Invazia italiană în Franța, cunoscută și ca Bătălia Alpilor (Occidentali) (10–25 iunie 1940), a fost prima acțiune militară italiană de amploare din timpul Bătăliei Franței al celei de-a doua conflagrații mondiale.

Intrarea Italiei în război împotriva Franței a adăugat un nou obiectiv celor deja existente – dominația în Africa și bazinul Mării Mediterane. Obiectivul dictatorului italian Benito Mussolini a fost eliminarea dominației franco-britanice în Mediterana, recucerirea teritoriilor asupra cărora Italia avea „drepturi istorice” (așa-numita Italia irredenta) și extinderea influenței asupra Balcanilor și Africii. Franța și Regatul Unit au încercat de-a lungul deceniului al patrulea să îl împiedice pe Mussolini să se alieze cu Adolf Hitler. Succesele rapide ale Germaniei Naziste în faza de început a războiului a făcut ca intervenția italiană în război împotriva aliaților occidentali în iunie 1940 să fie considerată la Roma ca singura opțiune posibilă.

Italia a declarat război Franței și Regatului Unit în seara zilei de 10 iunie, urmând ca starea de beligeranță să fie efectivă doar după miezul nopții. Cele două tabere s-au angajat în lupte aeriene și bombardamente de aviație în prima zi de război, dar nu au avut loc acțiuni terestre de amploare pe frontul din Alpi, în regiunea de frontieră fiecare tabără aflându-se pe poziții defensive puternice. Au existat mai multe lupte de hărțuire între patrulele și forturile franceze de pe Linia Alpină (Mica Linie Maginot) cu inamicii italieni din Zidul Alpin. Pe 17 iunie, Franța a anunțat că încearcă să negocieze un armistițiu cu Germania. Pe 21 iunie, în condițiile în care armistițiul franco-german era pe cale să fie semnat, italienii au lansat o ofensivă generală de-a lungul întregului front din Alpi, atacul principal fiind dat în sectorul nordic și cu un atac secundar de-a lungul litoralului. Italienii au înaintat mai mulți kilometri în interiorul teritoriului francez, unde au întâmpinat o rezistență puternică. Ofensiva a fost oprită mai înainte ca obiectivele principale ale campaniei să fie atinse, cel mai important succes al italienilor fiind cucerirea orașului Menton.

În seara zilei de 24 iunie a fost semnat la Roma Armistițiul franco-italian. Armistițiul a intrat în vigoare ora 0 a zilei de 25 iunie, odată cu intrarea în vigoare armistițiului cu Germania (semnat pe 22 iunie). Italia a primit dreptul să ocupe teritoriul pe care îl cucerească în timpul scurtei sale intervenții militare. În plus, Franța a creat o zonă demilitarizată, controlul economic italian a fost extins spre vest până la cursul râului Ron, iar Roma a primit diferite drepturi și concesiuni în coloniile franceze. Pentru urmărirea îndeplinirii obligațiilor pe care și le-a asumat Franța, a fost creat o comisie de control al armistițiului, Commissione Italiana d'Armistizio con la Francia (CIAF), cu sediul la Torino

Contextul general În iunie 1940, doar cinci pasuri montane în Alpii francezi puteau fi folosite pentru circulația mijloacelor mecanizate de transport: pasurile Petit Saint-Bernard, Mont Cenis, Montgenèvre, Maddalena și Tende. Mai putea fi folosită o rută care se întindea de-a lungul litoralului. Alpii mai erau traversați de cărări, care puteau fi străbătute doar la pas.

Ambițiile imperiale ale Italiei

La sfârșitul deceniului al treilea, premierul italian Benito Mussolini a început să vorbească despre urgența înfăptuirii unei expansiuni imperiale, considerând că Italia are nevoie de „spațiu vital” pentru colonizarea „surplusului de populație”, iar cucerirea sus-numitului spațiu trebuind să fie sprijinit de alte țări, fiind și în interesul acestora. Dorința pe termene scurt al regimul fascist era „hegemonia politică în regiunea mediterano-dunăreano-balcanică”. Mai mult chiar, Mussolini visa la cucerirea „unui imperiu care să se întindă de la Strâmtoarea Gibraltar până la strâmtoarea Hormuz”. Hegemonia în Balcani și Mediterana a fost cheia dominației Romei Antice în zonă. Fasciștii italieni au creat planuri pentru impuneare unui protectorat al Albaniei și pentru anexarea Dalmației, ca și controlul economic și militar asupra Iugoslaviei și Greciei. Regimul italian căuta de asemenea să stabilească o relație de protectorat de tip clientelar cu Austria, Ungaria, România și Bulgaria, aflate toate în afara a ceea ce considerau că sunt granițele sferelor europene de influență ale Italiei. Deși nu s-a numărat niciodată printre obiectivele proclamate public, Mussolini dorea să în pună la îndoială supremația franco-britanică din Marea Mediterană, pe care o considera vitală din punct de vedere strategic, dat fiind faptul că această mare era singurul drum de ieșire al Italiei spre oceanele Atlantic și Indian.

În 1935, Italia a provocat declanșarea celui de-al doilea război cu Etiopia, „o campanie colonială de secol XIX purtată în afara timpului ei”. Campania dus la discuții tot mai optimiste cu privire la posibilitatea creării unei armate formate din etnici etiopieni, folosite pentru „sprijinirea cuceririi” Sudanului Anglo-Egiptean. Războiul a fost un punct de cotitură în politică externă italiană, mult mai agresivă după acest moment. Războiul „a expus vulnerabilitățile” britanicilor și francezilor. Acestea din urmă i-au oferit lui Mussolini condițiile pentru începerea realizării planurilor sale imperiale. În 1936, a izbucnit Războiul Civil Spaniol. Italia a jucat încă de la începutul conflictului un rol important. Implicarea militară italiană a fost atât de mare încât se poate spune că Francisco Franco își datorează în cea mai mare măsură victoria intervenției Romei. Mussolini și-a implicat țara într-un „război extern total” datorită planurilor fasciste pentru includerea Spaniei într-un viitor Imperiu Italian dar și pentru mobilizarea populației pentru război și crearea unei așa-zise „culturi războinice”. Victoria din războiul din Etiopia a dus la o reconciliere în relațiile germano-italian după ani de tensiuni. Ca urmare, Italia și Germania au semnat un tratat de asistență mutuală în octombrie 1936. Mussolini a numit acest tratat „Axa Berlin-Roma”, axă în jurul căreia avea să evolueze Europa. Tratatul a fost un rezultat al dependenței crescute a Italiei de cărbunele german după adoptarea de către Liga Națiunilor a unei serii de sancțiunii legate de războiul din Etiopia, de simpatia Germaniei pentru situația Romei după reacția europeană la acest conflict și al abordării similare a războiului civil din Spania. Tratatul a dus la întărirea legăturilor dintre Italia și Germania și la căderea lui Mussolini sub influența lui Adolf Hitler, influență de care „el nu a mai scăpat niciodată”

În octombrie 1938, după încheierea Acordului de la München, Italia a pretins concesiuni din partea Franței. Acestea includea portul liber Djibouti, controlul asupra căii ferate Addis Ababa–Djibouti, participarea italiană la administrarea Canalului Suez, o formă de cooperare franco-italiană în exploatarea Tunisiei și angajamentul Franței că va păstra cultura italiană în Corsica, fără asimilarea culturală a populației locale. Francezii au refuzat cererile, considerând că adevăratele scopuri ale italienilor vizau ocuparea orașelor Nisei, Corsicei, Tunisiei și Djibutiului. Pe 30 noiembrie 1938, ministrul afacerilor externe italian Galeazzo Ciano a vorbit în Camera deputaților despre „aspirațiile naturale ale poporului italian”. Deputații i-au întâmpinat discursul cu aclamații „Nisa!Corsica! Savoia! Tunisia! Djibuti! Malta!” Mai târziu în cursul aceleiași zile, Mussolini a vorbit membrilor Marelui Consiliu al Fascismului despre „tema a ceea ce el numea scopurile imediate ale dinamismului fascist”: Albania, Tunisia, Corsica, (teritoriu al Franței), Ticino, (un canton al Elveției) și tot „teritoriul francez de la est de râul Var”, inclusiv Nisa, dar nu și Savoia.

Începând cu anul 1939, Mussolini a afirmat public de mai multe ori că Italia are nevoie de un acces neîngrădit la oceanele lumii prin linii de transport naval care să îi asigure suveranitatea națională. Pe 4 februarie 1939, Mussolini s-a adresat Marelui Consiliu al Fascismului în cadrul unei sesiuni speciale. El a ținut un discurs având ca subiect relațiile internaționale și obiectivele politicii sale externe, „care poate fi comparată cu dispoziția celebră a lui Hitler, consemnată de colonelul Hossbach”. El a început prin aprecierea că gradul de libertate a unei țări este proporțională cu puterea marinei sale. După aceasta, dictatorul a continuat cu „obișnuita lamentare că Italia este prizonieră în Mediterana”. El a desemnat Corsica, Tunisia, Malta și Ciprul ca fiind „gratiile acestei închisori” și a descris Gibraltarul și Suezul ca fiind gardienii pușcăriei. Pentru neutralizarea controlului britanic în Mediterana, bazele din Cipru, Gibraltar, Malta și Egipt (prin care controla Suezul) trebuiau distruse. Pe 31 martie, Mussolini a afirmat că „Italia nu va fi cu adevărat o națiune independentă atâta vreme cât va avea Corsica, Bizerta, Malta drept gratii ale închisorii mediteraneene și Gibraltarul și Suezul pe post de ziduri.” Politica externă fascistă pornea de la premiza că, mai devreme sau mai târziu, democrațiile occidentale – Regatul Unit și Franța în principal – trebuie să fie înfruntate. Cuceririle armate ale Italiei, Africa de Nord și Răsăriteană, separate de Sudanul Anglo-Egiptean, trebuiau să fie legate printr-un coridor sigur, iar închisoarea mediteraneană trebuia distrusă. După aceea, Italia putea să mărșăluiască „ori spre Oceanul Indian prin Sudan și Abisinia, ori spre Atlantic prin Africa de Nord Franceză”.

Responsabilii militari italieni concepuseră încă din septembrie 1938 planuri pentru invadarea Albaniei. Pe 7 aprilie, trupele italiene au invadat Albania și în doar trei zile au ocupat țara aproape în întregime. Albania a fost cucerită pentru că putea reprezenta acel „spațiu vital” necesar pentru rezolvarea problemei suprapopulației din peninsulă, dar și pentru că era o bună bază de plecare pentru acțiunile din Balcani. Pe 22 mai 1939, Italia și Germania au semnat Pactul de Oțel, o alianță militară. Semnarea pactului a reprezentat apogeul relațiilor germano-italiene de până atunci, iar caracterul său agresiv nu a putut fi mascat. Practic, pactul era destinat pentru ducerea unui „război comun împotriva Franței și Britaniei”, deși liderii italieni nu considerau că un asemenea conflict va avea loc în viitorul imediat. În ciuda părerii italienilor, pactul nu făcea referința la nicio perioadă de pace, Germania fiind în plin proces de pregătire a atacului împotriva Poloniei.

Bătălia Franței

Pe 1 septembrie 1939, Germania a atacat Polonia. După o lună de război, Polonia a fost complet înfrântă. În vestul Europei a izbucnit „Războiul ciudat” între aliați și Germania. Pe 10 mai, această perioadă de relativă inactivitate pe frontul de vest a încetat, germanii lansând „Fall Gelb” – ofensiva terestră împotriva Franței. Din motive de strategie militară, Germania a atacat de asemenea și statele neutre din zonă – Belgia, Țările de Jos și Luxemburgul. Până la sfârșitul lunii mai, Țările de Jos și Luxemburgul fuseseră cucerite de germani.