Dimitrie Ionescu-Berechet () a fost un arhitect român. Portofoliul său de lucrări conține peste 400 de proiecte. Din 1930 până în 1963 a fost arhitectul-șef al Patriarhiei Române, timp în care a proiectat peste 100 de biserici noi.
Date biografice Arhitectul Dimitrie Ionescu-Berechet a văzut lumina zilei pe 27 ianuarie/10 februarie 1896Constantinescu, Grigore, Argeșul artistic. Evocări biografice, Pitești, Editura Alean, 2015, ISBN 978-973-8170-15-5 (Volumul se află în fondul de carte al Bibliotecii Județene „Dinicu Golescu” Argeș)., în orașul situat pe Râul Târgului, Câmpulung Muscel, într-o casă de pe strada Negru VodăIonescu-Berechet, Ștefan, Arhitectul Dimitrie Ionescu-Berechet (1896-1969). Partea I, Revista Arhitext, Secțiunea Evocare, Nr. 2/2013., casă pe fațada căreia era încrustată „Crucea Jurământului”.
Dimitrie Ionescu-Berechet a fost al șaptelea din cei opt copii ai negustorului de brașovenii, Nicolae (1835-1904), supranumit, de câmpulungeni, pentru prosperitatea lui - Berechet și ai soției acestuia Maria (n. Popescu, 1855-1943).
Povestea numelui de familie Ionescu-Berechet Tatăl lui Dimitrie, „negustor de brașovenii“ descindea dintr-un vechi neam de moșneni câmpulungeni, ce purtau numele Gârniță (termen ce desemnează o specie de stejar).
După 1850, pornind de la patronimul său, el și-a preschimbat numele în Ionescu, la care a adăugat, prin oficializarea în 1883 supranumele Berechet, punând astfel bazele numelui de familie Ionescu-Berechet.
Descendență și ascendență în artă Prin mama sa, Dimitrie Ionescu-Berechet se înrudea cu câteva personalități culturale ale Câmpulungului: pictorul pașoptist Ion Negulici (1812-1851); poetul, prozatorul și dramaturgul Tudor Mușatescu (1903-1970) și generalul de divizie Gheorghe Poșoiu (1891-1973).
Pe linie paternă, Dimitrie descindea dintr-o familie renumită, din care făceau parte slujitori ai Bisericii „Sfântul Ilie“ din Câmpulung, cum fusese străbunicul său, diaconul Apostol, dar și artiști – „zugravul de subțire“ (pictor bisericesc), Ion Gârniță, bunicul lui Dimitrie.
Pictor bisericesc, din prima jumătate a secolului al XIX-lea, Ion Gârniță a zugrăvit numeroase biserici ale mânăstirilor Aninoasa, Domnești, Flămânda, Vrănești și Văleni. Stabilindu-se în Câmpulung, Ion „zugravul“ este autorul câtorva ansambluri murale și icoane pe lemn din Câmpulung și zona Muscel, el făcând parte – potrivit studiului biografic realizat de Ștefan Ionescu Berechet – dintr-un neam de „zugravi“ care urcă, după unele presupuneri, până la celebrul Pârvu Mutu.
Copilăria și adolescența. Anii de formare Dimitrie Ionescu-Berechet a urmat cursurile Școlii Elementare Nr.1 din Câmpulug și, ulterior, ale Liceului „Unirea“ din Focșani, unde se stabilise fratele său mai mare, colonelul farmacist Constantin Ionescu-Berechet.
În 1916, Dimitrie Ionescu-Berechet a fost admis la Școala Superioară de Arhitectură din București, pe care a absolvit-o cu calificativul „foarte bine“, în anul 1922.
În perioada 1916-1919, tânărul Dimitrie a fost nevoit să-și întrerupă studiile universitare, deoarece a fost concentrat pe front, în urma intrării României în Primul Război Mondial (27 august 1916).
Pe frontul de la Mărășești, în timpul Primul Război Mondial Experiența războiului a început pe 7 octombrie 1916, după o scurtă perioadă de instrucție în cadrul Școlii Militare de Artilerie și Geniu din Focșani.
În 1917, Dimitrie a fost avansat la gradul de sublocotenent, iar în vara aceluiași an se afla pe frontul de la Mărășești, într-un batalion de geniu – Batalionul 10 Pionieri, ce făcea parte din Divizia a X-a, condusă de generalul de brigadă Henri Cihoski.
Potrivit „Jurnalului de război“ al său, ce cuprinde însemnări din perioada 22 august 1917 - 19 decembrie 1917, tânărul sublocotenent (de 21 de ani) nu se afla în focul luptelor, din linia întâi, ci executa sarcini legate de infrastructura frontului: desena hărți ale teatrului de operațiuni, proiecta anumite poduri ce urma să fie distruse ulterior, supraveghea lucrări de construcție, rezolva corespondența și redacta ordinele de luptă.
Datorită misiunii sale, Dimitrie Ionescu-Berechet dispunea de instrumente și materiale pentru scris, pentru desen și pentru pictură, care i-au permis și o activitate de creație – proiecte personale de arhitectură și peisaje de pe front, realizate în tehnica acuarelă (din care câteva se mai păstrează în colecția familiei Berechet).
Influențe stilistice arhitecturale După terminarea Primului Război Mondial, tânărul Dimitrie își reia cursurile universitare la Școala Superioară de Arhitectură, unde are ca profesori pe Grigore Cerchez, Duiliu Marcu și Petre Antonescu.
Pentru a-și desăvârși formarea profesională, întreprinde numeroase călătorii de studiu în Balcani (la Istanbul și la Salonic), în Orientul Apropiat (la Ierusalim și la Damasc), în Africa (la Cairo și la Alexandria), unde are posibilitatea de a constata interferențe stilistice arhitecturale, dar și caracteristicile dominante ale arhitecturii bizantine, elene sau ale celei orientale.
Ulterior întreprinde călătorii de studiu și în partea de vest a Europei, în țări precum Austria, Franța și Italia.
Realizând o sinteză a acestor stiluri arhitecturale diverse, la care adaugă predilecția spre originalitate, având ca sursă de inspirație arhitectura vernaculară din satele muscelene, Dimitrie Ionescu-Berechet își creează un stil arhitectural propriu în care elemente de arhitectură modernă se îmbină cu arhitectura tradițională românească, conferind operei sale un puternic specific național.
Emil Prager, inginer constructor și colaborator al lui Ionescu-Berechet pentru realizarea unor importante edificii, aprecia, în mod deosebit, „înțelegerea ce (pe care o) arăta arhitectul în folosirea elementelor de artă națională veche, în construcțiile pe care le proiecta în diferite localități (ale României)”.
Formarea profesională Încă din timpul studenției, Dimitrie Ionescu-Berechet este încadrat ca desenator și arhitect la Ministerul Lucrărilor Publice din București (1920-1922). Ulterior, va activa ca liber profesionist, iar din 1930, va fi numit arhitectul șef al Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române, funcție pe care o va îndeplini până la pensionarea sa în anul 1963, exceptând perioada 1945-1948, când a deținut funcția de șef al Direcției Arhitecturii din Ministerul Cultelor.
În calitatea sa de coordonator al Serviciului Tehnic al Patriarhiei, arhitectul Dimitrie Ionescu-Berechet s-a implicat în activitatea de proiectare a edificiilor, urmărirea periodică a lucrărilor importante executate în țară, până la recepționarea acestora.
De asemenea, fiind membru al Direcției Monumentelor Istorice, dar și membru-fondator al Comisiei de Pictură bisericească a Patriarhiei va analiza cu multă atenție cele mai eficiente modalități de restaurare a monumentelor de artă și de arhitectură ecleziastică din România.
În paralel, Dimitrie Ionescu-Berechet a desfășurat și activitate didactică, susținând în fața cursanților din atelierele Patriarhiei prelegeri de artă bisericească.
Opera arhitecturală Dimitrie Ionescu-Berechet a proiectat peste o sută de biserici în diverse localități din țară: Biserica Parcul Domeniilor-Cașin (București), Sf. Vineri-Nouă (București), Biserica Sf. Anton de Padova din București, Catedrala „Sf. Împărați Constantin și Elena” din Hunedoara (lăcaș de cult din piatră, în plan „cruce greacă înscrisă”, prevăzut cu o turlă-cupolă centrală, realizat în perioada 1939-1944), Biserica Sf. Împărați din Constanța, Biserica Sfântul Gheorghe din Curtea de Argeș, Biserica Mănăstirii Samurcășești, județul Ilfov (denumită și Mănăstirea Ciorogârla), Biserica din Costești, Argeș, Biserica Mănăstirii Maglavit, sanatoriul preoțesc (astăzi Baza de odihnă și tratament balnear „Sfântul Pantelimon” din cadrul Centrului Social-Pastoral „Sf. Maria”) al Mănăstirii Techirghiol, biserici în comunele muscelene Bilcești, Lerești, Podu Dâmboviței, Poenărei, Rădești, Stoenești etc, dar și peste hotare: Căminul românesc și paraclisul de la Ierusalim, Capela românească de la Iordan.
A restaurat numeroase monumente istorice bisericești precum: Biserica Buna Vestire - Schitul Maicilor din București, Mănăstirea Cernica, Mănăstirea Căldărușani și Mănăstirea Plumbuita. A amenajat curtea interioară a Palatului patriarhal din București și a proiectat în mare parte mobilierul acestei reședințe, mobilierul Bibliotecii Sfântului Sinod de la Mănăstirea Antim, tâmplele de marmură ale Bisericii Parcul Domeniilor (Cașin), ale Catedralei din Hunedoara, ale Bisericii Sf. Împărați Constantin și Elena din Constanța, tâmplele de lemn de la Mănăstirea Dealu, paraclisul Mănăstirii Antim, Biserica Românească de la Ierusalim și Biserica Sfântul Elefterie Nou din București, candelabrele catedralelor din Cluj și din Constanța, baldachinul și racla ce adăpostesc moaștele Sf. Calinic de la Cernica.
Portofoliul său conține, de asemenea, și o serie de lucrări de arhitectură civilă, printre care: Palatul Mărăști din Bacău (actualul Teatru Municipal George Bacovia), cuprinzând teatru, cinematograf și hotel, precum și sediul Prefecturii de Hunedoara (actuala Primărie), reamenajarea Palatului de Justiție din Sfântul Gheorghe.
Preocupat constant de aspectul orașului său natal Câmpulung-Muscel, dar și de arhitectura din zona Muscel, Dimitrie Ionescu-Berechet proiectează și amenajează, în perioada 1925-1960, circa 80 de edificii (în multe cazuri, în mod gratuit):
1. Mausoleul eroilor de pe muntele Mateiaș, comuna Valea Mare-Pravăț, 1928-1935.
Construit între 1928-1935, sub egida Societății Cultul eroilor, pentru a cinsti memoria eroilor musceleni și nu numai ce au luptat în octombrie-noiembrie 1916. Proiectul aparține arhitecților Dimitrie Ionescu-Berechet și State Baloșin, fiind executat de cunoscuta antrepriză câmpulungeană a fraților De Nicolo. Edificiul este realizat într-un stil Art Déco îmbinat cu elemente neo-românești, finisajul fiind sobru. Volumetria mausoleului este inspirată din aceea a crucilor muscelene, căreia i-au fost asociate elemente specifice unei capele-osuar și a unui punct de belvedere. Mausoleul compus inițial din aceste două corpuri, a cunoscut ample lucrări de reamenajare și extindere între anii 1980-1984, fiind în prezent secție a Muzeului Municipal Câmpulung-MuscelPopa, Petre. Două decenii de la inaugurarea Mausoleului Mateiaș și editarea Cărții eroilor, în „Revista de Istorie a Muscelului. Studii și comunicări”, Nr. 8 (2005), p. 217-221..
2. Palatul administrativ al județului istoric Muscel (actuala Primărie din Câmpulung-Mușcel), realizată în perioada 1928-1934. Sediul Prefecturii de Muscel a fost realizat în cadrul programului Ministerului Lucrărilor Publice de dotare a Vechiului Regat cu edificii publice pentru administrațiile județene, după proiectul arhitectului Berechet început în 1924. Lucrările au fost finalizate în timpul prefectului N. D. Nicolau, clădirea fiind inaugurată la 21 noiembrie 1934. Realizat în stilul neo-românesc, edificiul este o sinteză între elemente de factură neo-brâncovenească cu cele de factură neo-romanică, neogotică și neo-bizantină.
3. Crucea comemorativă (realizată în 1934) din cartierul Șubești, Câmpulung-Muscel, la intersecția str. Al. Voievod cu str. Maior Giurescu. Puternicul incendiu din 8 mai 1934 a afectat grav și cartierul Șubești, aflat în vecinătatea Mănăstirii Negru-Vodă. Sistematizarea cartierului și proiectarea a 24 de case au fost executate în mod gratuit de către arhitectul Berechet. Lucrările de construcție s-au desfășurat în regim de urgență și au fost realizate de antrepriza Frații de Nicolo, cheltuielile fiind suportate în principal din fonduri de stat, puse la dispoziție de Ministrul de Finanțe de atunci, Victor Slăvescu. Menită să comemoreze tragicul eveniment și reconstrucția cartierului Șubești, Crucea, executată într-un stil național de factură locală, musceleană a fost sfințită la 7 noiembrie 1934.