviți pentru misiunile polare, atunci când va apărea posibilitatea. L-a observat pentru prima oară pe aspirantul Robert Falcon Scott în 1887, în timp ce acesta își ducea la bun sfârșit îndatoririle pentru ultima oară pe nava HMS Rover în St. Kitts, ținându-l minte. Treisprezece ani mai târziu, Scott, fiind acum locotenent pe HMS Majestic, dorea să avanseze în grad, iar șansa de a se întâlni cu Clements în Londra l-a determinat să candideze pentru conducerea expediției. Markham se gândise de mai mult timp la Scott, dar nu era prima opțiune. L-a ales în cele din urmă, din cauză că ceilalți candidați pe care îi prefera fie erau prea bătrâni pentru o asemenea expediție, fie s-au retras.Crane, pag. 82–83. Cu sprijinul lui Markham, numirea lui Scott la comanda expediției a fost asigurată pe 25 mai 1900, urmată de promovarea sa rapidă la gradul de comandor.Preston, pag. 28–29.
Știință versus aventură Conducerea expediției încă trebuia să fie stabilită. Markham a hotărât de la început că liderul misiunii va fi un ofițer de marină, nu un om de știință.Crane, pag. 80. Scott, scriindu-i lui Markham după numirea sa ca și comandor, a reiterat că „trebuie să aibă control complet asupra navei și a locurilor unde va debarca”, insistând să fie consultat în legătură cu orice alte anunțuri ulterioare.Crane, pag. 80 Cu toate acestea, comitetul asociat, cu consimțământul lui Markham, l-a numit pe Sir John Walter Gregory, profesor de geologie la Universitatea din Melbourne și fost geolog asistent la Muzeul Britanic, ca director științific al expediției. Opinia lui Gregory, aprobată de către facțiunea Societății Regale din comitetul asociat, era ca organizarea și comanda echipajelor de teren să fie în mâinile sale:„...Căpitanul va fi instruit să acorde asistență necesară în dragare, remorcarea plaselor etc., să pună bărci la dispoziția personalului științific.” În disputa care a urmat, Markham a susținut că Scott trebuie să dețină comanda totală a expediției, fără a-i fi pusă la îndoială, Scott însuși insistând pe acest aspect, amenințând chiar cu demisia. Viziunea lui Markham și a lui Scott a fost cea care a avut câștig de cauză, iar Gregory și-a dat demisia, spunând că munca științifică nu trebuie să fie „subordonată aventurii navale”.Jones, pag. 62–63
Această controversă a sporit neînțelegerile dintre societăți, lucru care s-a văzut după încheierea expediției. Societatea regală a criticat volumul și calitatea rezultatelor publicate. Markham a susținut faptul că a insistat asupra comenzii navale deoarece era, în primul rând, o chestiune de tradiție și stil, nedorind să arate o lipsă respect față de știință. El și-a făcut auzită convingerea că, pe cont propriu, simpla încercare a ajunge mai departe decât s-a ajuns până atunci nu ar fi fost demnă de ajutorul său.Jones, pag. 70.
Echipajul 180px|left|thumb|Ernest Shackleton, al treilea ofițer de pe Discovery