În lingvistică, alternanța fonetică este un fenomen morfofonologic prin care radicalul unui cuvânt prezintă o variație în realizarea sa sonoră. Alternanța are loc între un sunet sau grup de sunete și alt sunet/grup de sunete, ori între acesta și lipsa lui, în cursul flexiunii sau cu ocazia derivării. Alternanța fonetică marchează, singură sau asociată cu un afix, categoriile morfologice ale cuvântului, adică numărul, genul, cazul, forma verbală, respectiv deosebește cuvântul derivat de cuvântul bază.Bidu-Vrănceanu 1997, pp. 38–39.Constantinescu-Dobridor 1980, pp. 28–29.Bussmann 1998, p. 48.Dubois 2002, p. 30.

Sunetele sau grupurile de sunete care alternează sunt considerate uneori infixe, adică mijloace ale unei flexiuni, respectiv derivări numite interne. În limba engleză, de exemplu, infixe sunt vocalele cuvintelor sing (forma de bază a verbului „a cânta”) ~ sang (trecutul simplu al verbului) ~ sung (participiul verbului) ~ song (substantivul „cântec”).Bussmann 1998, p. 3.

Dacă o alternanță nu este asociată cu adăugarea vreunui afix, ca în exemplul precedent, atunci este numită independentă, iar dacă este cauzată de adăugarea unui afix, atunci este vorba de o alternanță condiționată, numită și combinatorie.

Alternanța poate avea loc între vocale, ca în exemplul de mai sus, între o vocală și o semivocală, între o vocală și un diftong, între doi diftongi, între o vocală și o consoană, între consoane sau grupuri de consoane, iar o alternanță vocalică se poate produce în același timp cu una consonantică. Sunt și cazuri în care un sunet sau un grup de sunete alternează cu zero.

Alternanțele sunt schimbări fonetice care au loc în starea la un moment dat a unei limbi. Unele există în virtutea unor schimbări istorice. În limba română, de exemplu, astfel este alternanța o ~ oa. Diftongul s-a format în cursul evoluției de la limba latină la română, schimbare condiționată de prezența unui a în silaba următoare, care a devenit ă, ex. porta > poartă. În română, schimbarea rămâne condiționată; prin urmare, dacă în silaba următoare nu mai este ă, diftongul revine la o: poartă ~ porți.

Alternanța fonetică, mai ales cea independentă, este caracteristică limbilor numite flexionare, dar cum tipurile de limbi nu sunt exclusive, se găsește și în limbi de alte tipuri.

În câteva limbi flexionare

În limba română

Româna se distinge printre limbile romanice prin sistemul ei complex de alternanțe. Ele pot fi: alternanțe vocalice: vocală ~ vocală: fată ~ fete, fac ~ făcut, măr ~ meri, tânăr ~ tineri; vocală ~ diftong: negru ~ neagră, scot ~ scoate; vocală ~ zero: usuc ~ uscăm; între diftongi: băiat ~ băieți; alternanțe consonantice: consoană ~ consoană: pot ~ poți, brad ~ brazi, urs ~ urși, plec ~ pleci ([k] ~ [t͡ʃ]); consoană ~ zero: rămân ~ rămâi; grup consonantic ~ grup consonantic: muscă ~ muște; alternanțe vocalice și consonantice concomitente: carte ~ cărți, toți ~ tuturor.

După numărul posibil de membri ai alternanțelor în cadrul unei paradigme, alternanțele pot fi bipartite (cele de mai sus) sau tripartite, ex. să vadă ~ văd ~ vede, port ~ poartă ~ purtăm, rămas ~ rămăsei ~ rămân.

Tendința românei actuale este de abandonare, în cazul împrumuturilor relativ recente, a sistemului de alternanțe. Cele cu alternanță (ex. lampă ~ lămpi, neg ~ neagă) sunt mult mai puțin numeroase decât cele fără alternanță: fabrică ~ fabrici, acceptă, invocă.

În alte limbi

În limba franceză: alternanțe vocalice: répéter „a repeta” ~ il/elle répète „(el/ea) repetă”, il/elle peut „(el/ea) poate” ~ il/elle put „(el/ea) putu”;Fiodorov 2008, pp. 25–26. alternanțe vocală ~ semivocală: il/elle loue [lu] „(el/ea) închiriază” ~ nous louons [lwɔ̃] „închiriem”, il/elle tue [ty] „(el/ea) omoară” ~ nous tuons [tɥɔ̃], il/elle lie [li] „(el/ea) leagă” ~ nous lions [ljɔ̃] „legăm”;Grevisse și Goosse 2007, p. 43. alternanță consonantică: neuf „nou” ~ neuve „nouă”; alternanțe consoană ~ zero: ils/elles battent „(ei/ele) bat” ~ il/elle bat „(el/ea) bate”, étudiante „studentă” ~ étudiant „student” (t final nu se pronunță în aceste cuvinte).

În limba sârbăKlajn 2005, pp. 29–39.: alternanță consonantică: Srbija „Serbia” ~ srpski „sârbesc”; alternanță vocală ~ consoană: beo „alb” ~ bela „albă”, pepeo „cenușă” ~ pepela „al/a/ai/ale cenușii”; alternanță vocală ~ zero: borac „luptător” ~ borcu „luptătorului” (cazul dativ).

În limba germană: Haus „casă” ~ Häuser „case” ~ Häuschen „căsuță”.Bussmann 1998, p. 1240.

În limba latină: facio „(eu) fac” ~ feci „făcui” ~ efficio „(eu) îndeplinesc”.

În limba spaniolă: hace „face” ~ hice „făcui” ~ hecho „făcut”.Kattán-Ibarra și Pountain 2005, p. 429.

În limba arabă: kitab „carte” ~ katib „scrib, scriitor” ~ kataba „a scris”.Sala și Vintilă-Rădulescu 1981, p. 24.

În limba maghiară

Deși este o limbă aglutinantă, există și în maghiară fenomene de alternanță asemănătoare cu unele de mai sus, dar numai de natură combinatorie.

Adăugarea unor sufixe provoacă în radical schimbarea cantității vocalei celei mai apropiate de sufix, de la lungă la scurtă. Exemple de alternanțe la adăugarea sufixului de plural: víz „apă” ~ vizek, tűz „foc” ~ tüzek, út „drum” ~ utak, szótő „rădăcină a cuvântului” ~ szótövek, ló „cal” ~ lovak. În cazul vocalelor á și é are loc, pe lângă schimbarea cantității, și cea a altor caracteristici: nyár [ɲaːr] „vară” ~ nyarak [ɲɒrɒk], kéz [keːz] „mână” ~ kezek [kɛzɛk].Siptár 2006, p. 15.

Un fenomen mai general decât cel de mai sus privește vocalele a și e când sunt finale de radical sau sufix. Atunci, cu relativ multe sufixe, schimbarea este inversă: alma „măr” ~ almás „cu mere”, medve „urs” (nominativ) ~ medvét (acuzativ).Siptár 2006, p. 17.

Există și alternanță vocală ~ zero în cazul unor cuvinte: bokor „tufă” ~ bokrok „tufe”, fürödtem „m-am scăldat” ~ fürdik „se scaldă”, terem „sală” (nominativ) ~ termet (acuzativ),Siptár 2006, p. 19. fekete „negru” ~ feketít „înnegrește”Kiefer 2006, p. 45..

În unii radicali verbali există, ca neregularități, alternanță consonantică și alternanță consoană ~ zero, de exemplu, eszünk „mâncăm” ~ ehet (radicalul e- + sufixul -het) „poate mânca” ~ evés „mâncare” (acțiunea).Bokor 2007, p. 261.

Note

Bibliografie

Bidu-Vrănceanu, Angela et al., Dicționar general de științe. Științe ale limbii , București, Editura științifică, 1997, ISBN 973-440229-3 (accesat la 26 septembrie 2019)

Bokor, József, Szóalaktan (Morfologie), A. Jászó, Anna (coord.), A magyar nyelv könyve (Cartea limbii maghiare), ediția a VIII-a, Budapesta, Trezor, 2007, ISBN 978-963-8144-19-5, pp. 254–292 (accesat la 26 septembrie 2019)

Constantinescu-Dobridor, Gheorghe, Mic dicționar de terminologie lingvistică, București, Albatros, 1980

Dubois, Jean et al., Dictionnaire de linguistique (Dicționar de lingvistică), Paris, Larousse-Bordas/VUEF, 2002

Fiodorov, V. A., Теоретическая фонетика французского языка. Учебно-методическое пособие для вузов (Fonetica teoretică a limbii franceze. Mijloc de învățământ pentru universități), Centrul de editare și imprimare al Universității de Stat din Voronej, 2008 (accesat la 22 decembrie 2022)

Grevisse, Maurice și Goosse, André, Le bon usage. Grammaire française (Folosirea corectă a limbii. Gramatică franceză), ediția a XIV-a, Bruxelles, De Boeck Université, 2007, ISBN 978-2-8011-1404-9

Kiefer, Ferenc, 3. fejezet – Alaktan (Capitolul 3 – Morfologie), Kiefer, Ferenc (coord.) Magyar nyelv (Limba maghiară), Budapesta, Akadémiai Kiadó, 2006, ISBN 963-05-8324-0, pp. 34–49 (accesat la 22 decembrie 2022)

Klajn, Ivan, Gramatika srpskog jezika (Gramatica limbii sârbe), Belgrad, Zavod za udžbenike i nastavna sredstva, 2005. ISBN 86-17-13188-8 (accesat la 26 septembrie 2019)

Sala, Marius și Vintilă-Rădulescu, Ioana, Limbile lumii. Mică enciclopedie, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1981

Siptár, Péter, 2. fejezet – Hangtan (Capitolul 2 – Fonetică și fonologie), Kiefer, Ferenc (coord.), Magyar nyelv (Limba maghiară), Budapesta, Akadémiai Kiadó, 2006, ISBN 9630583240, pp. 14–33 (accesat la 22 decembrie 2022)

Vezi și

Morfofonologie Schimbare fonetică

Categorie:Fonetică Categorie:Lexicologie Categorie:Morfologie lingvistică