Cetatea medievală Turnu (Nicopolis minor, Kule, Holavnic) este una dintre principalele cetăți medievale românești de pe linia Dunării. Se află în partea de sud a municipiului Turnu Măgurele la o distanță de 3 km de oraș și la 1 km de confluența râului Sâi cu Dunărea. Cetatea este atestată documentar din timpul domniei lui Mircea cel Bătrân (1394) și a făcut parte din structura de cetăți ridicate de acesta pe linia Dunării pentru apărarea Țării Românești de amenințarea turcă. La sfârșitul domniei lui Mircea cel Bătrân, în împrejurări încă neclare, intră sub ocupație otomană. Revine definitiv în posesia Țării Românești abia în anul 1829, când este arsă și dărâmată. Pentru scurte perioade de timp - în vremea domniilor lui Vlad Țepeș și Mihai Viteazul - cetatea este recucerită și alipită Valahiei.
Cetatea este alcătuită dintr-un turn circular central de piatră (de la care cetatea își ia numele) cu un diametru de 17,4 m și care era acoperit cu șindrilă, iar mai apoi cu olane. Potrivit surselor istorice acesta avea rol de depozit și adăpostea muniția precum și diverse produse agricole. În jurul turnului central a fost construit un zid împrejmuitor cu o circumferință de 156 m și grosime de circa 1,5 m. În exteriorul acestuia a fost săpat un șant de apărare străjuit de o contraescarpă. Zidul și contraescarpa se unesc în partea de sud. Pe zidul de incintă au fost construite câteva bastioane ce ulterior au fost acoperite de reconstruirea zidului.
Întregul ansamblu a fost clădit într-o zonă mlăștinoasă în care pânza freatică este foarte aproape de cota terenului - ceea ce a făcut ca cetatea să se degradeze continuu și a îngreunat lucrările de consolidare și întreținere, iar mai apoi, pe cele de cercetare arheologică desfășurate în secolele XX-XXI.
Cetatea a reprezentat un însemnat punct vamal pe unde erau comercializate diferite materii prime, produse agricole și meșteșugărești. În Evul Mediu Turnu se afla pe traseul a două drumuri comerciale importante care veneau dinspre cetățile transilvane (Sibiu, Brașov, etc.), care treceau prin trecătorile Carpaților și urmau calea Dunării, spre cetatea Nicopole.
Fortăreața face parte din lista monumentelor istorice din județul Teleorman. Începând cu octombrie 2018 se află într-un proces de restaurare și consolidare.
Istoric
Prima atestare documentară (1394 - 1395) și bătălia de la Nicopole (1396) left|miniatura|Bătălia de la Nicopole - 25 septembrie 1396. În planul îndepărtat se observă forma unui turn - probabil cel de pe malul stâng al Dunăriiminiatura|Asediul cetății Nicopole - Jean Froissart, Chroniques Flandre În urma marii ofensive otomane din toamna lui 1394 și primăvara anului 1395, atunci când a avut loc și bătălia de la Rovine (17 mai 1395), Mircea cel Bătrân este înlăturat de pe tronul Țării Româneaști și înlocuit, prin intervenție turcească, de Vlad I Uzurpatorul (1394-1396). Ca urmare, în iulie 1395, o expediție maghiară condusă de însuși regele maghiar Sigismund de Luxemburg, secondat de Mircea cel Bătrân și care are drept scop înlăturarea lui Vlad și repunerea pe tron a lui Mircea, nu reușește decât să cucerească cetatea Turnu. În cetate este lăsată o garnizoană fidelă regelui, fapt ce l-a deranjat pe aliatul său valah. În acest context apare și prima atestare documentară a cetății, cea din 1397, într-o diplomă a lui Sigismund de Luxemburg, unde sunt amintite luptele purtate aici între 1394-1395:"După intrarea noastră în (Țara Românească) puserăm pe fugă pe români și pe turci cu capeteniile lor și luarăm cu multă vărsare de sânge fortăreața Nicopolis cel mic, situată în Țara Românească."Pe tot parcursul anului următor, 1396, luptele pentru înlăturarea lui Vlad, sprijinit de turci, continuă, fiind întrerupte doar de participarea regelui împreună cu vasalii săi, printre care și Mircea cel Bătrân, la cruciada de la Nicopole. În timpul acestei expediții teritoriul Țării Românești a fost ocolit, având în vedere importanta forță militară valahă și otomană staționată, alegându-se calea Dunării. În 1396, Stibor de Stiboricz, voievodul Ardealului, împreună cu Mircea trec în Țara Românească, înving pe Vlad Uzurpatorul, recuceresc Turnu și trec Dunărea la Nicopole ca să ia parte la cruciadă. Este probabil ca cetatea să fi avut un rol semnificativ și în timpul bătaliei de la Nicopole din 25 septembrie 1396, când o armată franco – valaho – maghiară avându-l conducător pe Sigismund de Luxemburg este înfrântă de oastea otomană condusă de sultanul Baizaid I. Mircea cel Bătrân, vasal al regelui maghiar, participă personal, împreună cu un corp de oaste, la pregătirile pentru bătălie. Oastea valahă, formată din cavalerie ușoară, nu este invitată să ia parte la șarja cavaleriei grele și se retrage fără a intra în luptă.
Într-un alt document pentru Johann von Maroth (ban al Bosniei) din anul 1404, tot Sigismund spune cum Baiazid a năvălit în Valahia, o pustiit-o, a luat cu forța de la voievodul Mircea frotăreața de la Nicopolis cel mic și a lăsat acolo trupele sale ca garnizoană.
Alte documente din timpul lui Sigismund, redactate între 1406 - 1408, mentionează luptele pentru Nicopolis cel mic din anii 1394-1395.
Transformarea în raia turcească (1417)
Cetatea Turnu a jucat un rol de seamă în sistemul defensiv al Țării Românești, mai ales în vremea domniei lui Mircea cel Bătrân, când domnitorul ridica pavăza în fața amenințării otomane din sudul Dunării. Această cetate făcea parte, alături de cele de la Giurgiu, Turtucaia și Brăila, dintr-un lanț de fortificații de-a lungul Dunării cu rolul de a opri o eventuală invazie otomană. În 1417, spre sfârșitul domniei lui Mircea cel Bătrân, și sub împrejurări încă neclare, cetatea Turnu intră sub stăpânire otomană, fiind transformată în raia turcească din sangeacul Nicopolelui, supus pașei de la Silistra, împreună cu tot teritoriul aflat pe o rază de 15 km în jurul turnului. Data efectivă a trecerii sub control otoman este încă necunoscută. În urma campaniei din 1419-1420 a sultanului Mehmed I împotriva domnului valah Mihail I aflăm că cetatea se afla deja sub stăpânire otomană.
Raiaua a fost o unitate administrativă, teritoriu ocupat și condus de autoritățile militare turcești din cadrul principatelor medievale ale Țării Românești și Moldovei. Spre deosebire de Principate, care și-au păstrat autonomia internă sub suzeranitate otomană, raialele erau totalmente sub controlul otoman și, deși aveau o populație în principal creștină, erau conduse după legea otomană. Termenul provine de la rayah, un nume generic dat membrilor clasei de jos, plătitoare de biruri din societatea otomană. O raia consta dintr-o cetate importantă și hinterlandul adiacent, care, în general, forma o kaza (diviziune administrativă) în sistemul administrativ otoman. Raiaua Turnu se constituie după 1417 și cuprindea cetatea Turnu și satele Flămânda, Măgurele, Odăile, Ciuperceni, Craba și Gârla.
În interiorul raialelor, turcii aveau stabilite garnizoane prin intermediul cărora se puteau supraveghea în permanență cele două țări românești, se culegeau informații exacte despre starea lucrurilor și se putea acționa în caz de nevoie. Forțele armate cantonate aici erau special pregătite să intervină la cel mai mic semn de nesupunere. În plus aveau avantajul de a fi susținute direct de flota fluvială turcească. Fiecărei raiale i-au fost adăugate teritorii mai mult sau mai puțin întinse, cuprinzând mai multe sate, care aveau sarcina de a întreține garnizoanele. Deoarece erau amplasate în zone comerciale foarte bune, raialele intermediau comerțul (aproape monopolizat de otomani) dintre țările române și Imperiul Otoman. Aici erau colectate vămile sau se depozitau mărfuri. Domnii români țineau în fiecare raia de pe teritoriul țării un agent diplomatic numit capuchehaie.
Raialele din Țara Românească nu par să fi fost transformate în feude militare; ele alcătuiau teritorii deținute de înalți slujbași de stat. Astfel știm că în secolul al XVII-lea Turnu se afla în posesia unui membru al familiei sultanului. Este de amintit faptul că unul dintre principalele drumuri comerciale ce traversau Valahia avea drept punct final așezarea de la Turnu. Dinu C. Giurescu afirma că: "până către mijlocul secolului al XVI -lea vadurile comerciale ale Dunării au rămas, cu toată prezența garnizoanelor otomane de la Turnu, sub controlul negustorilor Țării Românești, care au împiedicat pătrunderea în târgurile nord dunărene a concurenților lor din Imperiul Otoman."
Referințe la cetatea de la Turnu din timpul stăpânirii otomane găsim și la domnitorul Dan al II-lea (1427), care cu ajutor maghiar recucerește cetatea. Despre importanța strategică a vadului de la Turnu pentru negustorii brașoveni găsim informații în scrisoarea domnitorului Alexandru Aldea din anul 1432 (scrisă în slavonă), care le cere sprijinul pentru recăpătarea cetăților Dârstor și Pirgos (Πиргос <πύργος> - în grecește înseamnă turn) din mâinile turcilor, a căror armată se îndrepta spre Țara Românească.
Perioada otomană (secolele XV-XIX) Un ordin al kadiului de Nicopole și datat iulie 1566 menționează că cetatea Turnu făcea parte din kazaua de Nicopole, fiind sub autoritatea administrativă a acesteia. În recensămintele otomane din 1568 și 1612-1613 nu se face mențiunea unei kaza la Turnu, raiaua aflându-se în continuare sub autoritatea kazalei de la Nicopole.
Pe perioada stăpânirii otomane aici a staționat o garnizoană cu un efectiv redus: la începutul secolului al XVI-lea în cetate se aflau 41 de soldați (33 înarmați cu arbalete și 8 artileriști), iar în anul 1670 numărul de militari se redusese la 18. În timpul războiului ruso-turc dintre 1768-1774 precum și a războiului ruso-austro-turc (1787–1792) la Turnu au avut loc lupte în urma cărora cetatea a fost asediată. A rămas sub autoritatea otomană fiind reparată și reconsolidată.
Bătălia de la Turnu (iunie 1462) miniatura|Sebastian Münster (1540) - Geographia - Polonia et Ungaria XV Nova Tabula - detaliu cu cetățile Turnu și Nicopole În timpul domniei lui Vlad Țepeș și în contextul conflictului acestuia cu Imperiul Otoman, cetatea Turnu revine pentru o scurtă vreme sub stăpânire românească. Vlad Țepeș organizează o campanie surpriză la sud de Dunăre în iarna 1461-1462 când cetatea Nicopole este cucerită și peste 20.000 de turci au fost uciși sub armele valahilor. În urma raidurilor armatei valahe la sud de Dunăre, sultanul Mahomed al II-lea decide atacarea Valahiei și se îndreaptă în fruntea unei armate numeroase spre Târgoviște. Sultanul a pornit spre Țara Românească în aprilie 1462 cu o armată de 80.000-100.000 de ostași, potrivit lui de Thomasis. Cronicarul oficial al marelui vizir Mahmud Pașa, participant direct la evenimente, prezintă o oaste foarte bine organizată și dotată cu oșteni îmbrăcați în zale. Vlad își adună trupele la Dunăre încă din 15 mai, urmărind să împiedice oștile otomane să pătrundă în țară. Trupele otomane au încercat trecerea fluviului la începutul lui iunie 1462 pe la Nicopole - Turnu, dar nu au reușit cu ușurință deoarece pe malul stâng al Dunării oastea valahă aștepta. După ce trec, otomanii atacă oastea lui Vlad Țepeș, dar sunt respinși. Românii contraatacă, dar sunt opriți de focul susținut de cele 120 de bombarde. Țepeș dispune retragerea și adoptă tactica pământului pârjolit, lăsându-i pe otomani să rabde de foame și de sete și atacându-i prin surprindere.
În fața unei oștiri net superioare, domnitorul muntean retrage populația spre munți și păduri, iar pe otomani îi atrage în interiorul țării, printr-o hărțuire continuă. Obiectivul lui era găsirea unui loc favorabil atacului surpriză, ce se va desfășura lângă Târgoviște la 17 iunie 1462.
Recucerirea din timpul domniei lui Mihai Viteazul (1594)