miniatura|Planul din 1876 al moșiei statului „Vatra Mănăstirii Cotroceni” apărută ca urmare a secularizării averilor mănăstirești (1864) „Hotarul Detcoiului” marcat pe hartă ca limita de vest a moșiei este aproximativ pe linia șos. Virtuții - str. Lujerului. miniatura|Harta von Otzelowitz, 1790. Zona viitorului cartier Militari. Patrulaterul roșu desemnează poziția hipermarket-ului Cora Lujerului relativă la poziționarea pe hartă a mănăstirii Cotroceni thumb|Militari pe harta Bucureștiului Cartierul Militari http://www.primarie6.ro/sectorul-6-azi/ este un cartier mare situat în sectorul 6, în vestul Bucureștiului (capitala României), cartier cuprinzând în majoritate blocuri de locuințe. Denumit după comuna cu același nume încorporată în oraș în 1950, până in anii '60 în această zonă existau numai case, acestea fiind demolate pentru a face loc blocurilor. Cartierul Militari se învecinează la nord cu comuna Chiajna și cartierul Crângași, la est cu cartierul Cotroceni, la sud cu cartierul Drumul Taberei și la vest cu șoseaua de centură a orașului.

Bulevardul Iuliu Maniu care traversează cartierul de la est la vest constituie ieșirea din oraș către autostrada A1 și din acest motiv suferă adesea din cauza traficului aglomerat.

Istorie

Perioada veche Militarii au fost vatră de locuire neîntreruptă din neolitic (cultura Gumelnița) și din epoca bronzului, săpăturile arheologice de la Ciurel și din alte puncte ale zonei Militari scoțând la iveală „o frumoasă ceramică care amintește de cusăturile populare românești”. Pentru sec. III d. Chr., săpăturile de la Boju (lacul Ciurel) conduse de Vlad Zirra au relevat fragmente de vas cenușiu cu pântece bombat, ritualic, de tipul Krausanfeforin, carcteristice culturii geto-dacice, cu decor ștampilat ce prezintă motivul dacic al mâinii ridicate spre un simbol de tipul roatei cu raze (soare), cu motive ihtiologice. Despre aceste materiale spune etnologul Romulus Vulcănescu că „solicită o interpretare etnografică care ar putea să pornească de la ornamente de bază ale mitologiei agrare locale.” În secolele VII-IX așezările din zona Ciurel-Militari continuă să existe ca și cele din întreg spațiul românesc „aproape fără excepții” în locuri joase, pe terasele inferioare ale râurilor, în luncile apelor, ori pe grinduri și popine. „Existența unui număr atât de mare de așezări nefortificate indică o perioadă de relativ calm politic și militar, fără tulburări majore sau incursiuni devastatoare, ceea ce a condus la desăvârșirea procesului de asimilare etnică și lingvistică a populației slave rămase după anul 602 și a creat premisele economice și politice necesare urbanizării ulterioare”. Specifică acestei perioade mai este și „lipsa unor deosebiri evidente între tipurile de așezări și locuințe ca și între diferitele categorii de inventar”.

Perioada medievală

În timpurile pre-moderne ceea ce este astăzi cartierul Militari făcea partea din moșia Cotroceni până în zona intersecției Lujerului, a arterei șos. Virtuții - str. Lujerului, unde după planul din 1876 se afla „hotarul Detcoiului” ca limită de vest a moșiei Cotroceni Se pare, după opiniile lui G. M. Ionescu și lui Ștefan Greceanu, că în prima jumătate a sec. al XVI-lea moșiile Cotrocenilor, Lupeștilor (Sf. Elefterie) și Grozăveștilor de Sus și de Jos au fost împreună în proprietatea marelui ban al Craiovei Teodosie mort în 1547, la Periș, în luptă cu voievodul Mircea Ciobanul iar în timpul lui Mihai Viteazul acesta a luat „pe seama domniei” moșia Cotroceni plătind-o cu bani din visteria statului. Abia la 27 noiembrie 1614 domnul Țării Românești Radu Mihnea returnează moșia contra 24.000 aspri lui Stoica Vătaful, lui Preda și lui Istfan (probabil descendenți ai nepoatelor marelui ban Teodosie, Neaga sau Caplea) „pentru că iaste a lor bătrână și dreaptă moșie de la moșii lor, din zilele altor Domni bătrâni [...] din hotarul Detcoiului până în hotarul Lupeștilor” pentru ca la 22 august 1625 Alexandru vodă Coconul să întărească jupânesei Dumitra (soția lui Stoica Vătaful) hrisovul de stăpânire asupra satului și moșiei Cotroceni „însă să se știe semnele moșiei: din hotarul Lupeștilor până în hotarul Detcoilor, din apa Dâmboviței și cu vaduri de moară”. La 1660 îl găsim stăpân absolut al satului și moșiei Cotroceni pe Ghioca Căpitanul, fiul jupânesei Dumitra, care are proasta inspirație de a-l tâlhări în aprilie 1660 în condițiile luptei pentru putere dintre Constantin Șerban Basarab Cârnul și Grigore Ghica, pe Șerban Cantacuziono de 12 cai destinați curții Domnului Grigore Ghica. Acesta din urmă îi oferă pe atunci logofătului de rangul II Șerban Cantacuzino toată moșia Cotroceni împreună cu satul ca reparație, moșie pe care viitorul voievod nu o va putea lua în posesie din cauza evenimentelor politice tumultoase decât la 18 noiembrie 1671, după 11 ani de la hrisovul dat de Grigore Ghica. Fii lui Ghioca Căpitanul îi dau lui Șerban Cantacuzino (contra 360 galbeni ungurești reprezentând diferența dintre valoarea moșiei și prejudiciul cauzat de Ghioca în 1660 evaluat de Grigore Ghica la 200 de galbeni ungurești) „din câmp, din pădure, din apă cu vadul de moară în apa Dâmboviței și cu trei roate de moară făcute și cu viile și hotarele de moșie încă să se știe: în lat din hotarul Lupeștilor, în sus până în hotarul Detcoilor (muchia dealului dinspre Pirotehnie și preotul Ilie - adnotarea lui G. M. Ionescu) și în lung din matca Dâmboviței până în valea Dobrilor care moșie ne este nouă de la părinții noștri”. Astfel devine Șerban Cantacuzino stăpân peste Cotrocenii „din Deal”, peste platoul străbătut astăzi de bd. Iuliu Maniu și delimitat la vest de intersecția cu șos. Virtuții și str. Lujerului. La 1682 biserica Mănăstirii Cotroceni este terminată. Șerban Cantacuzino mai cumpără și moșiile învecinate Grozăveștii de Sus și o parte a celor de Jos, precum și Cotrocenii de Jos (partea dinspre Sf. Elefterie) și le afierosește noii sale ctitorii.

(Nu știm în mod cert ce va fi reprezentat în realitate „hotarul Detcoiului” care după planul din 1876 se afla aproximativ în zona de astăzi a arterei rutiere formate din șoseaua Virtuții și strada Lujerului și care este dat încă de la 1614 ca hotar apusean al moșiei Cotroceni - probabil că la vest de această linie se afla un sat - Detcoi - dispărut între timp așa cum mai sunt menționate două așezări cu acest nume dispărute și ele tot în sec. XVII în zona Valea Scheilor (Prahova-Buzău, vechiul județ al Saac-ului) și în Vlașca. Ne duce înspre o asemenea interpretare și informația că, la 4 martie 1631, Ghioca Căpitanul împreună cu mama sa jupâneasa Dumitra - stăpânii moșiei Cotroceni, cumpără „un vad de moară în Detcoi”. Ne gândim că, poate, ar mai fi posibilitatea ca „hotarul Detcoiului” să reprezinte hotarul cu o moșie a schitului Detcoi menționat în sec. XVII ca metoh al Episcopiei Buzăului.)

În secolele următoare platoul Cotroceni a fost folosit ca zona de tabără militară pentru trupele austriece, ruse și otomane care intrau în București în contextul războaielor ruso-austro-turce. În 1697-1699 aici au stat trupele otomane și române iar la 7 iulie 1737, „armatele nemțești” (5000-6000 oameni) ajungeau până la Cotroceni, la palat stabilindu-se generalul Ghilany, comandantul lor numai pentru a fi alungat peste Carpați, un an mai târziu, de Constantin Mavrocordat venit cu sprijin turcesc. Acesta ia locul generalului Ghilany în palatul Cotroceni. Dacă în primăvara lui 1801 o unitate de așcherlii staționează la Cotroceni și devalizează mănăstirea, rușii vor avea același comportament cinci ani mai târziu, generalul Mihail Miloradovici așezându-și trupele pe platoul Cotroceni, la vest de palat. La 16 martie 1821 Tudor Vladimirescu ajunge la Cotroceni cu vreo 5000 de panduri venind din Oltenia și, după unele surse își instalează tabăra pe locul unde este astăzi Liceul „Tudor Vladimirescu”. La 10 septembrie 1848 turcii, sub Fuad Efendi și Tinghir Pașa ocupă palatul și mănăstirea Cotroceni și își instalează tabăra în vecinătate, în zona unde astăzi se află rezervoarele de apă de vis-a-vis de Monumentul Eroilor Geniului și Centrul Municipal Integrat pentru Situații de Urgență - la stânga și la dreapta șoselei Grozăvești. Armata de ocupație austriacă staționează la rândul ei între 1853 și 1856 pe platoul Cotroceni, „barăcile solide” ale acesteia fiind „scoase la mezat în Buletinul Oficial” în 1857, în anul următor plecării trupelor.

La finele secolului al XVIII-lea (1790-1791) cartografii militari austrieci ne indică pentru zona viitorului cartier Militari „o rețea de drumuri ieșind din oraș și încrucișându-se în diferite locuri, mai adesea la voia întâmplării, îndreptându-se cât se poate mai direct peste plantațiuni, ogoare și câmpii, spre satele din vecinătatea Capitalei țării”. În continuarea podului ce venea de la fosta Curte Arsă (13 Septembrie), în dreptul mănăstirii Cotroceni calea se bifurcă: „un drum o lua spre Dragomirești pe șoseaua vicinală actuală: Militari-Roșu-Chiajna, al doilea era drumul spre Domnești”. Viitoarea șosea Bolintin (bd. Iuliu Maniu) încă nu era trasată la acest moment.

Perioada modernă miniatura|Pirotehnia Armatei (coșul de fum a fost construit în anul 1889), opera arhitectului și constructorului Dobre Nicolau. A existat ca întreprindere militară până în 1950 când a fost transformată în Uzina „9 Mai”, numită apoi „IUPS” - Întreprinderea de Utilaje și Piese de Schimb” în subordinea Ministerului Industrializării Lemnului și Materialelor de Construcții. În anul 1990 a fost rebotezată „PUMAC” S.A. A fost desființată în 2015.(sursa imaginii: G. M. Ionescu, Istoria Cotrocenilor, Lupeștilor (Sf. Elefterie) și Grozăveștilor, ed. Toma Basilescu, 1902) Din punct de vedere urbanistic prima informație pe care o deținem este aceea după care între 1851 și 1853 Știrbey vodă care pe timpul verii locuia la Cotroceni schimbă cu totul vechile drumuri ale zonei, dându-i acesteia o înfățișare nouă. El taie șoseaua Cotroceni unind șoseaua Bolintinu (bd. Iuliu Maniu - iată deci că această arteră exista la 1851) cu Dâmbovița. „Șoseaua a fost făcută după modelul celor din București, cu șanțuri largi pe de lături pentru scurgerea apelor, care în realitate nu erau decât focare de infecțiune.” Șoseaua Cotroceni va fi pietruită la 1856 pentru suma de 5950 lei și lărgită în 1876 de un batalion de geniu „mai ales în partea din deal, prea strămtă”. Forma modernă, recognoscibilă a aceste artere a fost dată însă în 1899 sub primariatul lui Barbu Ștefănescu Delavrancea când, după relatarea lui G.M. Ionescu „s-a pus capăt mizeriei de pe șos. Cotroceni care cu șanțurile ei largi și pline de tot felul de necurățenii era un pericol pentru viața locuitorilor; dacă mai adăugați noroaiele din timpul iernii și praful din timpul verii vă puteți închipui ce notă discordantă era față de superba plantație de acolo. Delavrancea schimbă șoseaua într-un superb bulevard binișor întreținut.”