Al Doilea Imperiu Francez

Al Doilea Imperiu Francez (în ), oficial Imperiul Francez a fost monarhia imperială a lui Napoleon al III-lea existentă între 1852 și 1870, care a evoluat treptat de la un regim de monarhie absolută la unul de monarhie constituțională parlamentară. A urmat după A Doua Republică Franceză. Atributul „al doilea” din denumirea țării face deosebirea față de Primul Imperiu Francez al lui Napoleon I.

Evoluția către imperiu a fost începută de nepotul lui Napoleon I, Louis Napoléon Bonaparte, președintele celei de-A Doua Republici, după ce a efectuat o lovitură de stat la 2 decembrie 1851 și a introdus un regim autoritar. Propunerea de modificare a constituției republicii, care o transforma în imperiu, a fost aprobată prin referendum cu o mare majoritate de voturi, după care Louis Napoléon Bonaparte a fost proclamat împărat la 2 decembrie 1852.

În istoriografia franceză, perioada celui de-Al Doilea Imperiu este de obicei împărțită în două: imperiul autoritar, până în jurul anului 1860 și imperiul liberal, după aceea, când a devenit treptat o monarhie constituțională.

În timpul imperiului, Franța a cunoscut o dezvoltare însemnată, iar în politica externă a căutat să ia parte activă la politica internațională, nu totdeauna cu succes. A luat parte la câteva războaie în Europa și a lărgit imperiul colonial francez în Africa și în Extremul Orient. A intervenit militar în America Centrală, înființând Al Doilea Imperiu Mexican, acțiune care s-a terminat cu un eșec.

Al Doilea Imperiu Francez s-a menținut timp de 18 ani, dar spre sfârșitul perioadei a apreciat greșit pericolul prezentat de Regatul Prusiei și s-a prăbușit în timpul Războiului franco-prusac început în 1870, după înfrângerea din 2 septembrie în bătălia de la Sedan, urmată la 4 septembrie de proclamarea celei de-A Treia Republici.

Originile celui de-Al Doilea Imperiu A Doua Republică, instaurată în urma Revoluției franceze de la 1848 a intrat curând într-o criză gravă, ceea ce a îndepărtat mare parte din opinia publică de la ideea de republică și s-a orientat către monarhiști. Dovadă rezultatul alegerilor suplimentare pentru Adunarea Națională Constituantă din 17 și 18 septembrie, ținute în treisprezece departamente: din 17 mandate, monarhiștii au obținut 15Vigier 1992, p. 51. Atunci a ajuns deputat Louis Napoléon Bonaparte.Milza 2007, p. 178.

La 4 noiembrie, Adunarea a votat noua constituție a țării. Aceasta prevedea alegerea președintelui republicii pentru patru ani prin vot universal limitat la bărbațiWinock 2008, p. 11.. Mai prevedea și ca președintele să nu poată fi reales imediat după sfârșitul mandatului săuAgulhon 1973, p. 80-82..

La 10 decembrie 1848 a avut loc alegerea președintelui, la care a candidat și Bonaparte sprijinit de o grupare politică conservatoare numită „partidul ordinii”, și victoria lui a fost triumfală. A obținut circa cinci milioane de voturi (75%)Démier 2000, p. 227.. Au votat în masă pentru el mai ales sătenii, căci pentru ei numele lui era cel mai cunoscutVigier 1992, p. 57.. El a devenit primul președinte al republicii din istoria Franței.Milza 2007, p. 193.

la 13 mai 1849 au fost din nou alegeri legislative. Partidul ordinii a ieșit pe primul loc cu 64% din mandate.Agulhon 1973, p. 92. Noul guvern a căutat tot mai mult să-i împiedice pe republicani în acțiunile lor. În acest scop a fost adoptată o nouă lege electorală care a diminuat cu 30% numărul alegătorilor în defavoarea celor mai săraci, mai ales prevăzând obligativitatea domiciliului timp de cel puțin trei ani în același cantonCantonul era o diviziune administrativ-teritorială imediat superioară comunei. pentru a avea drept de vot. O altă lege, cea din 16 iulie 1850, a limitat și mai mult libertatea presei, deja limitată mai înainteAgulhon 1973, p. 151-152..

Existau neînțelegeri între Adunarea Națională și președinte. Partidul ordinii își exprima din ce în ce mai mult diferențele de opinii față de președinte, mai ales din cauza ideilor sociale ale acestuia, influențate de socialismul utopic al lui Henri de Saint-SimonFuret 1988, p. 439.. În schimb, președintele reproșa conservatorilor limitarea votului universal. În sprijinul președintelui s-a format treptat o mișcare numită bonapartistăDémier 2000, p. 238..

Partidul ordinii voia să reinstaureze regatul, dar acțiunile sale în acest sens eșuau, fiindcă reprezentanții celor două orientări regaliste, legitimiștiiAdepții restaurării dinastiei Bourbonilor. și orleaniștiiAdepții restaurării domniei casei de Orléans, din care făcea parte Ludovic Filip I, cel detronat în 1848. nu se puteau înțelege care din cei doi pretendenți la tron să fie regele, în timp ce poziția lui Bonaparte se întărea și popularitatea lui creșteaAgulhon 1973, p. 155.. I-a câștigat de partea lui pe republicani prin criticarea discretă a legii electorale din 1850, dar și pe conservatoriAgulhon 1973, p. 153.. Se găsea în fața unei singure dificultăți, interzicerea prin constituție a realegerii sale. În primăvara lui 1851 a pornit o campanie de popularizare a unei propuneri de modificare a constituției, dar la 19 iulie aceasta nu a întrunit două treimi din voturi în Adunarea NaționalăDémier 2000, p. 239.. Apoi, cu gândul unei lovituri de stat a numit în posturi strategice adepți ai lui, în primul rând în cel de ministru de război. Un grup de deputați, mai ale orleaniști, au pregătit un proiect de lege care amintea armatei că constituția era deasupra oricărui nivel al ierarhiei militare. Totuși, mare parte din deputații de stânga s-au alăturat bonapartiștilor și au votat împotriva propunerii, căci vedeau un pericol mai mare în orleaniștiAgulhon 1973, p. 162-163..

Având de partea lui armata, la 2 decembrie 1851, Bonaparte a putut efectua lovitura de stat plănuită. A făcut-o într-o dată simbolică, cea a încoronării lui Napoleon I și a bătăliei de la Austerlitz. Dimineața a pus să se afișeze două proclamații, una către armată și alta către populație. Cea din urmă avea un ton demagogic, promițând restabilirea votului universal și sfârșitul discuțiilor sterileAgulhon 1973, p. 166.. Sediul Adunării Naționale a fost ocupat de puciști, Adunarea a fost dizolvată, conducătorii republicani și orleaniști au fost arestați. Au existat acțiuni ale republicanilor împotriva loviturii de stat, dar au fost înecate în sângeDémier 2000, p. 240.Encrevé 2014, p. 412-413.. Sub pretextul acțiunilor lor de rezistență, Bonaparte s-a debarasat de opozanții lui republicani. Au fost arestați în jur de 28.000 de oameni și condamnați încălcându-se legea, mai ales la deportare în colonii. Circa 2.000, printre care și deputați, precum Victor Hugo, au fost nevoiți să se exilezeFuret 1988, p. 437..

După ce a fost reintrodus dreptul de vot la forma de dinainte de 31 mai 1850, în 20-21 decembrie 1851 s-a ținut un referendum despre schimbarea de regim. 7,5 milioane de voturi au fost pentru, 640.000 contra și 1,5 milioane de abțineriAgulhon 1973, p. 206..

În urma referendumului, Bonaparte a impus o nouă constituție. Aceasta prelungea mandatul președintelui la zece ani și împărțea parlamentul în două camere, Corpul Legislativ și Senatul. Senatorii erau numiți de președinte pe viață. Ei garantau ansamblul instituțiilor statului. Corpul Legislativ era ales prin vot universal, dar nu putea propune și nici modifica legi, având numai rolul de a discuta și a vota legile. Unii candidați de deputați erau oficiali, adică prezentați și sprijiniți de guvern, ca să fie garantat un legislativ docil. Constituția instituia și un al treilea organism legislativ, Consiliul de Stat. Membrii săi erau de asemenea numiți de președinte și avea rolul de a pregăti legile propuse de acesta. Tot președintele alegea și miniștrii, care erau răspunzători numai față de el. Cu aceasta, Bonaparte a acaparat practic toată puterea în statAgulhon 1973, p. 208-209.Furet 1988, p. 436..

În februarie 1852 s-a decretat ca alegerile legislative să fie cu vot uninominal în două tururi. Candidații oficiali erau sprijiniți de întreaga administrație a statului. În același timp nu exista nici libertate de asociere, nici libertate de reuniune. În plus, un decret dat atunci a fost cel mai limitativ din tot secolul al XIX-lea pentru libertatea preseiEncrevé 2014, p. 418-419..

Prefecții căutau candidați oficiali conform directivelor ministrului de interne. Acesta le cerea persoane care au devenit notabilități prin succese în domeniul economic. Astfel voia regimul să împiedice menținerea vechii clase politiceEncrevé 2014, p. 420..

Înaintea alegerilor, noul regim a câștigat de partea sa și biserica romano-catolică. A lăsat să crească rolul ei în învățământul public și a favorizat dezvoltarea învățământului privat, deși nu a cedat tuturor exigențelor ei. De exemplu nu a acceptat cererea de a introduce căsătoria religioasă obligatorie în locul celei civile obligatorii.

Datorită mai multor decrete a demarat mecanismul economic. Acestea favorizau, de pildă, extinderea rețelei feroviare, înființarea unor bănci capabile să contribuie la înnoirea industriei sau la modernizarea agriculturiiEncrevé 2014, p. 421..

Alegerile legislative au avut loc la 29 februarie și 14 martie 1852. Marea majoritate a celor 261 de deputați aleși fuseseră candidați oficiali. Au intrat în Corpul Legislativ doar opt reprezentanți ai opoziției: cinci legitimiști și trei republicani. Dintre orleaniștii deveniți opozanți nu a intrat niciunul. De altfel, cei trei republicani aleși nu și-au preluat mandatul, refuzând să depună jurământ.

Un decret din 25 martie 1852 a extins puterea prefecților. Ei numeau primarii comunelorDin punct de vedere administrativ, în Franța sunt numite comune toate localitățile cu primari, deci și orașele. cu sub 3.000 de locuitori, dintre consilierii locali sau alte persoane, precum și învățătorii și șefii poliției din orașele cu mai puțin de 6.000 de locuitori. Tot ei propuneau membrii biroului consiliului departamentului lor, care apoi erau numiți la ParisFuret 1988, p. 442..

În octombrie 1852, Bonaparte a făcut un turneu în provincie ca să popularizeze imperiul ca regim al păcii, al uniunii naționale, al progresului tehnic și al prosperității economiceFuret 1988, p. 439.. La 7 noiembrie, Senatul a emis un așa-numit senatus consultumSenatus consultum a apărut în Roma Antică. Așa se numeau opiniile formulate de senat. În Primul și în al Doilea Imperiu, prin senatus consultum, Senatul putea modifica constituția sau reglementa aplicarea ei, și putea modifica și celelalte legi. cu o propunere de modificare a constituției care restabilea imperiulFuret 1988, p. 430.. La 21-22 noiembrie s-a ținut un nou referendum, prin care propunerea a fost aprobată cu 7.824.000 de „da” contra 253.000 de „nu”, dar peste două milioane de alegători s-au abținut de la vot. În urma acestuia, la 2 decembrie 1852, Bonaparte a fost proclamat împărat cu numele de Napleon al III-lea, în mod simbolic la prima aniversare a loviturii de stat și a 48-a aniversare a încoronării lui Napoleon IDémier 2000, p. 243..

Istoria celui de-al Doilea Imperiu 1853-1858 thumb|Napoleon al III-lea

Între 1853 și 1858, regimul imperiului a fost tot atât de autoritar cum fusese de la lovitura de stat din 1851 până la proclamarea imperiului. Napoleon al III-lea domnea și guverna singur. Guvernul nu avea prim-ministru. Miniștrii erau numai instrumente ale împăratului, pe care îi numea și îi revoca după cum voia. El îi convoca de două ori pe săptămână, discutau chestiunile curente după ordinea de zi stabilită de el și doar el decidea despre ele. Organele locale ale administrației publice, în primul rând prefecții acționau tot ca instrumente ale împăratuluiRougerie 2011, p. 873-874..