dreapta|miniatura|250x250px|Pește undițar Peștii de mare adâncime sunt pești care trăiesc în abisul de sub apele de suprafață luminate de soare, mai precis, sub zona epipelagică sau fotică a mării. Peștele lanternă este, de departe, cel mai răspândit pește de mare adâncime. Printre peștii de mare adâncime se numără și anomalopidele, rechinul trabuc, peștii din familia Gonostomatidae, peștele undițar, peștele viperă, precum și unele specii de mihalț.
Doar aproximativ 2% din speciile marine cunoscute se găsesc în mediul pelagic. Aceasta înseamnă că trăiesc în coloana de apă, spre deosebire de organismele bentice care trăiesc fie în, fie pe fundul mării. Organismele de mare adâncime se găsesc în general în zonele batipelagice (1000–4000 m adâncime) și abisopelagice (4000–6000 m adâncime). Cu toate acestea, atât organismele de mare adâncime, cât și cele din zona mezopelagică (200-1000 m adâncime) au trăsături comune, precum bioluminiscența. Zona mezopelagică este zona de la suprafața mării, unde lumina este slabă, dar persistentă. Stratul minim de oxigen din ocean variază în funcție de zonă și adâncime (700 m- 1000 m). De asemenea, zona mezopelagică abundă în substanțe nutritive. Zonele batipelagice și abisopelagice sunt afotice, ceea ce înseamnă că lumina nu pătrunde niciodată aici. Aceste zone reprezintă aproximativ 75% din spațiul oceanului locuit.
Zona epipelagică (0-200 m) este zona în care lumina pătrunde în apă și are loc fotosinteza. Aceasta este cunoscută și sub denumirea de zona fotică. Întrucât ,de obicei, zona fotică nu se întinde decât la câteva sute de metri sub apă, adâncul mării, care reprezintă aproximativ 90% din volumul oceanului, rămâne în întuneric. Adâncul mării este, de asemenea, un mediu extrem de ostil, cu temperaturi care foarte rar depășesc 3 °C (37.4 °F) și scad până la −1.8 °C (28.76 °F) (cu excepția ecosistemelor de aerisire hidrotermale care pot depăși 350 °C sau 662 °F), niveluri scăzute de oxigen și presiuni cuprinse între 20 și 1000 de atmosfere (între 2 și 100 megapascali).
Mediu dreapta|miniatura|439x439px|Straturile zonei pelagice Cu mult sub zona epipelagică, în adâncul oceanului, apele favorizează existența unor tipuri foarte diferite de pești pelagici, adaptați să trăiască la asemenea adâncimi.
În adâncul apelor, zăpada marină reprezintă, de fapt, materiale organice descompuse care cad dinspre straturile superioare ale coloanei de apă. Zona fotică productivă favorizează apariția acestui fenomen. Zăpada marină include plancton mort sau aproape mort, protiste (diatome), materii fecale, nisip, funingine și alte nisipuri anorganice. „Fulgii de zăpadă” se dezvoltă cu trecerea timpului și pot atinge câțiva centimetri în diametru, călătorind săptămâni întregi înainte de a ajunge pe fundul oceanului. Cu toate acestea, majoritatea componentelor organice ale zăpezii marine sunt consumate de microbi, zooplancton, precum și de alte animale care se hrănesc prin filtrare în primii 1000 m de călătorie, adică în zona epipelagică. Astfel, zăpada marină poate fi considerată fundamentul ecosistemelor mezopelagic și bentic de mare adâncime: întrucât lumina soarelui nu penetrează aceste ecosisteme, sursa principală de energie a acestor organisme de mare adâncime rămâne zăpada marină.
Unele grupuri pelagice de mare adâncime, printre care se numără peștele lanternă, precum și peștii din familiile ridgehead, marine hatchetfish și lightfish sunt uneori clasificați ca pseudooceanici, nefiind întâlniți doar în întinderile nesfârșite de apă, ci sunt prezenți și în oazele structurale, în special în cele a monturilor de pe malul mării și de-a lungul versanților continentali. Fenomenul se explică prin abundența speciilor de pradă care sunt, de asemenea, atrase de aceste structuri.
La fiecare 10 m adâncime, presiunea hidrostatică crește cu 1 atmosferă. Presiunea din interiorul corpului organismelor de mare adâncime este la fel ca cea exercitată asupra lor din exterior, astfel încât acestea nu sunt zdrobite de presiunea extremă. Cu toate acestea, fluiditatea mebranelor acestor organisme este redusă din cauza presiunii interne, care face ca moleculele lor să fie foarte presate. Fluiditatea membranelor celulare crește eficiența funcțiilor biologice, cea mai importantă fiind producția de proteine, astfel încât organismele s-au adaptat la această stare prin creșterea proporției de acizi grași nesaturați din lipidele membranelor celulare. Pe lângă diferențele de presiune internă, aceste organisme au dezvoltat un echilibru diferit între reacțiile lor metabolice, spre deosebire de organismele care trăiesc în zona epipelagică. David Wharton, autorul cărții Viața la limite: Organisme în medii extreme, afirmă că „Reacțiile biochimice sunt însoțite de modificări ale volumului. Dacă o reacție are ca rezultat o creștere a volumului, aceasta va fi împiedicată de presiune, însă, dacă este asociată cu o scădere a volumului, va fi îmbunătățită”. Aceasta înseamnă că, în cele din urmă, volumul organismului va fi redus până la un anumit punct de procesele lor metabolice. stanga|miniatura| Oamenii văd foarte rar rechini zimțați în viață, așa că nu au de ce se teme (deși oamenii de știință s-au tăiat din greșeală la degete examinându-le dinții). Majoritatea peștilor care s-au dezvoltat în acest mediu ostil nu sunt capabili să supraviețuiască în condiții de laborator, iar încercările de a-i menține în viață au eșuat. Organismele de mare adâncime prezintă spații pline cu gaz (vacuole). La presiune înaltă, gazul este comprimat, iar la presiune scăzută, acesta se extinde. Drept urmare, aceste organisme nu supraviețuiesc dacă ies la suprafață.
Caracteristici dreapta|miniatura|Schema caracteristicilor externe ale unui grenadier abisal și a măsurătorilor standard ale lungimii.
dreapta|miniatura|Gigantactis este un pește de mare adâncime, cu o înotătoare dorsală și cu un filament foarte lung, terminat cu o luminiță fotoforă care atrage prada. dreapta|miniatura|Anghila pelican dreapta|miniatura|Tonul cu ochii mari înoată în zona epipelagică pe timpul nopții și în zona mezopelagică pe timpul zilei. Peștii de mare adâncime prezintă anumite abilități care le favorizează supraviețuirea în această zonă. Întrucât mulți dintre acești pești trăiesc în zone în care nu pătrunde lumina soarelui, ei nu se pot baza doar pe vedere pentru a localiza prada și a evita să devină pradă, precum și pentru a se împerechea. Peștii de mare adâncime s-au adaptat corespunzător la întunericul extrem în care trăiesc. Multe dintre aceste organisme sunt oarbe și se bazează pe celelalte simțuri, cum ar fi sensibilitățile la schimbările presiunii și mirosului local, pentru a-și prinde hrana și a evita să devină pradă. Peștii care nu sunt orbi au ochi mari și sensibili care pot folosi lumina bioluminiscentă. Spre deosebire de ochii umani, acești ochi pot fi de 100 de ori mai sensibili la lumină. De asemenea, pentru a evita să devină pradă, multe specii au culoarea închisă, ceea ce îi ajută să se încadreze perfect în peisaj.
Mulți pești de mare adâncime sunt bioluminiscenți, având ochii extrem de mari, adaptați la întuneric. Organismele bioluminiscente sunt capabile să producă lumină naturală prin agitația moleculelor de luciferină, care produc apoi lumină. Acest proces este posibil doar în prezența oxigenului. Aceste organisme sunt frecvente în zona mezopelagică și chiar mai adânc (200 m și sub 200 m). Peste 50% din peștii de mare adâncime, precum și unele specii de creveți și calamar, pot produce bioluminiscență. Aproximativ 80% dintre aceste organisme au fotofore- celule glandulare producătore de lumină care conțin bacterii luminoase delimitate de colorații întunecate. Unele dintre aceste fotofore conțin lentile foarte asemănătoare cu cele din ochii oamenilor, care pot intensifica sau diminua răspândirea luminii. Capacitatea de a produce lumină necesită doar 1% din energia organismului și este folosită la căutarea hranei și ademenirea prăzii, precum în cazul peștelui undițar, la revendicarea teritoriului, la comunicare și împerechere, precum și la distragerea sau orbirea temporară a prădătorilor pentru a scăpa de prădătorii din apele mai adânci, luminându-și burticile în culoarea și intensitatea luminii care se reflectă în apă, creând, astfel, o diversiune. Această tactică este cunoscută sub numele de contra-iluminare.
Peștii de mare adâncime trăiesc numai în apele adânci, deși unele specii se nasc în ape mai puțin adânci și, când ating vârsta maturității, înoată spre ape mai adânci. Indiferent de adâncimea la care se află ouăle și larvele, acestea aparțin zonei pelagice. Acest stil de viață planctonic- în derivă- necesită plutire neutră. Astfel, ouăle și larvele conțin adesea în plasma lor picături de ulei. Când aceste organisme ajung la maturitate, au nevoie de alte adaptări pentru a-și menține pozițiile în coloana de apă. În general, densitatea apei provoacă o forță ascensională- aspectul flotabilității care face ca organismele să plutească. Pentru a împiedica acest lucru, densitatea unui organism trebuie să fie mai mare decât cea a apei din jur. Majoritatea țesuturilor animale sunt mai dense decât apa, ceea ce înseamnă că trebuie să găsească un echilibru care să le facă să plutească. Multe organisme dezvoltă vezici de înot (cavități de gaz) pentru a rămâne în apele de suprafață dar, din cauza presiunii ridicate a mediului înconjurător, peștii de mare adâncime nu au, de obicei, acest organ. În schimb, prezintă structuri similare cu hidrocarburile care le permit o ridicare hidrodinamică. S-a descoperit, de asemenea, că, cu cât un pește trăiește în ape mai adânci, cu atât țesutul său este mai asemănător cu jeleul și cu atât structura osoasă este mai redusă. Peștii își reduc densitatea țesuturilor prin conținutul ridicat de grăsimi, diminuarea greutății scheletice- realizată prin micșorarea dimensiunilor, grosimii și conâinutului de minerale- iar acumularea de apă îi împiedică să se miște la fel de repede și agil ca peștii de suprafață.
Din cauza nivelului redus de lumină fotosintetică care pătrunde în mediile de mare adâncime, cei mai mulți pești se hrănesc cu materia organică care se scufundă din apele de suprafață sau, în cazuri rare, din aerisirile hidrotermale pentru nutrienți. Acest lucru face ca adâncul oceanului să fie mult mai sărac în productivitate decât zonele de apă mai puțin adânci. De asemenea, atât animalele, cât și hrana din mediul pelagic sunt o raritate. Din această cauză, organismele trebuie să dispună de anumite caracteristici care să le permită să supraviețuiască. Unele au antene lungi care le ajută să localizeze prada sau să se împerecheze în abisul oceanului. De exemplu, capul peștelui undițar, pește care trăiește în adâncul mării, are o prelungire lungă, asemănătoare cu o undiță, la capătul căreia se află o bucată bioluminiscentă de piele care imită mișcările unui vierme pentru a-și ademeni prada. Altele trebuie să consume pești de aceeași dimensiune sau chiar mai mari și au nevoie de adaptări care să le permită o digerare eficientă. Dinții mari și ascuțiți, fălcile articulate, gurile disproporționat de mari și corpurile extensibile sunt câteva dintre caracteristicile pe care peștii de mare adâncime le posedă în acest scop. Anghila pelican este un exemplu de organism care prezintă toate aceste caracteristici.
Peștii din diferitele zone pelagice și bentice cu ape foarte adânci sunt altfel structurați din punct de vedere fizic și se comportă în moduri care diferă semnificativ unele de celelalte. Grupurile de specii care trăiesc în ambele zone par să aibă caracteristici asemănătoare, cum ar fi organismele de mici dimensiuni din zona mezopelagică, care migrează vertical și se hrănesc cu plancton, peștii undițari din zona batipelagică, și grenadierii de mare adâncime. ”