„Ghicitor în pietre” este o nuvelă fantastică a lui Mircea Eliade. Ea a fost scrisă în martie 1959 la Chicago și publicată în anul 1963 în volumul Nuvele, tipărit de Cercul de Studii «Destin» din Madrid. Nuvela a fost inclusă apoi în volumul La țigănci și alte povestiri, tipărit în anul 1969 de Editura pentru literatură din București.

Subiectul acestei nuvele îl reprezintă revelarea destinului unui diplomat român aflat în concediu la mare și imposibilitatea lui de a putea valorifica adevărul aflat.Sorin Alexandrescu, „Dialectica fantasticului”, 1969, p. XXXIII. Ea pune accent pe factorul divinație și pe crearea unei realități noi în urma cunoașterii viitorului.Eugen Simion, „Mircea Eliade (1907–1986)”, 2002, p. 237.Eugen Simion, Mircea Eliade: nodurile și semnele prozei, 2006, p. 197.Florina Rogalski, Evoluția fantasticului: aspecte ale genului în proza lui Mircea Eliade, 2002, p. 120. Revelația este provocată de un „litomant” care poate descifra viitorul din „configurația arbitrară a pietrelor”, un specialist al sacrului care are capacitatea de a depăși limitele condiției umaneIoan Petru Culianu, Studii românești. Vol. I: Fantasmele nihilismului. Secretul doctorului Eliade, 2006, p. 398. prin cunoașterea misterelor lumii.Gheorghe Glodeanu, Coordonate ale imaginarului în opera lui Mircea Eliade, 2001, p. 106.

Nuvela „Ghicitor în pietre” a fost mai puțin analizată de critica literară în comparație cu alte scrieri ale lui Mircea Eliade, cu toate că prezintă un eveniment straniu cu sensuri multiple.Fabriel Badea, „Povestirea ca formă de divinație: Ghicitor în pietre de Mircea Eliade”, în Observator cultural, nr. 828, 24 iunie 2016.

Rezumat

thumb|250 px|Stațiunea Eforie Sud (fostă Movilă) în 1957 Aflat în concediu în localitatea Movilă de pe litoralul românesc al Mării Negre,Sorin Alexandrescu, „Dialectica fantasticului”, 1969, pp. XXXII–XXXIII.Florina Rogalski, Evoluția fantasticului: aspecte ale genului în proza lui Mircea Eliade, 2002, p. 121. tânărul diplomat Alexandru Emanuel face cunoștință cu Vasile Beldiman, un fost marinar și paznic de far, care avea harul ereditar de a citi destinul indivizilor în pietre. Ghicitorul îi spune că un alt vilegiaturist (avocatul Vălimărescu din Focșani) va primi foarte curând o telegramă și va părăsi stațiunea și îi prezice lui Emanuel, care-l rugase, că va întâlni la patinaj sau pe o stradă cu polei două fete, dintre care una va cădea și va fi ridicată de o a doua fată apărută acolo tocmai atunci, întâmplare pe care diplomatul o trăise deja într-un vis ce avusese loc cu două-trei ore în urmă.Gheorghe Glodeanu, Coordonate ale imaginarului în opera lui Mircea Eliade, 2001, pp. 108–109. Beldiman îl avertizează că cele două fete nu-i poartă noroc și îl sfătuiește să se îndepărteze cât mai repede de ele, atunci când le va vedea.Gheorghe Glodeanu, Coordonate ale imaginarului în opera lui Mircea Eliade, 2001, p. 109.Florina Rogalski, Evoluția fantasticului: aspecte ale genului în proza lui Mircea Eliade, 2002, p. 123.

Emanuel află în aceeași după-amiază că avocatul Vălimărescu a primit o telegramă urgentă de la tribunal și că și-a anunțat plecarea.Florina Rogalski, Evoluția fantasticului: aspecte ale genului în proza lui Mircea Eliade, 2002, pp. 121–122. Deși era invitat la masă în acea seară de prietenul său Alessandrini din Constanța, el se decide să-l caute pe Beldiman și să-i comunice că a avut dreptate.Florina Rogalski, Evoluția fantasticului: aspecte ale genului în proza lui Mircea Eliade, 2002, pp. 123–124. Nu-l găsește însă pe ghicitor nici pe plajă și nici la cafenelele Vidrighin și Trandafir din Movilă, așa că pleacă la Constanța după miezul nopții, dar află că Alessandrini se dusese la barul de noapte „Albatros”, împreună cu niște artiști ce sosiseră în dimineața anterioară cu un iaht de la Balcic. Emanuel ajunge la bar, dar iese imediat de acolo, atunci când află că printre oaspeții lui Alessandrini se aflau două femei și că Beldiman stătuse un timp la aceeași masă cu ei.Florina Rogalski, Evoluția fantasticului: aspecte ale genului în proza lui Mircea Eliade, 2002, p. 124.

Întors la bar în jurul orei 5 dimineața, hotărât să-și înfrunte soarta, află de la Alessandrini că două fete din grup (Adina și Adriana, ce deveniseră prietene nedespărțite după ce se cunoscuseră în iarna trecută la patinaj) discutaseră chiar despre el și propuseseră să-l ia cu iahtul la Balcic în dimineața următoare. În timp ce Adina plecase la Movilă să-l caute, Adriana le povestise celorlalți că Emanuel urma să se întoarcă la bar, să însoțească grupul de prieteni la Balcic, apoi, după un moment romantic, să sară de pe iaht în mare și să înoate către țărm, fiind salvat de la înec de Beldiman care-l văzuse de pe plajă.

Emanuel refuză invitația la Balcic și se întoarce la hotelul din Movilă, dar, aflând că este așteptat acolo de o femeie care pretindea că-l cunoaște, se îndreaptă către plajă unde-l observă pe Beldiman. Ghicitorul pare să nu-l recunoască și urmărește cu privirea un iaht ce se apropie de țărm și de pe care fiica sa, Adriana, sare în mare și înoată către plajă. Bryan S. Rennie, Reconstructing Eliade : making sense of religion, 1996, p. 109. Emanuel o așteaptă „zâmbind și fericit în același timp”,Mircea Eliade, „Ghicitor în pietre”, 1969, p. 440. dar fata îl privește indiferentă și o strigă pe Adina, care apăruse la capătul digului.Florina Rogalski, Evoluția fantasticului: aspecte ale genului în proza lui Mircea Eliade, 2002, pp. 124–125.

Personaje Alexandru (Sandi) Emanuel — diplomat român aflat în concediu pe litoral; urmează să plece peste două săptămâni ca vicenconsul la Stockholm. Îl cunoaște la mare pe ghicitorul Vasile Beldiman, care-i dezvăluie o întâlnire nefastă din viitorul apropiat.Florina Rogalski, Evoluția fantasticului: aspecte ale genului în proza lui Mircea Eliade, 2002, pp. 121–123. Vasile Beldiman — „ghicitor în pietre”, nepotul vestitului Leonida Beldiman și strănepotul lui Hagi Anton, originar dintr-o familie veche. Este un bătrân rentier dobrogean, ce a lucrat multă vreme ca marinar și apoi timp de cinci ani ca paznic la farul din Tuzla. El are harul ereditar de a citi în pietre destinul oamenilor. Bryan S. Rennie, Reconstructing Eliade : making sense of religion, 1996, pp. 113–114. După moartea primei sale soții (înecate în mare sau, potrivit unora, ucisă de el) a devenit mizantrop „și puțin cam pe altă lume”.Mircea Eliade, „Ghicitor în pietre”, 1969, p. 422. Alessandrini — prieten al lui Emanuel din Constanța, care-l invită în acea seară la masă, după ce-i sosiseră în vizită câțiva prieteni de la București. Botgros — prieten al lui Alessandrini, pe care-l însoțise la barul de noapte „Albatros”, și care confirmă previziunea Adrianei. Ioniță — un pictor talentat din Balcic, prieten al lui Alessandrini, pe care-l însoțise la barul de noapte „Albatros”, și care confirmă previziunea Adrianei. Adina — o cunoștință veche a lui Emanuel, de care el nu își mai aduce aminte; pretinde că urma să se logodească cu acesta în trecut. A plecat la Movilă ca să-l caute. Adriana poreclită „Împărăteasa” — o femeie misterioasă ce divorțase cu câteva luni în urmă, bună prietenă a Adinei. Este fiica lui Beldiman, de la care a moștenit capacitatea de a cunoaște viitorul. Îl zărește pe Emanuel doar o clipă, timp suficient pentru a-i prevedea comportamentul viitor. Aron — nepotul proprietarului hotelului din Movilă, unde este cazat Emanuel. Poartă câteva discuții cu vilegiaturistul. domnul și doamna Vălimărescu — tineri vilegiaturiști din Focșani; el este avocat, iar ea profesoară. Avocatul primește o telegramă și părăsește intempestiv stațiunea împreună cu soția sa. Ghicitorul Beldiman prezice că cei doi se vor despărți și nu se mai vor vedea timp de mulți ani. Vidrighin și Trandafir — proprietarii unor cafenele din localitatea Movilă.

Scrierea și publicarea nuvelei După mai bine de zece ani petrecuți în exil la Paris, savantul român Mircea Eliade a fost numit visiting professor la Universitatea din Chicago pentru anul școlar 1956–1957, urmând să țină câteva conferințe despre filozofia și tehnicile yoga și despre șamanism în cadrul seminarului „Haskell Lectures”.Mircea Eliade, Memorii (1907–1960), 1997, p. 465. În iarna anului 1956 i s-a oferit postul de profesor titular și șef al Departamentului de Istoria Religiilor la Universitatea din Chicago.Mircea Eliade, Memorii (1907–1960), 1997, p. 471.

Profesorul Eliade a fost ocupat în anii următori cu activitatea didactică, ținerea de conferințe și redactarea unor studii științifice, reducându-și mult activitatea literară.Mircea Eliade, Memorii (1907–1960), 1997, pp. 484–485. În iarna anului 1958 a început să se preocupe din nou de cercetarea tradițiilor spirituale românești ca un mijloc de a-și păstra identitatea culturală în SUA.Mircea Eliade, Memorii (1907–1960), 1997, p. 495. A început să redacteze articolul „Les Daces et les loups” (primul capitol din cartea De Zalmoxis à Gengis-Khan. Études comparatives sur les religions et le folklore de la Dacie et de l'Europe orientale). În primăvara anului 1959 l-a cuprins brusc dorul de literatură. Nu mai scrisese nimic în limba română de când întrerupsese scrierea nuvelei „Pe strada Mântuleasa...”, cu patru ani mai înainte. Potrivit memoriilor sale, el a scris repede în lunile martie și aprilie la Chicago două scurte nuvele: „Ghicitor în pietre” și „O fotografie veche de 14 ani”. Prima nuvelă a fost scrisă în martie 1959, după cum menționează însuși autorul la sfârșitul scrierii.Sorin Alexandrescu, „Dialectica fantasticului”, 1969, p. XXXII. Eliade intenționa să scrie și „La țigănci”, dar a amânat redactarea acestei nuvele până în vară.

Autorul a distribuit manuscrisul unor prieteni, printre care Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, care au formulat unele obiecții cu privire la sfârșitul prea banal al nuvelei.Mircea Handoca, „Jurnalul inedit al lui Mircea Handoca (II)”, în revista Nord Literar, Baia Mare, nr. 7–8 (14–15), iulie–august 2004. () Textul nuvelei a suferit apoi unele retușuri, potrivit sugestiilor primilor cititori, după cum menționează Eliade într-o însemnare datată 23 iulie 1959 din Jurnalul inedit: „Recitesc Ghicitor în pietre și-mi dau seama că Ieruncii aveau dreptate: ultima parte a nuvelei, adică după ce Emanuel întâlnește pe Adina la bar – se desfășoară pe alt plan, atmosfera de «mister» dispare dintrodată. Acțiunea și personajele acestor pagini aparțin unui univers literar care ar putea fi al oricui alt autor, Cezar Petrescu, bunăoară. Va trebui să rescriu așadar ultimele 16 pagini. Dar nu asta mă deprimă, ci, mai ales faptul că m-am putut înșela în asemenea hal. În aprilie, după ce am scris-o, am recitit, am corectat și am transcris nuvela – și nu mi-am dat seama de «căderea» ultimei părți”.

Nuvela a fost publicată pentru prima dată în anul 1963 în volumul Nuvele, tipărit de Cercul de Studii «Destin» din MadridNicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, Pitești, 2008, p. 865.Eugen Simion, „Mircea Eliade (1907–1986)”, 2002, p. 224. Joan B. Llinares (ed.), Mircea Eliade, el profesor y el escritor : consideraciones en el centenario de su nacimiento, 1907–2007, Editorial Pre-Textos, Valencia, 2007, p. 210. (condus de George Uscătescu, profesor de filozofie la Universitatea Complutense din Madrid) în cadrul unei colecții de scrieri publicate de personalități românești proeminente ale exilului românesc. José María Faraldo Jarillo, „Dreams of a Better Past: Central European Exiles in Franco's Spain and the Projects of the Interwar Period”, în Carolina Rodríguez-López, José María Faraldo Jarillo (ed.), Reconsidering a Lost Intellectual Project: Exiles’ Reflections on Cultural Differences, Cambridge Scholars Publishing, Newcastle upon Tyne, 2012, p. 91.