Leonid Grom () a fost un medic român din Basarabia.
Date generale biografice S-a născut la 2 noiembrie 1900, în satul Corpaci, județul Bălți (Basarabia), într-o familie de țărani săraci cu 4 copii. Rămâne orfan de mamă la vârsta de 5 ani și, împreună cu frații săi, este lăsat în grija unor vecini, întrucât tatăl este nevoit să le asigure existența muncind departe de casă, între anii 1914-1917 fiind și mobilizat pe front. Deoarece în satul natal nu exista nicio școală, la vârsta de 14 ani vine la Bălți, la o rudă a tatălui, cu handicapul necunoașterii limbii ruse (limba oficială a statului și, totodată, limba de predare în școli). Pe lângă acest impediment, a fost nevoit să se adapteze trecerii brutale de la ambientul dintr-un cătun izolat la cel din capitala județului, cât și contextului istoric în care și-a petrecut copilăria și adolescența, pe care le-a caracterizat atât de plastic: copilărie fără copilărie. Înțelegând, încă de mic copil, suferințele acelora care împărtășiseră aceeași soartă ca și el, Leonid Grom nu s-a lăsat descurajat de aceste obstacole, nici de altele care au urmat, ci, dimpotrivă, l-au călit și ambiționat să-și croiască un drum ascendent în viață și în profesie.
La Bălți urmează două clase pregătitoare pentru învățarea limbii ruse (noțiuni elementare de gramatică, citire etc.), după care dă examen de admitere pentru Liceul Teoretic de Băieți Ion Creangă, unde va urma cursurile secției clasice moderne. Neavând mijloacele financiare necesare continuării ultimelor două clase liceale (1918 - 1920), se angajează ca pedagog la Internatul Vatra Școalei, de pe lângă liceul Ion Creangă, pentru a fi scutit de plata taxelor școlare și pentru a beneficia de masa și cazare gratuite.
În 1920, susține examenul de capacitate și se înscrie la Facultatea de Medicină de la Iași, pe care o absolvă în anul 1926. Devine Doctor în Medicină și Chirurgie în același an (1926), cu teza „Monografia malariei din circumscripția sanitară Slobozia-Drăgănești, județul Bălți” (subiect din medicina socială), teză realizată sub îndrumarea Prof. Dr. M. Ciucă (care i-a fost, de altfel, și președintele juriului de promoție). A elaborat această lucrare în perioada când ocupase prin concurs postul de intern la Spitalul de boli infecțioase Izolarea din Iași, unde a avut ocazia să participe direct, în cadrul cercetării inițiate și conduse de Prof. Ciucă între anii 1924-1926, la primele studii epidemiologice și la aplicarea primelor măsuri de combatere a malariei din regiunile impaludate ale Moldovei și Basarabiei. Profesorul M. Ciucă era considerat cel mai mare malariolog al lumii și conducea pe plan mondial lupta contra malariei inițiată de Liga Națiunilor (1928-1938).
Studii A parcurs toate treptele ierarhiei medicale prin examene și concursuri: 1927, București – Examen de Capacitate de Medic Sanitar (echivalent cu medic circumscripție sanitară). Deși reușit printre primii zece, dornic să-și pună întreaga sa putere de muncă în serviciul populației rurale sărace și atât de năpăstuite din locurile natale, a preferat să aleagă o circumscripție sanitară rurală din județul Bălți. Aici făcuse primii pași în combaterea malariei, febre tifoide și bolilor sociale (sifilis) din județele Bălți și Soroca, lucrând, încă din perioada studenției, ca medic diurnisit temporar conducător al primei echipe volante trimisă de Inspectoratul sanitar Iași (1926), condus de basarabeanul Doctor Petre Cazacu.
1937, București – Medic primar de județ prin concurs –– reușit al doilea pentru ocuparea unui din cele trei posturi vacante (Timișoara, Neamț, Bălți), alege județul Bălți;
1937, București – examen de specialitate în malariologie;
absolvă primele cursuri de specializare introduse în România după Primul Război Mondial (1923) de pe lângă clinici și institute de profil:
1927 și 1929, București, Institutul Cantacuzino – cursuri de malariologie;
1925, Iași, Laboratorul de Igienă - Facultatea de Medicină – cursul special de tehnică microscopică și malariologie;
1929-1930, Iași – cursul de igienă școlară (Institutul de Igienă);
1929, București, Institutul de Igienă și Sănătate Publică – cursul de igienă și medicină preventivă, ținut de Prof. Dr. Mezincescu, directorul institutului; obține titlul de Medic Igienist;
1925-1926, Iași, Clinica Dermato-Sifiligrafică – cursul de dermato-sifiligrafie, ținut de Prof. E. Mironescu;
1926-1927, Iași – curs de perfecționare în epidemiologie și clinica bolilor contagioase, organizat de Ministerul Sănătății conform regulamentului din 1924 pentru înființarea învățământului de epidemiologie cu clinica de boli contagioase, curs organizat și ținut de Prof. Dr. M. Ciucă; La încheierea acestor cursuri, a susținut un examen de absolvire, eliberându-i-se un certificat de absolvire (specialitate).
Carieră - activitatea profesională Leonid Grom și-a desfășurat activitatea profesională în perioada 1925-1975, de-a lungul a 50 de ani pe care i-a pus în serviciul ocrotirii sănătății. Putem identifica două etape distincte ale carierei sale: etapa 1925-1950 și etapa 1950-1975.
Prima etapă, cuprinsă între anii 1925 și 1950, a constat în două perioade: perioada muncii practice în producție și perioada numirii în înalte funcții administrative, decizionale, în domeniul ocrotirii sănătății pe plan național.
Perioada muncii practice ”în producție” începe încă din timpul studenției, când are primul contact cu realitatea autohtonă și cu cerințele medico-sociale ale populației. Se continuă cu cei 12 ani în care a desfășurat o vastă activitate în domeniul medicinii preventive și a organizării ocrotirii sănătății în mediul rural, perioadă în care a pus un accent deosebit pe problematica mediului rural, din cadrul diferitelor funcții pe care le-a îndeplinit: 1927-1934: medic de circumscripție sanitară rurală la Brătușeni, județul Bălți;
1934 -1937: medic de spital rural mixt la Stolniceni, județul Bălți, unde pierde primul copil, contaminat cu scarlatină;
1937- iunie 1940: medic primar al județului Bălți, până la cedarea Basarabiei către URSS;
1944 -1945: medic igienist al plasei sanitare model Bozovici, județul Caraș;
1945-1946: medic șef al serviciului sanitar și de prevederi sociale al județului Olt, post în care a continuat lupta în focarele de tifos exantematic, pe care le-a eradicat, cu prețul de a fi contactat el însuși această maladie (ianuarie 1946).
1946-1947: medic șef al serviciului sanitar și prevederi sociale al județului Iași; în acest post a fost transferat în interes de serviciu prin ordinul personal al ministrului sănătății Dr. Florica Bagdasar, întrucât în județul Iași bântuia, ca de altfel în toată Moldova, o epidemie de tifos exantematic și o foamete îngrozitoare, care cereau participarea sa la conducerea acțiunilor de prevenire și combatere a maladiei și se ridicau probleme complexe de reorganizare si punere în funcțiune a asistenței și rețelei medico-sanitare perturbate în urma războiului
Perioada numirii în înalte funcții administrative, decizionale, în domeniul ocrotirii sănătății la nivel național ,debutează în anul 1947, când este chemat în centrala ministerului sănătății prin ordinul ministrului sănătății. Pe parcursul acestei perioade îi vor fi încredințate următoarele funcții: consilier tehnic și secretar general (în schema de atunci a ministerului, aceasta era a doua funcție, după cea de ministru), răspunzând de provinciile: Bucovina, Dobrogea, Moldova și partea de est a Munteniei, făcând parte și din comitetul restrâns (comandamentul antiepidemic pentru combaterea epidemiilor de pe lângă Ministerul Sănătății);
inspector sanitar de stat - șef al Regiunii II, București, în cadrul Inspecției Generale Sanitare de Stat, până la desființarea acestei instituții (1949);
în anul 1949, primește sarcina organizării și conducerii noii înființate Secții (Direcții) Sanitare și de Prevederi Sociale a Capitalei (Municipiul București, care avea o populație de peste un milion de locuitori); în calitate de Director, pune primele baze organizatorice ale noului sistem de asistență medico-sanitară a Capitalei și trece sub egida statului (Ministerului Sănătății) toate unitățile medicale, naționalizate în anul 1948; În aceste funcții, a inițiat, organizat și condus întreaga acțiune de combatere a epidemiilor de: tifos exantematic, malarie, febră recurentă și boli cu largă răspândire (pelagra, tuberculoza, gușa endemică). În același timp, a răspuns de asigurarea organizării asistenței medico-sanitare din subordinea sa. Ca Secretar General în Ministerul Sănătății, Inspector Sanitar de Stat, Director al Secției Sanitare si de prevederi sociale a Capitalei, a cunoscut în mod temeinic și nemijlocit latura practică a problemelor majore de sănătate publică, aceste cunoștințe stând la baza activității sale ulterioare de cercetător științific și cadru didactic universitar și postuniversitar.
Așadar, cea de-a doua etapă a carierei (1946-1975) a fost dedicată cercetării științifice și a inclus următoarele funcții: 1946-1948: Șef al laboratorului de epidemiologie al Institutului de Igienă și Sănătate Publică Iași;
1948-1966: este transferat la Institutul de Igienă și Sănătate Publică din București, ca Director al Secției de Sănătate Publică – secție nou înființată prin Decret Prezidențial al M.A.N., menită „să acorde asistență tehnică și să desfășoare activitatea de studii și cercetare științifică”;
1969-1975: Șeful Secției de Gerontologie Socială din cadrul Institutului Național de Gerontologie și Geriatrie „Prof. Dr. Ana Aslan” din București; În cercetare și-a axat tematica pe diversele probleme de sănătate publică prin care a trecut România, pentru soluționarea cărora se cerea o fundamentare științifică: ocrotirea sănătății populației rurale (inclusiv a organizării asistenței medico-sanitare a muncitorilor din gospodăriile agricole de stat);
organizarea, orientarea și funcționarea Secțiilor de Sănătate publică din cadrul Institutelor de Igienă și Sănătate Publică din România;
studiul aspectelor epidemiologice și clinice ale malariei, tifosului exantematic, difteriei;
organizarea deservirii sanitaro-antiepidemice a populației;
cercetări efectuate pentru fundamentarea evaluării activității sanitaro-antiepidemice, începute prin simplificarea, sistematizarea și reorganizarea întregului sistem de evidență primară și raportare statistică (1951-1952) și finalizate prin elaborarea sistemului de evidență primară și raportare statistică a centrelor sanitaro-antiepidemice;
cercetări privind conceptul, organizarea și metodologia de lucru a sectorului curativo-profilactic (organizarea și funcționarea spitalului unificat și a circumscripției sanitare urbane; studii privind eficiența spitalului unificat ca formă superioară de organizare a ocrotirii sănătății, dispensarizarea ca metodă de lucru în activitatea curativo-antiepidemică; dispensarizarea bolnavilor cardio-vasculari din întreprinderile industriale etc.);
studii privind starea de sănătate a populației; abordarea unor probleme de teorie a sănătății publice, cât și a unor probleme legate de trecutul organizării sanitare în România etc. Activitatea didactică