482 × 608 pixelspx|miniatura|dreapta|Logo Numerus clausus la Fac. de Farmacie din Amiens, Franța
Numerus clausus în este una din multele metode utilizate pentru a limita numărul de studenți care pot studia la o anumită universitate. De multe ori, scopul este de a limita doar numărul de studenți la anumite discipline de studiu, când este disproporționat de mare față de cererea de pe piața muncii. În anumite cazuri, măsura poate avea conotații rasiale sau de ordin religios. Dicționarul Merriam-Webster definește numerus clausus ca fiind numărul maxim sau procentul maxim de persoane aparținând unei anumite "rase" sau etnii, care pot fi admiși într-o instituție academică.
Accepțiunea modernă În unele țări și universități, numerus clausus este utilizat atunci când numărul celor care doresc să studieze la o anumită disciplină depășește simțitor numărul locurilor disponibile. Este cazul cel mai des întâlnit în practică, în special în Europa. Studenții din majoritatea țărilor europene își aleg disciplina în care doresc să se specializeze, în momentul în care încep studiile universitare, spre deosebire de cei din America de Nord, care se specializează ulterior. Domenii precum medicină, farmacie, stomatologie, psihologie și administrarea afacerilor sunt extrem de populare, în consecință, numărul solicitărilor este mult mai mare decât cel al locurilor disponibile, în corelație cu cererea de pe piața muncii, bunăoară, în Franța, admiterea la unele universități se face pe baza unor examene, care să permită admiterea unui număr fix de studenți, stabilit în fiecare an. Astfel, la sfârșitul primului an de medicină există un examen prin care se testează competența studentului, existând și o limitare de tip „numerus clausus” care să permită numai unui număr precis de studenți să continue cu anul al II-lea.
Numerus clausus în diverse țări Brazilia În 2002, guvernul brazilian a promulgat o lege federală, 10.558/2002, care stabilește cote de admitere pe baza criteriului rasial și cote bazate pe criteriul social, pentru studenții proveniți din școli publice. Legea garantează 50% din locuri pentru studenții proveniți din școli publice de stat, cotă care se împarte după criterii sociale și rasiale.
Germania Principiul numerus clausus este aplicat în mod curent în Germania în scopul de a evita suprapopularea universităților și pentru a proteja anumite ocupații specifice. Practic, ultimele statistici au demonstrat că în timp ce numărul de studenți a crescut cu 100% față de 1980, în aceeași perioadă de timp, numărul de cadre didactice a crescut doar cu 25%. După absolvirea cursurilor școlii medii, care poate fi un liceu (Gymnasium) sau a altor tipuri de școală medie (Gesamtschule, Kolleg, Berufsoberschule sau școală medie populară), în urma unei serii de examene de testare a cunoștințelor acumulate (Abitur), după obținerea anumitor calificative, absolvenții primesc un fel de certificat care atestă trecerea acestor examene, certificat care permite, implicit sau explicit, de a continua studiile la o universitate. În ceea ce privește numărul de locuri, cel puțin 2% din acestea sunt rezervate persoanelor defavorizate (Härtefall), incluzând aici pe cei cu dizabilități, cei care au o situație materială precară, cum ar fi orfanii sau cei care trebuie să aibă grijă de un alt membru al familiei. 20% din cei admiși trebuie să provină din top 20, primii 20% la examenele de absolvire. Alți 20% sunt rezervați pentru cei care așteaptă de mai mulți ani să fie admiși. La locurile rămase după completarea celor menționate anterior, universitatea poate aplica orice criteriu de admitere.http://www.stupa-uni-mainz.de/index.php/fraktionen/lhg La nivel federal, în general, în fiecare an, 51% din locurile disponibile în universități sunt distribuite celor care au cele mai bune rezultate la Abitur, 25% celor care sunt pe liste de așteptare, iar 24% celor care îndeplinesc așa-numitele criterii ale învățământului superior (Hochschulkriterium), care diferă de la o universitate la alta, și de la o specialitate la alta, condițiile fiind la dispoziția instituției de învățământ, respectiv examene specifice, interviuri, teste, etc… La nivel local, 25% ajung la instituțiile pentru care au optat, după anumite liste de preferințe, restul fiind acordate celor care au motive justificate de a studia într-un anume loc, cum ar fi copilul sau soția handicapați, părinți în îngrijire, etc…
Finlanda Finlanda a adoptat un sistem complet diferit de cel german. În timp ce în Germania, la admiterea într-o instituție de învățământ superior, accentul se pune pe acel „Abitur”, în Finlanda, deși există un sistem de certificare echivalent (în finlandeză, „ylioppilastutkinto”), selecția la admitere se face în baza unui examen de admitere. Cum fiecare universitate se bucură de autonomie, modul de desfășurare al examenelor și cerințele privind acestea variază extrem de mult. În general, examenul constă în comentarii la texte corespunzătoare cu specialitatea aleasă. În unele cazuri, pot conta și calificativele obținute anterior în timpul cursurilor medii, ponderea principală având-o totuși nota la examenul de admitere. Examenul de admitere acordă astfel o șansă suplimentară candidaților cu notă mică la examenul de absolvire, sau celor care au doar o diplomă vocațională. Candidaților nu li se cere vreo scrisoare de intenție, scrisori de recomandare, sau alte asemenea. Examenele sunt scrise, cu excepția teatrului și învățământului, unde există și o examinare orală. Pentru specializările în domeniul educațional, scopul examenului oral este de a elimina candidații care nu au aptitudinile și caracterul necesar pentru a lucra în domeniu. În plus, examenul scris asigură o mai mare obiectivitate în aprecierea candidaților. Se practică de asemenea examinarea cu teste grilă. În domeniile mai puțin solicitate, sistemul de admitere seamănă cu cel german. Este cazul domeniilor tehnice (inginerie), științe, și alte asemenea. Admiterea la aceste domenii de studiu este mult mai puțin riguroasă, bunăoară, o treime din locuri se ocupă pe baza notei de la examenul de absolvire, restul pe baza unui examen scris. Nu se poate studia la mai multe specializări în paralel. În Finlanda, numerus clausus este principalul factor care limitează numărul de studenți. După admiterea în învățământul superior, în mod normal, studentul nu mai poate fi exmatriculat, nu plătește nimic și se bucură de o serie de beneficii. Durata maximă a studiilor superioare este de 7 ani, dar se poate prelungi în anumite condiții.
Elveția Introducerea numerus clausus în Elveția a avut ca scop limitarea accesului la studii în domeniul medicinei. La toate universitățile de limbă germană se practică teste de aptitudini, dar și de cunoștințe, pentru ca numai studenții care obțin scoruri ridicate să fie admiși. Universitățile de limbă franceză nu aplică acest principiu. Primul an de studii la medicină este nerestricționat, în schimb admiterea în următorul an se face pe baza unor examene severe. La alte specializări extrem de solicitate, precum psihologie sau jurnalism, se practică teste de aptitudini.
Istoric Înainte de al doilea război mondial, în timpul acestuia, și chiar după, limitările impuse de numerus clausus, aplicate în special în țări din Europa de Est și SUA, au avut un caracter discriminatoriu, vizând în special limitarea numărului de studenți de origine sau etnie evreiască. Limitările au variat foarte mult, de la interzicerea categorică a studenților de origine evreiască, până la admiterea unui procent corespunzător cu ponderea populației evreiești în populația tării respective. România a fost una dintre țările care, într-o formă sau alta, au limitat accesul studenților evrei la învățământul superior, la o dată sau alta înaintea celui de-al doilea război mondial, alături de: Austria, Canada, Ungaria, Rusia țaristă, Irak, Lituania (din 1934), Olanda, Polonia, SUA, Franța (regimul de la Vichy), IugoslaviaFreidenreich, Harriet Pass (1979) The Jews of Yugoslavia: A Quest for Community. Philadelphia: Jewish Publication Society of America. "On Oct 5, 1940 the Royal Government in Serbia issued two anti-Jewish decrees[, one] restricting them from producing or distributing food; and the other a numerus clausus law restricting enrollment in universities and high schools.".
Urmează cazul câtorva țări, în ordine alfabetică.
Polonia Polonia a încercat să introducă o lege numerus clausus în 1923, dar la obiecțiile Ligii Națiunilor a fost nevoită să renunțe o vreme la acest proiect. Cu toate acestea, legea a fost introdusă în mod neoficial în 1937 în unele universități, ponderea studenților evrei fiind limitată la 10%, sub pretextul că aceasta era ponderea populației evreiești în Polonia, față de 20-60% cât fusese înainte de aplicarea legii. Motivarea oficială era că în timpul ocupației țariste (1795-1918), limba poloneză fusese interzisă, în consecință, învățământul fusese puternic afectat de această măsură. Se argumenta că astfel, mai mulți polonezi, dar și cei de altă etnie, alta decât cea evreiască, precum germani, bieloruși, lituanieni și ucraineni, vor avea mai ușor acces la studii superioare. De asemenea, se făcea referință la polonezii din zonele rurale, dezavantajați față de evrei, care locuiau preponderent în zona urbană, astfel încât 40-50% din cei cu studii superioare erau evrei. Măsuri similare, dar cu referire preferențială la candidați provenind din rândurile clasei „muncitoare” și țărănimimii „muncitoare”, au fost aplicate după cel de-al doilea război mondial, odată cu instaurarea regimului communist.
România Încercare de justificare