Războiul de independență al Cubei (în , 1895–1898) a fost ultimul dintre cele trei războaie de eliberare pe care Cuba le-a declanșat împotriva Spaniei. Celelalte două au fost Războiul de 10 Ani (1868–1878) și Micul Război (1879–1880). Ultimele trei luni ale războiului au adus și implicarea SUA, această perioada fiind cunoscută ca Războiul hispano-american, în timpul căruia forțele americane au fost desfășurate în Cuba, Puerto Rico și Filipine. Istoricii au opinii diferite asupra motivației oficialilor americani pentru intervenția militară (dacă aceștia au acționat din motive umanitare sau nu), dar toți sunt de acord asupra faptului că presa americană a exagerat atrocitățile atribuite forțelor spaniole împotriva civililor cubanezi.
Cadru istoric În anii 1869-1888, a așa-numitului „armistițiu profitabil”, care a durat 17 ani după sfârșitul războiului de zece ani din 1878, s-au produs schimbări sociale fundamentale în societatea cubaneză. Odată cu abolirea sclaviei în octombrie 1886, oamenii eliberați s-au alăturat claselor sociale ale fermierilor și celei muncitoare urbane. Economia nu s-a adaptat rapid schimbării și prin urmare, mulți cubanezi bogați și-au pierdut proprietățile și s-au alăturat clasei medii urbane. Numărul de fabrici de zahăr a scăzut, dar eficiența acestora a crescut. Numai companiile și cei mai puternici proprietari de plantații au continuat să facă afaceri. Lor li s-a alăturat Central Board of Artisans în 1879 și alte asemenea organizații de pe insulă.Navarro (1998). History of Cuba. Havana. pp. 55–57 În ciuda faptului că insula Cuba era din punct de vedere politic o colonie a Spaniei, ea devenise dependentă din punct de vedere economic de SUA. În fața primejdiei de creștere continuă a influenței americane în Cuba, autoritățile coloniale au crescut în 1890 taxele vamale pentru bunurile importate din SUA cu 25%. Dacă aceste taxe erau benefice pentru spanioli, ele nu erau în favoarea populației cubaneze. SUA a răspuns prin creșterea taxelor vamale pentru tutun și zahărul brut, care erau principalele mărfuri de export al Cubei. Cuba și Puerto Rico se aflau în pericol să rămână fără piețe de desfacere pentru principalele mărfuri de export. Cele două colonii spaniole au fost aduse în pragul catastrofei economice. În aceste condiții, Spania a fost obligată să facă concesii și pe 31 iulie 1891 a semnat Tratatul Foster-Cánovas, care a pus capăt războiului comercial dintre cele două state. Americanii au reluat investițiile în Cuba, iar zahărul cubanez a importat fără taxe în Statele Unite.
După a doua deportare în Spania în 1878, José Martí s-a mutat in SUA în 1881. Acolo a mobilizat comunitatea cubanezilor exilați exilului cubanez, în special pe cei din Ybor City (în regiunea Tampa) și Key West, Florida. Scopul său a fost declanșarea revoluției pentru a obține independență față de Spania. Martí a militat împotriva anexării Cubei de către SUA, care a fost dorită de unii politicieni atât din SUA, cât și din Cuba.
După discuții în cadrul cluburilor patriotice de pe teritoriul SUA, Antilelor și Americii Latine, „El Partido Revolucionario Cubano” (Partidul Revoluționar Cubanez) era oarecum dezorientat și afectat de teama tot mai mari că guvernul american avea să încerce anexarea Cubei mai înainte ca revoluția să elibereze insula de sub stăpânirea Spaniei.Foner, Philip: The Spanish–Cuban–American War and the Birth of American Imperialism quoted in: , History of Cuba
Secretatul de stat James G. Blaine a afirmat la un moment dat că este posibil ca toată America Centrală și de Sud să ajungă sub controlul SUA. „Acea insulă bogată”, scria Blaine pe 1 decembrie 1881, „cheia Golfului Mexicului, deși în mâinile Spaniei, face parte din sistemul comercial american… Dacă încetează să mai fie spaniolă, Cuba trebuie în mod necesar să devină americană și să nu cadă sub dominația vreunei alte țări europene”. Viziunea lui Blaine nu lăsa loc posibilității unei Cube independente. „Martí a observat alarmat mișcarea pentru anexarea insulelor Hawaii, considerând că stabilește un precedent și pentru Cuba…”
Războiul Pe 25 decembrie 1894, trei corăbii – Lagonda, Almadis și Baracoa – au ridicat pânzele din portul Fernandina Beach, Florida, cu destinația Cuba, având la bord soldați și arme. Două dintre cele două vase au fost arestate de autoritățile americane la începutul lunii ianuarie, dar trimiterile de oameni și armament în Cuba au continuat. Pe 25 martie, Marti a prezentat Manifestul din Montecristi, care stabilea liniile directoare ale Războiului de Independență al Cubei La război urmau să participe negri și albi în egală măsură; Participarea tuturor negrilor urma să fie crucială pentru victorie; Spaniolii care nu se opuneau efortului de război trebuiau să fie cruțați, Proprietățile rurale private nu trebuiau distruse; și Revoluția trebuia să aducă o nouă viață economică în Cuba.
Insurecția a început pe 24 februarie 1895, prin rebeliuni pe tot teritoriul insulei. În Oriente, cele mai importante rebeliuni au avut loc la Santiago, Guantánamo, Jiguaní, San Luis, El Cobre, El Caney, Alto Songo, Bayate, și Baire. Rebeliunile din zona centrală a insulei, precum cele din Ibarra, Jagüey Grande și Aguada, au avut parte de o coordonare mai slabă și au eșuat după ceva timp. Conducătorii revoluționari au fost arestați, unii dintre ei deportați, iar alții executați. În provincia f Havana, insurecția a fost descoperită mai înainte de declanșare, iar liderii acesteia au fost arestați. Insurgenții din vestul insulei, din Pinar del Río, au primit ordine de la liderii mișcării să nu declanșeze luptele și să aștepte noi indicații.
Pe 1 aprilie 1895, principalii conducători Mambi au debarcat în Oriente în fruntea a două grupuri. Generalul maior Antonio Maceo a debarcat împreună cu 22 de camarazi lângă Baracoa, iar José Martí, Máximo Gómez și alți 4 colegi la Playitas. În acea perioadă, forțele spaniole din Cuba numărau cam 80.000 de militari, din care 20.000 de trupe regulate, iar restul miliții ale voluntarilor spanioli și cubanezi. Cei din urmă erau localnici, care aveau ca sarcină asigurarea pazei și ordinei pe insulă. Moșierii bogați desemnaseră „voluntari” din rândul sclavilor lor, care activau în cadrul milițiilor, sub comanda unor civili localnici, nu a unor ofițeri de armată. Până în decembrie, Spania trimisese în Cuba 98.412 de soldați ai trupelor regulate, iar guvernul colonial a crescut efectivele Corpului Voluntarilor la 63.000 de oameni. Până la sfârșitul anului 1897, în Cuba erau mobilizați 240.000 de soldați și 60.000 de membri ai milițiilor. Forțele revoluționare erau depășite mult din punct de vedere numeric.
Revoluționarii primiseră supranumele „mambises” după numele ofițerului spaniol de culoare Juan Ethninius Mamby, care dezertase în 1844 și se alăturase războiul de independență din vestul Insulei Hispaniola. Soldații spanioli îi numeau pe insurgenți din Hispaniola „oamenii lui Mamby”, adică „mambi”, la plural „mambisese”. Când au izbucnit primele lupte pentru lupte pentru independența Cubei în 1868, unii dintre soldații spanioli fuseseră transferați aici din Hispaniola. Ei au fost cei care au folosit pentru insurgenții cubanezi numele peiorativ „mambi”. Cubanezii au adoptat însă cu mândrie această poreclă.
După Războiul de 10 Ani, guvernul a interzis deținerea de arme de către civili. Încă de la începutul insurecției, rebelii au suferit datorită lipsei armelor potrivite. Eu au compensat lipsa armelor prin adoptarea tacticilor de gherilă, bazate pe raiduri rapide, ambuscade, elementul surpriză. Atacurile împotriva trupelor regulate aflate în marș erau organizate cu deplasarea pe cai rapizi a insurgenților înarmați cu macete. Majoritatea armelor și munițiilor insurgenților fuseseră obținute în urma raidurilor împotriva spaniolilor. În perioada 11 iunie 1895 – 30 noiembrie 1897, dintre cele 60 de încercări de aprovizionare a rebelilor din afara țării cu arme și provizii, doar una a reușit să își îndeplinească obiectivul, și aceasta doar datorită protecției britanicilor. Douăzeci și opt de corăbii au fost interceptate în apele teritoriale americane, cinci dintre acestea au fost interceptate de americani în larg, iar patru de către marina spaniolă. Alte două corăbii au naufragiat, una a fost obligată să se întoarcă în port din cauza vremii nefavorabile, iar despre soarta ultimei nu se știe nimic.
Martí a fost ucis la scurtă vreme după ce a debarcat pe 19 mai 1895 la at Dos Rios, dar Máximo Gomez și Antonio Maceo au continuat luptă, reușind să ridice la luptă întreaga provincie Oriente. La sfârșitul lunii iunie, se duceau lupte în întreaga provincie Camagüey. Folosindu-se de documentele cubanzeze, istoricul John Lawrence Tone a demonstrat că Gomez și Maceo au reușit primii să forțeze forțele civile să aleagă una dintre taberele beligerante. „Ori ei se mută în partea de est a in insulelor, unde cubanezii controlează zona muntoasă, or vor fi acuzați pentru sprijinirea spaniolilor și vor fi subiectele unei judecăți și execuții imediate”. În timpul marșul lor spre vest, lor li s-au alăturat în Las Villas veteranii războiului din1868, printre care se aflau generalul internaționalist polonez Carlos Roloff și Serafín Sánchez, care au adus revoluționarilor aportul unor luptători experimentați și o cantitate de arme.
La mijlocul lunii septembrie, reprezentanți din rândurile celor cinci armate de eliberare s-au întâlnit în Jimaguayú, Camagüey, pentru aprobarea „Constituției din Jimaguayú”. Ei au aprobat formarea unui guvern central, care grupa atât puterea executivă, cât și pe cea legislativă într-o singură entitate numită „Consiliul de Guvernare”. Șefii acestui Consiliu au fost aleși Salvador Cisneros și Bartolomé Masó. După ce consolidarea controlului în trei provincii răsăritene, armatele de eliberare s-a îndreptat la început spre Camagüey, iar mai apoi spre Matanzas, dejucând planurile sau inducând în eroare de mai multe ori armata spaniolă. Insurgenții l-au învins pe generalul spaniol Arsenio Martínez-Campos y Antón, cel care obținuse victoria finală în Războiul de zece Ani.
Campos a încercat să aplice metode pe care le folosise în Războiul de 10 Ani, construind o barieră de-a curmezișul insulei, numită trocha, lungă de aproximativ 80 km și lată de aproximativ 200 m. Această linie defensivă trebuia să limiteze activitățile rebelilor doar la provinciile răsăritene. Trocha s-a întins de-a lungul linie de cale ferată de la Jucaro în sud până la Morón în nord. Campos a dispus construirea de fortificații de-a lungul căii ferate în mai multe puncte, cu ziduri de sârmă ghimpată de 400 m lățime. În plus, au fost îngropate mine anti infanterie în locurile care păreau cele mai expuse atacului insurgenților.
Rebelii considerau că trebuie să continue marșul către provinciile occidentale Matanzas, Havana și Pinar del Rio, unde se aflau guvernul și reședințele celor mai bogați insulari. Războiul de 10 Ani eșuase în atingerea obiectivelor propuse tocmai pentru că rebelii nu reușiseră să își extindă acțiunile dincolo de granițele provinciilor răsăritene. Revoluționarii au reușit ca, după o campanie bine coordonată a cavaleriei, să depășească trochas și să invadeze toate provinciile. După ce au încercuit toate localitățile mai mari și orașele bine fortificate, revoluționarii au atins cel mai vestic punct al insulei pe 22 ianuarie 1896, la exact trei luni după debarcarea de la Baraguá.
Campos a fost înlocuit la comandă de generalul Valeriano Weyler. El s-a folosit de teroare pentru înfrângerea rebelilor: execuții periodice, exil în masă a localnicilor, trimiterea civililor în lagăre de concentrare din anumite orașe sau regiuni, sau distrugerea fermelor și recoltelor. Teroarea lui Weyler a atins apogeul pe 21 octombrie 1896, când a ordonat ca toți fermierii cu turmele lor de animale să se adune în câteva zone și orașe fortificate ocupate de trupele din subordinea lui.