Mitul Pământului plat este concepția modernă greșită că viziunea cosmologică majoră din Evul Mediu din Europa ar fi fost că Pământul ar fi plat, în loc de a fi sferic.

De-a lungul Evului Mediu aproape toți învățații susțineau viziunea Pământului sferic, exprimată inițial de grecii antici. Începând cu cel puțin din secolul al XIV-lea, credința în Pământul plat era virtual absentă printre cei educați, în ciuda imaginilor fantastice din artă, cum ar fi exteriorul faimosului triptic al lui Hieronymus Bosch Grădina desfătărilor umane, în care un Pământ în formă de disc este pictat drept plutind într-o sferă transparentă.

Conform lui Stephen Jay Gould, „nu a existat nicio perioadă de întuneric al Pământului plat printre învățați (indiferent de cum marile mase or fi gândit planeta atunci sau acum). Cunoașterea pe care o aveau grecii despre sfericitatea Pământului nu a apus niciodată, iar toți marii învățați medievali acceptau că Pământul e rotund drept fapt clar al cosmologiei.” Istoricii științei David Lindberg și Ronald Numbers arată că „nu prea exista niciun învățat creștin din Evul Mediu care să nu recunoască sfericitatea [Pământului] și ei chiar îi știau circumferința aproximativă”.

Istoricul Jeffrey Burton Russell afirmă că acest mit a înflorit între 1870 și 1920, având de a face cu contextul ideologic creat de lupta pentru afirmarea teoriei evoluției. Russell afirmă „cu extrem de puține excepții, nicio persoană educată din istoria civilizației occidentale nu credea în Pământul plat, începând cu secolul al III-lea î.Hr.”, și atribuie popularizarea mitului Pământului plat istoriilor lui John William Draper, Andrew Dickson White și Washington Irving.

Istoric În Inventing the Flat Earth: Columbus and Modern Historians, Jeffrey Russell descrie teoria Pământului plat drept o fabulă folosită pentru a ataca civilizația pre-modernă și creaționismul.

James Hannam a scris:

La începutul Epocii Moderne Dramaturgul francez Cyrano de Bergerac în capitolul 5 din a sa Comical History of the States and Empires of the Moon (publicată la doi ani după moartea sa, adică în 1657) îl citează pe Sf. Augustin drept afirmând „că în această zi Pământul era la fel de plat precum un capac de oală și plutea pe apă precum o jumătate de portocală.”The Other World The Societies and Governments of the Moon, translated by Donald Webb Robert Burton, în a sa The Anatomy of MelancholySecond Partition, Section 2, Member 3 "Air Rectified. With a Digression of the Air" The Anatomy of Melancholy scria:

Deci, există dovezi că acuzațiile de Pământ plat, deși un pic obscure (Burton își sfârșește digresiunea printr-un citat real din Sf. Augustin: „Mai bine ne-ndoim de lucrurile ascunse decât să ne certăm pe lucruri incerte, cum ar fi unde sunt sânul lui Avraam și focul iadului”) au fost folosite pentru a discredita autoritățile câteva secole înaintea secolului al XIX-lea. Altă mențiune timpurie din literatură este comedia lui Ludvig Holberg Erasmus Montanus (1723). Erasmus Montanus întâlnește opoziție considerabilă când susține că Pământul ar fi rotund, deoarece toți țăranii cred că el este plat. Lui nu i se permite căsătoria cu logodnica sa până nu strigă „Pământul este plat precum o clătită”. În cartea lui Thomas Jefferson Notes on the State of Virginia (1784), structurată drept răspunsuri la o serie de întrebări, Jefferson folosește întrebarea referitoare la religie pentru a ataca ideea de religii oficiale sponsorizate de stat. Într-un capitol, Jefferson relatează o serie de credințe oficiale eronate referitoare la natură pe care autoritățile îi silesc pe oameni să le accepte. Una din aceastea este episodul luptei lui Galileo cu autoritățile, pe care Jefferson în mod eronat o redă drept asupra formei globului:Jefferson, Thomas. Notes on the State of Virginia, Query regarding RELIGION. Electronic Text Center, University of Virginia Library.

Secolul al XIX-lea Secolul al XIX-lea a fost o perioadă în care imaginea antagonismului dintre știință și religie a fost foarte puternică. Disputele cu privire la revoluția științifică inițiată de Darwin au contribuit la nașterea tezei conflictului, o viziune asupra istoriei în care orice interacțiune dintre religie și știință ar duce inevitabil la ostilități deschise, de obicei religia având rolul de agresor contra noilor idei științifice.David B. Wilson writes about the development of the conflict thesis in "The Historiography of Science and Religion" .

Biografia lui Columb, scrisă de Irving În 1828, Washington Irving a scris biografia foarte romanțată A History of the Life and Voyages of Christopher Columbus, ea fiind publicată drept lucrare academică și eronat considerată astfel de către mulți. În Cartea a II-a, capitolul IV al acestei biografii Irving a redat în mod preponderent ficțional întrunirile unei comisii numită de suveranii spanioli pentru a examina propunerile lui Columb. Una din ficțiunile sale exagerate era o poveste extrem de improbabilă că membrii mai ignoranți și mai bigoți ai comisiei ar fi adus obiecții scripturale contra afirmației lui Columb că Pământul era sferic.

Problema lor din anii 1490 nu era forma Pământului, ci mărimea sa și poziția coastei de Est a Asiei, ceea ce de altfel Irving recunoaște în lucrare. Estimatele datând de la Ptolemeu încoace plasau coasta Asiei la circa 180° Est de Insulele Canare.Ptolemy, Geography, book 1:14. Columb a adoptat o idee mai timpurie (deja respinsă) de distanță de 225°, a adăugat 28° (bazat pe călătoriile lui Marco Polo) și a plasat apoi Japonia cu alte 30° mai la Est. Începând de la Capul Sf. Vincențiu din Portugalia, Columb a considerat Eurasia întinzându-se 283° spre Est, ceea ce lăsa Atlanticului doar 77°. Deoarece el plănuia să plece din Insulele Canare (9° ceva mai la Vest), călătoria lui spre Japonia ar fi cuprins doar 68° de longitudine.

Columb a asumat în mod greșit că mila la care se refereau estimatele arabe de 56⅔ mile pentru mărimea unui grad ar fi fost aceeași cu mila italiană (mult mai scurtă), de . Estimatul lui asupra mărimii gradului și a circumferinței Pământului era prin urmare cu 25% prea mică. Efectul combinat al acestor greșeli a fost că el a estimat distanța spre Japonia drept doar 5 000 km (sau doar spre marginea estică a Caraibelor) în timp ce mărimea adevărată era în jur de 20 000 km. Învățații spanioli s-ar putea să nu fi cunoscut distanța exactă spre coasta Asiei, dar ei credeau că e mult mai departe decât credea el; aceasta a fost baza criticii contra lui din Spania și Portugalia, fie venind din partea învățaților, fie din partea marinarilor.

Chestiunea în dispută nu era forma Pământului și nici ideea că plecând către Vest va ajunge cândva în Japonia și China, ci capacitatea navelor europene de a naviga până acolo doar pe ape. Navele mici din timpul respectiv (cele trei nave ale sale aveau între 20,5 și 23,5 m și aveau un personal de 90 de oameni) pur și simplu nu puteau căra suficientă mâncare și apă pentru a ajunge în Japonia. Navele sale de-abia au ajuns în estul Caraibelor. Deja echipajul era pornit pe răzmeriță, nu pentru că s-ar fi temut „să pice peste marginea Pământului”, ci pentru că aproape epuizaseră mâncarea și apa fără șanse de alimentare de pe apă. Ei erau aproape morți de foame. Ceea ce l-a salvat pe Columb a fost existența Americilor, pe care cei care au echipat navele nu o cunoșteau, tocmai în locul în care se aștepta să ajungă în Japonia. Posibilitatea de a realimenta navele cu apă și mâncare din Insulele Caraibe i-a permis să se întoarcă în siguranță în Europa. Altfel echipajul ar fi murit, iar navele ar fi fost pierdute.

Popularizatorii științei

În 1834, la câțiva ani după publicarea cărții lui Irving, Jean Antoine Letronne, un universitar francez cu idei puternic antireligioase, i-a caricaturizat pe Părinții Bisericii și pe continuatorii lor medievali drept crezând în Pământul plat în a sa On the Cosmographical Ideas of the Church Fathers. Apoi în 1837, filozoful englez al științei William Whewell, în a sa History of the Inductive Sciences, l-a identificat pe Lactanțiu, autorul Institutiones Divinae (c. 310), și pe Cosmas Indicopleustes, autorul Christian Topography (c. 548), drept dovezi pentru credința medievală într-un Pământ plat. Lactanțiu fusese deja ridiculizat de Copernic în De revolutionibus din 1543 drept cineva care „Vorbește foarte copilărește despre forma Pământului atunci când ii ridiculizează pe cei care cred că Pământul are forma unui glob”.

Alți istorici l-au urmat rapid pe Whewell, deși nu au putut să identifice prea multe alte exemple. Chimistul american John William Draper a scris History of the Conflict between Religion and Science (1874), folosind teza că Părinții Bisericii credeau că Pământul ar fi plat drept dovadă a ostilității Bisericii față de progresul științific. Povestea referitoare la o credință solidă în Pământul plat a fost repetată de Andrew Dickson White în anul 1876 în lucrarea The Warfare of Science și consolidată douăzeci de ani mai târziu în cele două volume ale History of the Warfare of Science with Theology in Christendom, care exagera numărul și importanța adepților ei din Evul Mediu pentru a da apă la moară modelului lui White de conflict între dogmele teologice și progresul științific. Odată ce metafora lui Draper și lui White de conflict continuu între progresul științific din Iluminism și obscurantismul religios al Evului Întunecat a devenit acceptată pe larg, ea a răspândit teza credinței medievalilor în Pământul plat.

Gravura de largă circulație a unui om scoțând capul prin firmamentul care înconjoară Pământul pentru a observa Empireul, executată în stilul din secolul XVI a fost publicată în lucrarea lui Camille Flammarion L'Atmosphère: Météorologie Populaire (Paris, 1888, p. 163).History of Science Collections Gravura ilustrează afirmația din text că un misionar medieval ar fi susținut că „a atins orizontul în locul în care Pământul și cerul se întâlnesc”. În original gravura includea o margine decorativă care o plasa în secolul XIX. În edițiile ulterioare, din care unele susțineau că gravura datează din secolul XVI, marginea fusese eliminată.

Secolul XX și ulterior

Începând cu secolul XX, un număr de cărți și articole au documentat eroarea Pământului plat ca făcând parte din greșelile acceptate pe larg despre Evul Mediu. Atât cartea lui E. M. W. Tillyard The Elizabethan World Picture și cea a lui C. S. Lewis The Discarded Image sunt dedicate unei largi treceri în revistă a modului cum era văzut Universul în Renaștere și Evul Mediu, ambele discută pe larg cum clasele educate știau că lumea este rotundă. Lewis atrage atenția asupra faptului că în Divina Comedie a lui Dante, referitoare la o călătorie în infern, purgatoriu și cer Pământul este sferic, gravitația fiind înspre centrul Pământului. Când Diavolul este înghețat într-un bloc de gheață în centrul Pământului, Dante și Virgiliu se cațără pe bustul Diavolului pornind de la mijlocul acestuia, mijlocul său fiind situat în centrul Pământului.

Jeffrey Burton Russell a respins ponderea credinței medievale în Pământul plat într-o monografie și două articole. Louise Bishop afirma că aproape orice gânditor și scriitor din cei o mie de ani ai Evului Mediu susținea forma sferică a Pământului.

Deși acest mit a fost respins frecvent în lucrările istorice academice începând cu cel puțin 1920, el a persistat în cultura populară și în unele manuale școlare din secolul XXI. Un manual școlar american de Emma Miller Bolenius publicat în 1919 are această introducere pentru lectura pentru Ziua lui Columb (12 octombrie): Edițiile anterioare ale lucrării lui Thomas Bailey The American Pageant afirmau că „Marinarii superstițioși [din echipajul lui Columb] ... voiau să se răscoale ... deoarece le era frică de a nu trece de marginea lumii”; totuși, istoria nu a păstrat nimic în acest sens.