Forfecuța (Loxia curvirostra), numită și forfecuță comună, este o pasăre mică din familia fringilide, cu ciocul puternic având vârfurile mandibulelor încrucișate ca niște foarfece, o adaptare perfectă pentru scoaterea semințelor din conurile rășinoaselor, hrana lor preferată, masculii au penele roșu-cărămizii, iar femele verzui-cenușii. Este răspândită în cea mai mare parte a Europei, în Asiei, nordul Africii, America de Nord și în America Centrală. Trăiește obișnuit în pădurile de conifere mature, alcătuite din molid, brad sau pin, mai rar în păduri de amestec. În partea de sud a arealului (în regiunea mediteraneană, în România, Africa de Nord și chiar în Asia tropicală, America Centrală) cuibărește numai în pădurile de conifere montane. În general este o pasăre sedentară, dar când hrana este insuficientă hoinărește, căutând păduri cu producție bogată de conuri, sau se deplasează în masă pe distanțe foarte lungi. În România este sedentară și trăiește numai în Carpați, unde preferă zona coniferelor, dar s-a semnalat și la limita superioară a pădurilor mixte, frecvent este întâlnită între 1300 și 1700 m; iarna uneori coboară spre văi; adesea apare în parcurile orașelor. În România populația este estimată la 280.000-560.000 de perechi cuibăritoare. În Republica Moldova apare accidental, solitar sau în cârduri mici, mai ales în sezonul rece. Este ușor de recunoscut după forma ciocului său mare cu baza lată și mandibule ascuțite, încrucișate la vârf (curbate spre dreapta sau spre stânga). Capul este mare, corpul rotunjit, picioarele scurte și coada scurtă, ușor bifurcată. Are o lungime de 14-20 cm și o greutate de 23-53 g. Longevitatea maximă în natură este de 7 ani. Masculul are fruntea, creștetul, ceafa și părțile superioare de culoare roșu-cărămizie cu pete brun-închise. Târtița roză. Tectricele supracaudale brune, tivite pe margini cu brun-roșcat. Rectricele cozii brun-închise, tivite pe margini cu brun-roșcat. Tectricele supraalare brun-negricioase, tivite pe margini cu roz sau brun-roșcat. Remigele aripilor tivite pe margini cu brun-gălbui sau brun-roșcat. Lorul de culoare închisă, dunga de peste ochi brun-cenușie, restul feței roșu-cărămiziu. Gâtlejul și părțile inferioare sunt roșii sau roșu-portocalii, cu pete mai întunecate pe piept și cu o nuanță surie pe flancuri, mijlocul abdomenului este alb-murdar sau cu o nuanță rozacee. Irisul brun-închis sau negru. Ciocul cenușiu sau cenușiu-gălbui. Picioarele brune sau brun-închise. Femela are partea superioară a capului, târtița și partea inferioară verzi-gălbui-cenușii; uneori cu pete închise pe spate. Este o pasăre monogamă, care stă în perechi tot anul. Forfecuța nu are epocă fixă de cuibărit; dacă are condiții bune de hrană, se reproduce în orice anotimp, chiar și iarna, pe timpul celor mai mari geruri. Cuibul este construit pe ramuri de conifere, la înălțime de 2-20 m, lângă trunchi sau spre vârful lor, el are formă de cupă sau strachină și este alcătuit la bază din rămurele de conifere, diverse graminee, mușchi, licheni și păr animal, căptușit cu resturi vegetale fine, păr de animale, pene ș.a. Cuibul este construit de către femelă, masculul contribuind cu materiale. Femela depune 2-6 ouă, câte unul zilnic, pe care le clocește singură timp de 12-16 zile. Ouăle sunt alb-verzui sau alb-albăstrui, cu pete violete, roz și violacee. Puii sunt nidicoli; ei sunt acoperiți de femelă circa o săptămâna după ecloziune, timp în care masculul aduce hrană la cuib; după aceasta, ambii părinți hrănesc puii. Puii părăsesc cuibul la 14-22 de zile, depinzând de adulți încă alte 3-4 săptămâni. La început, ciocurile puilor nu sunt curbate și ei nu pot să scoată semințele din conuri. O pereche poate avea până la 2-4 ponte într-un an, în funcție de disponibilitatea hranei. Forfecuța se hrănește cu semințe, în special de conifere, mai rar cu insecte și larvele lor. Cu ajutorul ciocului puternic și cu mandibulele încrucișate taie și desfac conurile de conifere de unde scot semințele cu care se hrănesc. Sunt recunoscute nouăsprezece subspecii. În România și Republica Moldova se întâlnește subspecia nominată Loxia curvirostra curvirostra.Victor Ciochia. Păsările clocitoare din România. Atlas. Editura Științifică, București, 1992Victor Ciochia. Dinamica și migrația păsărilor. Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1984Dimitrie Radu. Mic atlas ornitologic. Editura Albatros. București, 1983Dimitrie Radu. Păsările în peisajele României. Editura Sport-Turism, București, 1984M. Talpeanu. Maria Paspaleva. Aripi deasupra Deltei. Editura Științifică. 1973Håkan Delin, Lars Svensson. Philip's Păsările din România și Europa. Determinator ilustrat. București 2016Lars Svensson, Killian Mullarney, Dan Zetterström, Peter J. Grant. Ghid pentru identificarea păsărilor. Traducerea și adaptarea în limba română: Societatea Ornitologică Română: Emanuel Ștefan Baltag, Sebastian Bugariu, Alida Barbu. Bucuresti 2017Robert Ritter von Dombrowski. Păsările României (Ornis Romaniæ). Descriere sistematică și biologico-geografică, completată, ilustrată și prelucrată. Traducere din limba germană, prelucrare și completare de Profesor Dionisie Linția, Directorul Muzeului Ornitologic din Timișoara. Volumul I. București, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1946Atlas al speciilor de păsări de interes comunitar din România. Texte prezentare: Milca Petrovici. Coordonare științifică: Societatea Ornitologică Română/BirdLife International și Asociația pentru Protecția Păsărilor și a Naturii „Grupul Milvus”. Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor – Direcția Biodiversitate. Editura Noi Media Print S.A. în colaborare cu Media & Nature Consulting S.R.L. București, 2015, p. 344George D. Vasiliu, L. Rodewald. Păsările din România (determinator). Monitorul Oficial Și Imprimeriile Statului. Imprimeria Centrală, București, 1940Аверин, Ю.В.; Ганя, И.М. (1970). Птицы Молдавии. Том 1. Кишинев: Академия Наук Молдавской CCP, Институт Зоологии.
Taxonomie
Denumirea latină a acestei specii Loxia curvirostra a fost dată de Linnaeus în 1758 (terra typica Suedia).
Formează un grup de specii cu forfecuța scoțiană (Loxia scotica) și forfecarul (Loxia pytyopsittacus), toate fiind uneori considerate conspecifice (din aceeași subspecie). Probabil hibridizează cu scatiul de pin (Spinus pinus). În vestul palearcticului, variațiile geografice sunt destul de neînsemnate și clinale (subspecia nominată devine mai deschisă la culoare, mai viu colorată și mai mare de la vest spre est, și în Europa mai viu colorată de la nord spre sud), de asemenea, există variații individuale considerabile; unele subspecii acceptate sunt după cât se pare sinonime, de ex. subspecia guillemardi și subspecia nominată; Subspecia pusilla (considerată a fi vocal deosebită) este uneori menționată ca "percna".
Câteva subspecii menționate, de ex. hispana (din sud-estul Spaniei), mariae (din Crimeea), vasvarii (din nord-vestul Turciei), caucasia (din Caucaz) și ermaki (din nordul Altaiului), au fost propuse pe baza unor deosebiri foarte mici sau prezintă caractere intermediare; în schimb, unele populații (de ex., cele din sudul Peninsulei Iberice) merită probabil să fie recunoscute ca subspecii; subspecia balearica restrânsă la Insulele Baleare se bazează pe studii genetice. Situația subspeciilor din estul palearcticului și sudul Asiei nu a fost încă cercetată.
În America de Nord, au fost făcute numeroase încercări ca populațiile de la nordul frontierei mexicană să fie repartizate în subspecii separate, cu areale de cuibărit distincte. Subspeciile descrise reai (din Idaho) și vividior (din Colorado) pot merita recunoașterea ca subspecii separate, în timp ce subspeciile sitkensis și benti sunt incluse uneori în subspecia bendirei , dar poziția lor este complicată de identificarea a zece tipuri distincte de strigăte emise în zbor (în SUA și vestul Canadei) corelate cu alte caracteristici vocale (detectabile cu ajutorul unor sonograme) și de diferențele în mărimea sau forma ciocului (asociate cu specializarea alimentară a lor pe anumite specii de conifere) și de culoarea penajului, care, dacă duc la izolarea reproductivă, pot fi considerate "specii criptice". În 2009, o nouă formă descoperită în Idaho a fost propusă ca specie separată, "Loxia sinesciuris", pe baza diferențelor mici morfologice și vocale atribuite absenței concurenței pentru conurile de pin (Pinus) din partea veverițelor (Sciuridae).
Cercetări similare în vestul Europei au identificat șase tipuri vocale, cu un anumit grad de împerechere selectivă și o suprapunere considerabilă a teritoriilor de cuibărit; însă într-un studiu mai recent din vestul regiunii mediteraneene au fost descrise încă șase tipuri vocale, punându-se astfel la oarecare îndoială valoarea lor taxonomică. Sunt necesare cercetări suplimentare, mai ales că există acum mai multe tipuri vocale cunoscute în cadrul populațiilor de forfecuțe și adaptarea la resursele respective poate fi o explicație mai adecvată.
Subspecii și distribuție Sunt recunoscute nouăsprezece subspecii:Clement, P. & Christie, D.A. (2018). Red Crossbill (Loxia curvirostra). In: del Hoyo, J., Elliott, A., Sargatal, J., Christie, D.A. & de Juana, E. (eds.). Handbook of the Birds of the World Alive. Lynx Edicions, Barcelona.Raymond A Paynter. Check-List of Birds of the World. Volume XIV. Cambridge • Massachusetts, Museum of Comparative Zoology 1968Charles Vaurie. Systematic notes on Palearctic birds. No. 20, Fringillidae, the genera Leucosticte, Rhodopechys, Carpodacus, Pinicola, Loxia, Uragus, Urocynchramus, and Propyrrhula. American Museum novitates; No. 1786. (1956).Г. П. Дементьев, Н. А. Гладков, К. Н. Благосклонов, И. Б. Волчанецкий, Р. Н. Мекленбурцев, Е. С. Птушенко, А. К. Рустамов, Е. П. Спангенберг, А. М. Судиловская и Б. К. Штегман. Птицы Советского Союза. Том V. Государственное Издательство «Советская Наука», Москва, 1954
Loxia curvirostra curvirostra Linnaeus, 1758 - subspecia nominată – cuibărește în pădurile de conifere (în special de molid și brad) și pădurile mixte de foioase-conifere din Anglia și Irlanda, și din Eurasia - din centrul Scandinaviei spre est prin nordul Rusiei și taigaua din Siberia până în Iakutia (posibil spre est până pe coasta Pacificului) și spre sud, fragmentat până în Spania, centrul Italiei, Grecia, Bulgaria, România, nordul Ucrainei, Belarus, sudul Uralilor și Asia Mică (izolat), prin estul Siberiei până în munții Saian, nordul Mongoliei și Transbaikalia până în nordul regiunii Amur; migrează, neregulat, spre sudul arealului de cuibărit și, mai rar, mai la sud.
Loxia curvirostra balearica (Homeyer, 1862) - cuibărește în Insulele Baleare.
Loxia curvirostra corsicana Tschusi, 1912 - cuibărește în Corsica.
Loxia curvirostra poliogyna Whitaker, 1898 - cuibărește în nord-estul Marocului, nordul Algeriei și nordul Tunisiei; și probabil în sudul Italiei și Sicilia.
Loxia curvirostra guillemardi Madarász, 1903 - cuibărește în estul Balcanilor, Turcia, Cipru, Crimeea și Caucaz.
Loxia curvirostra japonica Ridgway, 1884 - cuibărește în sud-estul extrem al Rusiei (Primorie), insula Sahalin, sudul insulelor Kurile, nordul și centrul Japoniei (rar în Hokkaido și Honshu), nord-estul și estul Chinei (Mongolia Interioară și Heilongjiang, spre sud până în Liaoning) și Coreea de Nord; iernează în sudul și partea est-centrală a Chinei (la sud până în Zhejiang) și Japonia.
Loxia curvirostra altaiensis Sushkin, 1925 - cuibărește în nord-estul Kazahstanului, sudul Rusiei (centrul și sudul munților Altai, munții Saian și Tuva) și în vestul și nordul Mongoliei.
Loxia curvirostra tianschanica Laubmann, 1927 - cuibărește în sud-estul Kazahstanului, spre sud până în Kârgâzstan și nord-vestul Chinei (nord-vestul regiunii autonome Xinjiang); iernează în nord-vestul și nordul Chinei.