Gheorghe Moceanu () a fost un profesor de educație fizică din Transilvania și apoi din România, care a fost unul dintre pionierii activității sportive din România.
A predat gimnastica, scrima și dansurile populare în școlile româneștiCristian Bârsu, „Considerații despre Gheorghe Moceanu și o carte uitată, alcătuită de el”, p. 259. și a contribuit în mod decisiv la introducerea practicării gimnasticii în școli și în armată,Bocu, Vidu, „Serbări omagiale la Orman – Gheorghe Moceanu”, p. 155. formând peste 40 de profesori de educație fizică pentru școlile statului și punând astfel bazele predării educației fizice în România.
Biografie Formarea profesională S-a născut în satul Orman (azi în județul Cluj) din provincia Transilvania stăpânită la acea vreme de Imperiul Austriac și a purtat inițial, potrivit lui Nicolae Iorga, numele maghiarizat de Mociari.Nicolae Iorga, „Gimnasticul Moceanu”, 1967, p. 218. Anul exact al nașterii sale este necunoscut: unii autori (Cristian Bârsu într-un studiu din 2014) susțin că s-ar fi născut în 1835, în timp ce alți autori (Onoriu Chețianu, Traian Bocu, Octavian Vidu, Cristian Bârsu într-un studiu din 2007) consemnează că s-a născut în 1838.Cristian Bârsu, „O evocare a lui Gheorghe Mocianu, primul profesor român de educație fizică”, p. 76. A urmat liceul la Gherla și Blaj, apoi a studiat pedagogia la Budapesta. A fost în tinerețe artist la circ, efectuând acrobații la trapez,M. Ionescu, Dicționar de anatomiști, Ed. Litera, Craiova, 1991, p. 247.Cristian Bârsu, „Considerații despre Gheorghe Moceanu și o carte uitată, alcătuită de el”, p. 260. dar a căzut în timpul unui spectacol și și-a rupt un picior, fiind nevoit să renunțe la acrobațiile de circ.Gala Galaction, „Maestrul de gimnastică”, 1969, p. 204. S-a întors apoi în Transilvania și s-a stabilit la Cluj, unde a predat exercițiile fizice și dansurile populare la liceele confesionale catolic, reformat și unitarian.
Promovarea educației fizice Neputând să-și facă un rost în provincia sa natală, a traversat Carpații în Vechiul Regat în 1862, fiind sprijinit de istoricul V. A. Urechia și de generalii Ioan Emanoil Florescu și dr. Carol Davila.Gala Galaction, „Maestrul de gimnastică”, 1969, p. 203.Bogdan Popa, „Maeștri și profesori de educație fizică în România interbelică”, pp. 341–342. El a ocupat, prin concurs, postul de maestru de gimnastică și scrimă la liceele „Matei Basarab” și „Sfântul Sava” din București, precum și la Colegiul Național Carol I din Craiova, predând această disciplină începând din 1863 până la sfârșitul secolului al XIX-lea și punând bazele educației fizice în România.
Gheorghe Moceanu era adeptul sistemului german de gimnastică al lui Friedrich Ludwig Jahn, care susținea că exercițiile fizice colective au scopul de a regenera vigoarea fizică a națiunii. Până când a terminat instruirea primilor studenți capabili să își desfășoare activitatea profesorul Moceanu a fost singurul instructor de gimnastică din România, celelalte cursuri fiind predate de subofițeri sau de pompieri. La sugestia sa, generalul Ioan Emanoil Florescu, ministrul de război, a emis „Ordonanța asupra instrucțiunei gimnasticei prin corpuri și stabilimente militare”, care a legiferat introducerea obligatorie a cursurilor de gimnastică în armată în 1863 și a stat la baza introducerii cursurilor de educație fizică în programa școlară în 1864. Profesorul Moceanu a predat apoi cursuri de gimnastică și scrimă la Școala Militară de Ofițeri și, din 1868, la Societatea Centrală Română de Arme, Gimnastică și Dare la Semn („Tirul”), formând peste 40 de profesori de educație fizică pentru școlile statului, printre care Nicu Velescu, Simion Petrescu și Andrei Bagov.Constantin Kirițescu, „Educația fizică în România”, în vol. Educația fizică, parte fundamentală a educației școlare integrale, Ed. „Cartea Românească”, București, 1930, p. 129.Cristian Bârsu, „O evocare a lui Gheorghe Mocianu, primul profesor român de educație fizică”, p. 77. El a elaborat programa școlară pentru predarea gimnasticii și a organizat concursuri școlare.
A desfășurat în paralel o intensă activitate publicistică, scriind 12 cărți începând cu Cartea de gimnastică cu figuri în text (1869). Acestea au fost menite să popularizeze și să explice exercițiile de gimnastică, au beneficiat de recenzii favorabile și au atras interesul unor personalități culturale proeminente precum Bogdan Petriceicu Hasdeu. Împreună cu Carol Davila, a fondat gruparea de tineret Micii dorobanți, care promova dezvoltarea fizică și pregătirea militară a tineretului, precum și trezirea conștiinței naționale. A colaborat, printre alții, cu generalul Ion Emanuel Florescu și cu V. A. Urechia și a fost sprijinit chiar de regele Carol I. În ciuda acestui sprijin, organizația a intrat după câțiva ani în declin din cauza lipsei de înțelegere a oamenilor politici aflați atunci la conducerea statului, care fuseseră „crescuți aproape toți în ideologia filozofiei individualiste”. Moceanu a susținut cu tărie introducerea educației fizice în școlile de fete, principalul său argument fiind că o mamă bolnavă nu putea naște decât copii bolnăvicioși.
Promovarea dansurilor populare românești El a fost responsabil, de asemenea, pentru introducerea dansurilor populare în curricula orelor de gimnastică; ele au rămas un aspect distinctiv al acestora. Jocurile populare au continuat să facă parte din programul educațional, deși după 1918, sistemul german a fost înlocuit cu cel suedez, conceput în funcție de nevoile individului. Împreună cu câțiva elevi, a efectuat mai multe turnee în străinătate pentru a prezenta dansurile românești și portul național: la Paris (1878), Roma (1882), Madrid (1884), Calcutta (1886), New York, Cleveland și Chicago (1893),Gala Galaction, „Maestrul de gimnastică”, 1969, p. 205. publicându-și impresiile în cartea Călătoriile mele prin Europa, Asia, Africa și America. Era întotdeauna bucuros să participe la serbările naționale, fără a solicita să fie plătit, fiind mulțumit doar că nu a fost uitat.
Meritele profesorului Moceanu Istoricul Nicolae Iorga, care, în general, nu era pasionat de atletism, l-a amintit în cartea Oameni cari au fost (1911), numindu-l „gimnasticul Moceanu”, și a scris un necrolog laudativ, în timp ce Alexandru I. Șonțu (1862–1941) a compus un poem în memoria lui. Profesorul Constantin Kirițescu (1876–1965), unul dintre organizatorii învățământului românesc interbelic, a scris următoarele: „Moceanu a dezvoltat o activitate neobosită și entuziastă, de adevărat apostol al unei idei noi. Predând toate felurile de gimnastică, scrimă și – cu deosebită dragoste – dansurile populare românești, el a reușit să propage în cercuri largi gustul pentru exercițiile gimnastice, a atras o mulțime de tineri și a creat o pleiadă de elevi și continuatori”.
Cu toate acestea, numele lui a fost în mare parte uitat.Gala Galaction, „Maestrul de gimnastică”, 1969, p. 206. În anul 1939, cu ocazia comemorării a trei decenii de la moartea lui Moceanu, prof. dr. Onoriu Chețianu (1906–1979), medic sportiv, antrenor și colaborator apropiat al prof. dr. Iuliu Hațieganu, a publicat studiul 100 de ani de la nașterea lui Gheorghe Mocianu – primul educator fizic român (Tipogr. „Cartea Românească”, Cluj, 1939),Bocu, Vidu, „Serbări omagiale la Orman – Gheorghe Moceanu”, p. 156. care fusese prezentat în cadrul Seminarului (Catedrei) de Pedagogie al Universității din Cluj și tipărit într-o broșură, în care scotea în evidență că Moceanu „a deschis drumuri noi educației tineretului român”Cristian Bârsu, „O evocare a lui Gheorghe Mocianu, primul profesor român de educație fizică”, p. 75. și că, potrivit acestuia, gimnastica era „un excelent mijloc de educație și nicidecum un simplu exercițiu pentru întărirea mușchilor”. Autorul studiului constata cu regret că Moceanu, care „fusese atât de cunoscut și iubit altă dată”, „s-a strecurat în lumea uitării”. Profesorul Kirițescu l-a menționat apoi în cartea Palaestrica – o istorie universală a culturii fizice (1943), unde a afirmat: „cu Moceanu începe o nouă etapă a organizării învățământului, gimnasticii în școli și armată, a pregătirii de profesori și societăți”.
Personalitatea lui Gheorghe Moceanu și meritele sale au mai fost prezentate de Nușa Demian în cartea Clujeni ai secolului 20 – dicționar esențial (2000), de Dorin Almășan în articolul „Un ilustru precursor – Gheorghe Moceanu” din cartea Spirale II (Repere sentimentale) (2002) și în cartea Homo sapiens – Homo ludens (Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2007) și de Cristian Bârsu în articolele publicate în revista Palestrica Mileniului III (nr. 19 și 28, 2006–2007).
Evocări sentimentale
Personalitatea profesorului Gheorghe Moceanu a fost descrisă de istoricul Nicolae Iorga (1871–1940) în articolul „Gimnasticul Moceanu”, publicat la 22 septembrie 1909Articolul este datat „23 Septembre 1909” în Oamenĭ cari aŭ fost – Amintirĭ și Comemorărĭ, vol. I, Tipografia «Neamul Romănesc», Văleniĭ-de-Munte, 1911, p. 370 și „22 septemvrie 1909” în Oameni cari au fost, vol. I, Editura pentru literatură, București, 1967, p. 219. și inclus în cartea Oameni cari au fost (vol. I, Tipografia „Neamul Românesc”, Vălenii de Munte, 1911, pp. 369–370):
Teologul și scriitorul Gala Galaction (1879–1961) a evocat personalitatea lui Gheorghe Moceanu, care i-a fost profesor de gimnastică la Liceul „Sfântul Sava”, într-un articol omagial intitulat „Maestrul de gimnastică”, în care îl descrie astfel:
Bătrânul profesor Moceanu folosea metode pedagogice vechi și era darnic la note, dar nu îngăduia indisciplina și-i pedepsea pe elevii zurbagii prin lovirea părintească cu o funie împletită,Gala Galaction, „Maestrul de gimnastică”, 1969, pp. 203–204. fără ca vreunul dintre ei (printre care s-ar fi aflat și viitorul om politic Take Ionescu) să-i poarte pică. Era admirat de elevii săi pentru agilitatea de atlet, pentru talentul de dansator, pentru cunoștințele de limbi străine și, mai ales, pentru entuziasmul său, depășindu-i în popularitate pe toți ceilalți profesori ai liceului. „Moceanu apare azi, în amintirea mea, din punct de vedere sufletesc, ca un fel de beau fixe, invariabil. Ceilalți profesori erau, după împrejurări, și triști, și veseli, și bine dispuși, și amărâți, și mai sănătoși, și mai bolnavi... Moceanu era fără schimbare sănătos, elastic, plin de voie bună!... Optimismul lui și rezistența lui, la presiunile vieții, erau maxime. [...] Nu l-am uitat și nu-l va uita nimeni, din câți l-au cunoscut”, afirma Galaction.Gala Galaction, „Maestrul de gimnastică”, 1969, pp. 205–206.
Activitatea pedagogică a lui Moceanu a fost evocată și de pianista și scriitoarea Cella Delavrancea (1887–1991), care i-a fost elevă la Pensionul de fete „Miller-Verghy” din București.Cella Delavrancea, „Mamițica”, în vol. Dintr-un secol de viață, ediție îngrijită de Valeriu Râpeanu, Ed. Eminescu, București, 1987, p. 29. În plus, Moceanu fusese profesor de gimnastică și al tatălui ei, dramaturgul și omul politic Barbu Ștefănescu Delavrancea (1858–1918). Cella Delavrancea își amintea în memoriile sale că Moceanu punea accent pe exercițiile la trapez și „ne încânta sfârșitul lecției, când, agățate pe mici trapeze ritmam cu picioarele elanul, învârtind zburătoarea în cerc mare, care ne ridica deasupra pământului”.
Numele profesorului Moceanu era celebru încă de la începutul secolului al XX-lea, după cum o dovedește menționarea sa de scriitorul Henri Stahl în romanul științifico-fantastic Un român în Lună (1914); astfel, ajuns la punctul de egală atracție între Pământ și Lună, cosmonautul român începe să facă o serie de acrobații în aerosfredel: „ridicai genunchii, îi cuprinsei cu brațele și așa, începui să mă dau peste cap în mijlocul odăii, apoi să mă sucesc în lături ca o sfârlează ori alte figuri gimnastice atât de extraordinare, încât ar fi rămas marți văzându-mă cel mai strașnic elev al lui Moceanu și Velescu la Tir, ori cel mai îndrăcit clovn al circului Sidoli”.Henric Stahl, Un romîn în Lună, Ed. Tineretului, București, 1958, pp. 110–111.