miniatura| Un vânător de jaguari și fiul său, localnici ai regiunii Chaco Boreal. Tatăl continuă să poarte îmbrăcămintea tradițională specifică regiunii sale, în timp ce fiul a adoptat deja un stil vestimentar occidental. Imperialismul cultural, numit și colonialism cultural cuprinde aspectele culturale ale imperialismului. „Imperialismul” se referă în acest caz la crearea și menținerea unor relații inegale între civilizații, în care cele mai influente dintre acestea sunt favorizate. Astfel, imperialismul cultural constă în promovarea și impunerea unei culturi, de regulă cea a unei națiuni puternice din punct de vedere politic, asupra unei societăți mai puțin influente; cu alte cuvinte, acesta reprezintă hegemonia culturală a țărilor industrializate sau influente din punct de vedere politic și economic, care stabilesc valorile culturale generale și impun standardele civilizațiilor din întreaga lume. Termenul este folosit cel mai adesea în domeniul istoriei, studiilor culturale și teoriei postcoloniale. De obicei, acesta se folosește în sens peiorativ, adesea în încercarea de a respinge o astfel de influență. Imperialismul cultural poate apărea sub diverse forme, precum o atitudine, o politică oficială sau o acțiune militară, atâta timp cât întărește hegemonia culturală.
Istoric și definiții ale termenului dreapta|miniatura|230x230px| Copii indigeni care au fost luați de la părinți și plasați într-o școală rezidențială de tip occidental, care avea ca scop eliminarea limbii și culturii indigene și înlocuirea ei cu limba engleză și credințele creștine. Deși Dicționarul Oxford al limbii engleze include o referință la „imperialismul cultural rusesc” din 1921,Oxford English Dictionary, within "cultural" John Tomlinson susține, în cartea sa pe această temă, că termenul a apărut în anii 1960Tomlinson (1991), p. 2 și a reprezentat un subiect de cercetare încă din anii 1970.Hamm, (2005), p. 4 Termeni precum „imperialism mediatic”, „imperialism structural”, „dependență și dominație culturală”, „sincronizare culturală”, „colonialism electronic”, „imperialism ideologic” și „imperialism economic” sunt folosiți pentru a descrie aceeași noțiune de bază a imperialismului cultural.White, Livingston A. "Reconsidering Cultural Imperialism Theory" Transnational Broadcasting Studies no.6 Spring/Summer 2001.
Acest termen a fost definit de către numeroși academicieni. După cum a afirmat criticul american Herbert Schiller, „Conceptul actual de imperialism cultural descrie cel mai bine suma proceselor prin care o societate este integrată în sistemul mondial modern și modul în care stratul său dominant este atras, presat, forțat și uneori mituit să formeze instituții sociale care să corespundă, sau chiar să promoveze valorile și structurile centrului dominant al sistemului. Mass-media publică reprezintă principalul exemplu de întreprinderi folosite în procesul de pătrundere.Pentru o pătrundere la scară largă, mass-media trebuie să se supună la rândul său puterii dominante/pătrunzătoare. Acest lucru se realizează în special prin comercializarea radiodifuziunii.”
Tom McPhail a definit „Colonialismul electronic ca fiind o relație de dependență stabilită prin importarea echipamentului de comunicație, a programelor informatice fabricate în străinătate, precum și a inginerilor, tehnicienilor și a protocoalelor privind schimbul de informații, ce stabilesc în mod indirect o serie de norme, valori și expectanțe exterioare care pot afecta, într-o anumită măsură, culturile locale și procesele de socializare.” Sui-Nam Lee a observat că imperialismul informațional poate fi definit ca fiind procesul prin care dreptul de proprietate și controlul asupra echipamentului de comunicație și a programelor informatice ale mass-mediei, precum și asupra altor mijloace principale de comunicare dintr-o țară sunt subjugate în mod individual sau colectiv dominației unei alte țări, având efecte dăunătoare asupra valorilor, normelor și culturii autohtone.” Ogan a remarcat că „imperialismul mediatic este adesea descris ca fiind procesul prin care Statele Unite și Europa de Vest produc cea mai mare parte a produselor mass-media, obțin primele profituri din vânzările interne și apoi comercializează produsele în țările din lumea a treia, la prețuri mult mai mici decât cele pe care ar trebui să le suporte acestea pentru a fabrica produse similare proprii.”
După cum afirmă Downing și Sreberny-Mohammadi, „Imperialismul constă în cucerirea și controlarea unei țări de către una mai puternică. Imperialismul cultural semnifică acele dimensiuni ale procesului care transcend exploatarea economică sau forța militară. În istoria colonialismului, (și-anume, forma de imperialism în care guvernul coloniei este condus în mod direct de către autorități străine), sistemele educaționale și mass-media multor țări din lumea a treia au fost înființate ca replici ale celor din Marea Britanie, Franța sau Statele Unite, preluându-le valorile. Publicitatea occidentală a făcut mai multe incursiuni, asemenea stilurilor arhitecturale și vestimentare. Într-un mod subtil, dar vehement, s-a insinuat frecvent superioritatea culturilor occidentale față de cele din lumea a treia”. E de la sine înțeles că toți acești autori sunt de acord că imperialismul cultural promovează interesele anumitor cercuri din cadrul puterilor imperiale, adesea în detrimentul societăților țintă.
În principal, problema imperialismului cultural a apărut în cadrul științelor comunicării. Cu toate acestea, cercetătorii au folosit imperialismul cultural drept context pentru a explica fenomenele din domeniul relațiilor internaționale, antropologiei, educației, științei, istoriei, literaturii și al sportului.White, Livingston A. "Reconsidering Cultural Imperialism Theory" Transnational Broadcasting Studies no.6 Spring/Summer 2001.
Baze teoretice Mulți dintre academicienii din prezent care folosesc termenul imperialism cultural s-au inspirat din lucrările lui Foucault, Derrida, Said și ale altor teoreticieni poststructuraliști și postcoloniști.White, Livingston A. "Reconsidering Cultural Imperialism Theory" Transnational Broadcasting Studies no.6 Spring/Summer 2001. În domeniul discursului postcolonial, imperialismul cultural poate fi considerat drept moștenirea culturală a colonialismului, sau o acțiune socială care contribuie la continuitatea hegemoniei occidentale. Cei din afara domeniului acestui discurs critică acest termen, considerându-l ca fiind neclar, neesențial și/sau contradictoriu.
Michel Foucault Utilizarea termenului imperialism cultural a fost puternic influențată de opera filosofului și teoreticianului social francez Michel Foucault, în special de interpretarea sa filozofică asupra puterii și de conceptul de guvernalitate.
Într-o interpretare asupra puterii similară cu cea a lui Machiavelli, Foucault definește puterea ca fiind imaterială, și-anume un „anumit tip de relație între indivizi” care implică poziții sociale strategice complexe, referitoare la capacitatea subiectului de a-și controla mediul și de a-i influența pe cei din jur.Foucault, Michel. 1979. "Omnes et Singulatim: Towards a Criticism of Political Reason" in Faubion, James D. (ed.) Essential Works of Foucault, Volume 3: Power New York: The New Press Potrivit lui Foucault, puterea este strâns legată de conceptul de adevăr. „Adevărul”, așa cum îl definește el, este un „sistem de proceduri ordonate privind producerea, reglementarea, distribuirea, circularea și utilizarea afirmațiilor”, care se află într-o „relație circulară” cu sistemele de putere.Foucault, Michel. 1979. "Truth and Power" in Faubion, James D. (ed.) Essential Works of Foucault, Volume 3: Power New York: The New Press Prin urmare, „adevărul” este întotdeauna inerent sistemelor de putere, având un specific cultural inseparabil de ideologie, care adesea coincide cu diverse forme de hegemonie. Imperialismul cultural poate fi un exemplu în acest sens.
Interpretarea lui Foucault asupra guvernării este de asemenea foarte importantă în construirea teoriilor privind structura puterii transnaționale. În prelegerile sale de la Collège de France, Foucault adesea definește guvernalitatea ca fiind arta generală a „guvernării”, ce depășește concepția tradițională asupra guvernării în ceea ce privește mandatele statale, vizând și alte domenii, precum guvernarea „unor gospodării, suflete, copii, provincii, mănăstiri, ordine religioase, familii”.Foucault, Michel. 1978. "Governmentality" in Faubion, James D. (ed.) Essential Works of Foucault, Volume 3: Power New York: The New Press Acest lucru face referire în mod direct la tratatul lui Machiavelli despre păstrarea puterii politice cu orice preț, Principele, și la concepțiile menționate mai sus despre adevăr și putere ale lui Foucault (de exemplu, faptul că prin relațiile de putere se creează diverse subiectivități cu specific cultural, dând naștere unor forme de guvernanță specifice fiecărei culturi, precum guvernanța neoliberală).
Edward Saïd Inspirat de lucrările lui Noam Chomsky, Foucault și Antonio Gramsci, Edward Saïd este o personalitate fondatoare a postcolonialismului, fiind recunoscut datorită cărții Orientalism (1978), o critică umanistă asupra Iluminismului, în care vorbește despre percepția occidentală asupra „Orientului”—îndeosebi ce este și ce nu este „oriental“ din perspectiva englezilor și francezilor.Robert Young, White Mythologies: Writing History and the West, New York & London: Routledge, 1990.Saïd, Edward. 1978. Orientalism. New York: Pantheon Books Conform acesteia, „cunoașterea” declarată a dus apoi la tendințe culturale, la o opoziție binară a Orientului față de Occident, în care cele două concepte sunt definite în opoziție unul față de celălalt, având o valoare inegală. În Culture and Imperialism (Cultura și imperialismul) (1993), partea a doua a cărții Orientalism, Saïd sugerează că, în ciuda încheierii formale a „epocii imperiului” în urma celui de-al Doilea Război Mondial (1939–45), imperialismul colonial a lăsat o moștenire culturală popoarelor colonizate (anterior), care se regăsește în civilizațiile lor contemporane; și de aceea, imperialismul cultural are o influență puternică în sistemele internaționale de putere.Saïd, Edward. 1993. Culture and Imperialism New York: Pantheon Books
Gayatri Chakravorty Spivak Autodeclarată „practicantă a marxismului, feminismului și deconstrucționismului”, Gayatri Chakravorty Spivak a publicat o serie de lucrări care contestă „moștenirea colonialismului”, printre care A Critique of Postcolonial Reason: Towards a History of the Vanishing Present (O critică asupra rațiunii postcoloniale: către istoria prezentului pe cale de dispariție) (1999), Other Asias (Alte Asii) (2005) și „Can the Subaltern Speak?” („Au voie subalternii să vorbească?”) (1988).Spivak, Gayatri Chakravorty. 1988. "Can the Subaltern Speak"
În lucrarea „Can the Subaltern Speak?”, Spivak critică reprezentările comune ale practicii Sati din Occident pentru faptul că sunt controlate de alți autori decât participanții (în special colonizatori englezi și lideri hinduși). Din acest motiv, Spivak susține că subalternii, referindu-se la comunitățile care participă la Sati, nu sunt capabili să se reprezinte prin propria lor voce. Spivak consideră că imperialismul cultural are puterea de a elimina sau șterge cunoștințele și modul de educare a anumitor populații aflate la coada ierarhiei sociale.
Pe tot parcursul lucrării „Can the Subaltern Speak?”, Spivak citează lucrările lui Karl Marx, Michel Foucault, Walter Benjamin, Louis Althusser, Jacques Derrida și Edward Said, printre alții.
În lucrarea A critique of Postcolonial Reason, Spivak susține că filozofia occidentală este cunoscută nu numai pentru excluderea subalternilor din discurs, ci și pentru faptul că nu le recunoaște în totalitate natura umană.
Opinii și dezbateri contemporane