Ortografia limbii franceze

Ortografia limbii franceze se caracterizează în primul rând prin faptul că redă pronunțarea într-un mod mult mai puțin fidel decât cea a limbii române, de exemplu. Acest fapt are drept cauze îndelungata evoluție istorică a scrierii acestei limbi, în care s-au combinat contactele dintre culturi diferite, schimbările fonetice ale limbii, progresele tehnice, normele sociale și factori de putere politicăDesrochers 2008, p. 7..

În secolul al XVI-lea, când au apărut primele încercări de regularizare a scrierii, au apărut și două tendințe: pe de o parte, cea de a apropia grafia de pronunțare, pe de altă parte, cea de a respecta tradiția și de a scrie așa cum s-a fixat mai înainte, chiar dacă pronunțarea a evoluat între timp și scrierea a rămas în urmă. La adâncirea neconcordanței dintre scriere și pronunțare a contribuit și introducerea unor litere numai cu scopul de a arăta originea latină a cuvintelor. Tendința de a face scrierea mai fidelă față de pronunțare și cea tradiționalistă s-au confruntat de atunci și continuă să se opună și în secolul al XXI-lea, deocamdată având câștig de cauză a doua orientare.

Istoricul scrierii franceze

În Evul Mediu

În Evul Mediu, limba de comunicare în scris este latina, dar apar și primele scrieri în franceză, destinate folosinței personale. Cei care scriu în franceză sunt în primul rând preoții, cărora, în anul 813, conciliul din Tours le impune să predice în limba poporului, care nu mai înțelege latina. Preoții își scriu textele predicilor pentru a nu le uita. Alții care fac ceva asemănător sunt jonglerii care își notează cântecele de gestă.

Cei care scriu în franceză caută să transcrie limba vorbită folosind alfabetul latin, dar fiecare o face în felul său, nefiind consecvent nici cu sine. O problemă spinoasă este că alfabetul latin nu este suficient pentru redarea sunetelor limbii franceze. De exemplu, în Jurămintele de la Strasbourg, primul text în franceză care s-a păstrat (din anul 842), vocala /ə/ este redată uneori cu o (Karlo – în franceza actuală Charles „Carol”, nostro > notre „nostru”), alteori cu e (Karle, fradre „frate”), alteori cu a (fradra)Catach 2011, cap. I.. Se adoptă și digrame (combinații de două litere), de exemplu ch pentru redarea lui /t͡ʃ/ care se va reduce ulterior la /ʃ/.

Scrierea de astăzi redă în multe cazuri pronunțarea din Evul Mediu. De exemplu, într-un vers din Cântecul lui Roland apare secvența des peaus de chievres blanches „piei de capre albe”, pronunțată [des pe̯aws də t͡ʃjɛvrəs blant͡ʃəs] și scrisă în franceza de astăzi des peaux de chèvres blanches, cu pronunțarea [de po d(ə) ʃɛːvʁ blɑ̃ʃ]Exemplu dat de Pierre Guiraud, L’ancien français (Franceza veche), ed. a III-a, Paris, PUF, 1968, p. 59, citat de Jacques Leclerc, Histoire de la langue française. L’ancien français. L’état de l’ancien français (Istoria limbii franceze. Franceza veche. 2. Starea francezei vechi) (accesat la 27 august 2018).. Între timp au dispărut din pronunțare marca -s a pluralului, iar triftongul [e̯aw] s-a redus la /o/. Grupurile de litere vocalice din cuvintele fou [fu] „nebun”, voir [vwaːʁ] „a vedea”, feu [fø] „foc”, saut [so] „săritură”, chaise [ʃɛːz] „scaun”, în franceza veche redau diftongii [ow], [oj], [ew], [aw], respectiv [aj].

Pe lângă rămânerea în urmă a grafiei față de pronunțare, încep să apară și litere care nu sunt destinate să fie pronunțate ca atare. De pildă, din dorința de a prescurta, pentru a economisi pergament, apar ligaturi în locul unor perechi de litere. Un exemplu este x pentru us final. „Piei” era scris peaus și pronunțat [pe̯aws], dar apare și cu transcrierea peax. Mai târziu, în secolul al XII-lea, când se răspândește folosirea hârtiei, economisirea nemaifiind atât de necesară, u este restabilit, dar rămâne și x-ul, până astăzi. Altă ligatură din Evul Mediu este z-ul păstrat în desinența -ez de persoana a II-a plural, care fusese scrisă ts și se pronunța /t͡s/.

În urma evoluției convergente a pronunțării unor cuvinte, apăruseră o serie de omonime omofone și se simte nevoia de a le diferenția cel puțin în scris. Fenomenul este foarte pregnant în franceză față de alte limbi romanice. De exemplu, numai în franceza modernă s-a ajuns la omofone (în număr de șase) din șase cuvinte latine heterofone, care au dat în alte limbi romanice tot șase cuvinte heterofone: SANCTUS > saint „sfânt”, SINUS > sein „sân”, SANUS > sain „sănătos”, CINCTUS > ceint „încins”, QUINQUE > cinq „cinci”, SIGNUM > seing „semn”, toate pronunțate [sɛ̃]Catach 1973, p. 12, cu precizarea că aceasta este numai una din pronunțările lui cinq, cea când este urmat de un cuvânt cu inițială consonantică.. Astfel apar litere destinate de la bun început să nu fie pronunțate, având numai rol de semne diacritice Blanche-Benveniste și Chervel 1969, p. 66.. Dintre acestea, majoritatea sunt etimologice, introduse de scribi care cunosc limba latină. De exemplu, echivalentul lui „douăzeci” se scria vint, dar s-a recurs la scrierea sa vingt, cu g din etimonul său VIGINTI, pentru a-l deosebi de vint, „(el/ea) veni”, perfectul simplu al lui venir.

Litere nepronunțate se introduc și pentru a distinge omografe care nu sunt și omofone. Astfel, pentru că /y/, /ɥ/ și /v/ se scriu cu aceeași literă u, de exemplu în uile [ɥilə] „ulei” și uile [vilə] „demnă de dispreț, de rangul cel mai mic, fără valoare”, primul cuvânt se scrie huile, cu un h neetimologic. Așa a devenit corespondentul lui „ulei” huile. Tot pentru ca u să se citească /v/ în cuvântul deuoir [dəvoir] „a datora”, se introduce înaintea sa litera b din cuvântul de origine latinesc DEBERE, de unde grafia debuoir. Pentru că în scrierea de mână se confundă u cu n și, prin urmare, cuvintele un „un(u)” și vu „văzut”, primul se scrie ung, cu g inspirat din vingt, dar aici neetimologic. Debuoir și ung se vor schimba mai târziu în devoir, respectiv un, când se vor distinge clar literele u și v. Altă literă diacritică etimologică este d în pied (< latină PEDEM) „laba piciorului”, cuvânt scris până atunci pie, cu e pronunțat /e/ tonic, aceeași grafie ca a lui pie „coțofană”, unde e redă un /ə/ atonBlanche-Benveniste și Chervel 1969, p. 75.. Tot cu valoare diacritică apar și consoane duble, de exemplu pentru a marca pronunțarea /ɛ/ a lui e în cuvinte ca chouette „bufniță” sau în unele verbe în conjugarea cărora alternează /ə/ cu /ɛ/: infinitiv appeler „a chema” – j’appelle „(eu) chem”.

În epoca Renașterii

După apariția tiparului în Europa (secolul al XV-lea) și mai ales odată cu răspândirea sa în timpul Renașterii (secolul al XVI-lea în Franța), se face tot mai mult simțită necesitatea de a norma limba în general și, implicit, scrierea, prin gramatici și alte lucrări, pentru a o face unitară, mai ales că, prin ordonanța de la Villers-Cotterêts din 1539, dată de regele Francisc I, franceza devine limba justiției și a administrației, în locul latinei. Cărturarii își afirmă orientarea în ortografie prin lucrările lor, și de asemenea tipografii, prin felul în care tipăresc cărțile.

Unii, precum Louis Meigret, propun simplificarea scrierii și apropierea ei de pronunțare, de exemplu prin suprimarea consoanelor dubleÎn lucrarea Traite touchant le commun usage de l'escriture françoise (Tratat privind folosința comună a scrierii franceze) din 1545 (accesat la 27 august 2018).. Tot Meigret propune folosirea lui i numai pentru /i/, iar pe a lui j numai pentru /ʒ/, deoarece pe atunci cele două litere nu se foloseau distinct. Tradiționaliștii țin, pe de o parte, să se păstreze grafii din Evul Mediu care nu mai corespund cu pronunțarea, pe de altă parte, să se reflecte în scriere originea latină sau greacă a cuvintelor. Principalul reprezentant al acestora este Robert Estienne, care adoptă ca principiu diferențierea omonimelor în scriere pe baza etimologieiÎn al său Dictionaire Francois latin (Dicționar francez-latin) din 1539 (accesat la 27 august 2018).. De exemplu, în urma propunerii sale se scrie și azi echivalentul lui „când” quand, iar cel al lui „cât despre, în prinvința” quant, pentru că primul provine din latinescul QUANDO, iar al doilea din QUANTUM. De asemenea, afirmă ideea apropierii scrierii cuvintelor din aceeași familie lexicală tot pe baza etimologiei. De aceea, echivalentul lui „mare”, care se scria până atunci ba grant, ba grand, se va scrie numai grand, prin analogie cu femininul său grande și derivatul grandeur „mărime”.

Tot în perioada Renașterii apar și inovații. Se introduce é, cu accent ascuțit, apostroful și sedila cu funcția de astăziPropuse pentru prima oară de Geofroy Tory în Champ fleury (Câmp înflorit), 1529 (accesat la 27 august 2018).. Începe să se folosească și accentul grav, cu valoare distinctivă pentru omonime (de exemplu a „are” vs. à „la”) și pentru e pronunțat altfel decât /ə/BDL, pagina La fonction phonétique de l’accent grave (Funcția fonetică a accentului grav) (accesat la 18 ianuarie 2023).. Începe să fie folosit și accentul circumflex, mai întâi de către Jacobus SylviusCf. Iacobii Sylvii Ambiani In Linguam Gallicam Isagoge una, cum eiusdem Grammatica Latinogallica ex Hebraeis Graecis et Latinus authoribus (Introducere în limba franceză, precum și în gramatica sa pornind de la autori ebraici, greci și latini), 1531., pentru a nota pronunțarea ca o singură vocală a diftongilor din Evul Mediu notați ai, au etc., accentul fiind scris deasupra ambelor litere, ca pentru a le uni. Apoi Étienne Dolet îl folosește în locul unor litere care nu se mai pronunțau. De exemplu scrie uraiˆment „cu adevărat” (azi scris vraiment) în loc de uraiement care fusese pronunțat [vrɛ.ə.mɑ̃]Cf. La maniere de bien traduire d’une langue en aultre (Modul de a traduce bine dintr-o limbă în alta), 1540 (accesat la 27 august 2018)..

În secolele XVII-XIX

În secolul al XVII-lea se continuă polemicile dintre tradiționaliști și reformiști. Propunerii de simplificare a lui Pierre RicheletDictionnaire françois (Dicționar francez), 1680 (accesat la 27 august 2018). i se opune Academia Franceză cu prima ediție a dicționarului săuLe Dictionnaire de l’Académie Françoise (Dicționarul Academiei Franceze), 1694 (informatizat pe The ARTLF project) (accesat la 27 august 2018).. De acum înainte, fiind o instituție a monarhiei absolute, ea are cuvântul cel mai greu de spus în materie de standardizare a limbii franceze. Deși în general este tradiționalistă, acceptă și preconizează moderat îmbunătățiri și simplificări ale scrierii. În acest secol se generalizează folosirea accentului circumflex pentru unificarea notării vocalelor lungi, de exemplu âge „vârstă” în loc de aageTournier 1991, p. 105..

În secolul al XVIII-lea, ediția a III-a a Dicționarului Academiei (1835)Dictionnaire de l’Académie Françoise, 1740 (accesat la 27 august 2018). aduce o serie de simplificări datorită abatelui d’Olivet. Printre altele se renunță la scrierea unor litere consonantice care nu se mai pronunță, mai ales s, dar se marchează dispariția lor printr-un accent circumflex deasupra vocalei care le precede. De exemplu, estre „a fi”, pronunțat cândva [ɛstrə], se scrie de acum être, fiind pronunțat [ɛːtr]. Odată cu ediția a IV-a a Dicționarului AcademieiDictionnaire de l’Académie Françoise, 1762 (accesat la 27 august 2018). se elimină confuzia dintre i și j, precum și dintre u și v.

În 1832, Academiei i se atribuie oficial rolul de garantă a standardului limbii, iar ortografia se instituționalizează.

Apariția ediției a VI-a a Dicționarului AcademieiDictionnaire de l’Académie Française, 1835 (accesat la 27 august 2018). reprezintă o ultimă reformă, printre altele cu adoptarea transcrierii ai ca în mais „dar” a vocalei /ɛ/ transcrisă până atunci oi în terminațiile verbale -ais, -ait, -aient și în nume de popoare ca Français.