Grecii bizantini au fost est-romanii vorbitori de limba greacă și creștini ortodocși din Antichitatea târzie și din Evul Mediu., , Ei au fost principalii locuitori ai Imperiului Bizantin (Imperiul Roman de Răsărit), ai Constantinopolului și din Asia Mică (Turcia modernă), ai insulelor grecești, Ciprului și al unor porțiuni din sudul Peninsulei Balcanice și au format minorități mari sau majorități în centrele urbane de pe coasta Levantului și în nordul Egiptului. De-a lungul istoriei lor, grecii bizantini s-au auto-identificat drept romani (în , Rhōmaîoi), dar au fost denumiți „greci bizantini” de către istoriografia modernă. Vorbitorii de limbă latină i-au identificat pur și simplu ca greci sau cu termenul romei.
Structura socială a grecilor bizantini a fost susținută în primul rând de o bază rurală, agrară, care consta din țărănime și o mică parte a celor săraci. Acești țărani trăiau în trei tipuri de așezări: corion sau satul, agridion sau cătunul și proasteion sau moșia. Multe tulburări civile care au avut loc în timpul Imperiului Bizantin au fost atribuite unor facțiuni politice din interiorul Imperiului și nu acestei baze populare mari. Soldații greci bizantini au fost, la început, recrutați în rândul țăranilor din mediul rural și instruiți anual. Pe măsură ce Imperiul Bizantin a intrat în secolul al XI-lea, mai mulți soldați din cadrul armatei erau fie militari profesioniști, fie mercenari.
Până în secolul al XII-lea, educația în cadrul populației grecești bizantine a fost mai avansată decât în Occident, în special la nivelul școlii primare, ceea ce a dus la rate de alfabetizare relativ ridicate. Comercianții greci bizantini au avut mult succes, ei s-au bucurat de o poziție foarte puternică în cadrul comerțului internațional. În ciuda provocărilor reprezentate de comercianții italieni rivali, aceștia și-au păstrat propriul drum în toată a doua jumătate a existenței Imperiului Bizantin. Clerul deținea, de asemenea, un loc special, nu numai că avea mai multă libertate decât omologii lor occidentali, dar și menținea un patriarh în Constantinopol, care era considerat egalul papei. Această poziție de forță s-a construit de-a lungul timpului, deoarece la începutul Imperiului Bizantin, sub conducerea împăratului Constantin cel Mare (domnie: 306–337), doar o mică parte, aproximativ 10%, din populație era creștină.
Utilizarea limbii grecești era deja răspândită în părțile de est ale imperiului roman atunci când împăratul Constantin și-a mutat capitala la Constantinopol, deși latina era limba administrației imperiale. Odată cu domnia împăratului Heraclius I (în perioada 610–641), limba greacă a fost limba predominantă în rândul populației și a înlocuit și limba latină în administrație. La început, Imperiul Bizantin a avut un caracter multietnic, însă, în urma pierderii provinciilor non-grecești odată cu cuceririle musulmane din secolul al VII-lea, a ajuns să fie dominat de grecii bizantini, care au locuit în inima imperiului de mai târziu: în Cipru, Grecia, Turcia și Sicilia din prezent, precum și porțiuni din sudul Bulgariei, Crimeea și Albania din prezent. În timp, relația dintre ei și Occident, în special cu Europa Latină, s-a deteriorat.
Relațiile au fost deteriorate în continuare de o schismă între Occidentul catolic și Orientul ortodox care a determinat grecii bizantini să fie etichetați ca eretici în Occident. De-a lungul secolelor ulterioare ale Imperiului Bizantin și în special în urma încoronării imperiale a regelui francilor, Carol cel Mare (domnie 768–814), în 800 în Roma, bizantinii nu au fost considerați de către occidentalii europeni drept moștenitori ai Imperiului Roman, ci mai degrabă ca făcând parte dintr-un regat grecesc de est.
Pe măsură ce Imperiul Bizantin a decăzut, bizantinii și pământurile lor au intrat sub dominație străină, în cea mai mare parte sub stăpânire otomană. Denumirea de „Rûm” („roman”) pentru subiecții ortodocși de limbă greacă ai otomanilor și „Rum millet” („națiune romană”) pentru toate populațiile ortodoxe răsăritene a fost păstrată atât de grecii otomani cât și de stăpânii lor otomani: "Pentru otomanii cuceritori, încă din primii ani ai cuceririi, cuvântul Rûm a însemnat, în același timp, supușii lor ortodocși creștini și, de asemenea, cei care vorbesc greacă, pentru a-i deosebi de albanezii vecini sau de vlahi." și a dăinuit până în secolul al XX-lea.
Terminologie alt=|miniatura|210x210px| Vulturul cu cap dublu, emblema dinastiei Paleolog. În cea mai mare parte a Evului Mediu, grecii bizantini s-au auto-identificat drept Rhōmaîoi ( "Romani", adică cetățeni ai Imperiului Roman), termen care în limba greacă devenise sinonim cu grecii creștini.: "Roman, Greek (if not used in its sense of 'pagan') and Christian became synonymous terms, counterposed to 'foreigner', 'barbarian', 'infidel'. The citizens of the Empire, now predominantly of Greek ethnicity and language, were often called simply ό χριστώνυμος λαός ['the people who bear Christ's name'].". Termenul latinizat Graikoí (Γραικοί, „greci”) a fost de asemenea folosit,Paul the Silentiary. Descriptio S. Sophiae et Ambonis, 425, Line 12 ("χῶρος ὅδε Γραικοῖσι"); Theodore the Studite. Epistulae, 419, Line 30 ("ἐν Γραικοῖς"). deși utilizarea sa a fost mai puțin comună și inexistentă în corespondența politică bizantină oficială, înainte de a patra cruciadă din 1204.; ; .
În timp ce acest termen latin pentru elenii antici putea fi folosit în mod neutru, folosirea de către occidentali începând cu secolul al IX-lea pentru a contesta revendicările bizantine asupra moștenirii romane antice a făcut din el un exonim derogatoriu pentru bizantinii care abia dacă îl foloseau, mai ales în contexte legate de Occident, cum ar fi textele referitoare la Consiliul de la Florența, pentru a prezenta punctul de vedere occidental. Numele străvechi Hellenes era sinonim cu „păgân” în uz popular, dar a fost reînviat ca etnonim în perioada Bizantinului Mijlociu (secolul al XI-lea). .
În timp ce în Occident, termenul „Roman” a dobândit un sens nou în legătură cu Biserica Catolică și Episcopul Romei, forma greacă „Romaioi” a rămas atașată de grecii Imperiului Roman de Răsărit.Encyclopædia Britannica (2009), "History of Europe: The Romans". Termenul "greci bizantini" este un exonim aplicat de istoricii de mai târziu, precum Hieronymus Wolf ; Cetățenii „bizantini” au continuat să se numească Romaioi (romani) în limba lor... În ciuda schimbării terminologiei în Occident, vecinii estici ai Imperiului Bizantin, cum ar fi arabii, au continuat să se refere la bizantini ca „romani”, ca de exemplu în cea de-a 30-a Sura a Coranului (Ar-Rum).
Cuvântul „Roman” (Rum millet, „națiunea romană”) a fost folosit și de către rivalii otomani de mai târziu ai bizantinilor, iar echivalentul său turc Rûm, „Roman”, continuă să fie folosit oficial de guvernul Turciei pentru a denumi ortodocșii greci nativi (Rumlar) din Istanbul, precum și Patriarhia Ecumenică de Constantinopol (în , "Patriarhia ortodoxă romană"In Turkey, it is also referred to unofficially as Fener Rum Patrikhanesi, "Roman Patriarchate of the Phanar".).
Printre populațiile slave din sud-estul Europei, cum ar fi bulgarii și sârbii, numele „Rhomaioi” (romani) în limbile lor a fost tradus cel mai frecvent ca „Greki” (greci). Unele texte slavone din perioada medievală timpurie au folosit și termenii Rimljani sau Romei.Nikolov, A. Empire of the Romans or Tsardom of the Greeks? The Image of Byzantium in the Earliest Slavonic Translations from Greek. – Byzantinoslavica, 65 (2007), 31-39. În surse bulgare medievale, împărații bizantini au fost „Țarii Grecilor”, iar Imperiul Bizantin a fost cunoscut sub numele de „Țaratul grecilor”. Ambii conducători ai Despotatului Epirului și ai Imperiului din Niceea au fost, de asemenea, „țari greci care conduceau poporul grec”.
În egală măsură, printre popoarele nordice, cum ar fi islandezii, varegii (vikingii) și alte popoare scandinave, „Rhomaioii” (romanii) au fost numiți „Grikkr” (greci). Există diferite inscripții runice lăsate în Norvegia, Suedia și chiar la Atena de călători și membri din Garda Varegă, cum ar fi pietrele runice grecești din și Leul din Pireu, pe care găsim termenii Grikkland (Grecia) și Grikkr referindu-se la activitatea nordicilor în Imperiul Bizantin și interacțiunea cu bizantinii. Jakobsson, Sverrir. (2016). The Varangian Legend. Testimony from the Old Norse sources. pp. 346-361
Societate Deși mobilitatea socială nu era necunoscută în Bizanț, ordinea societății era considerată ca fiind mai trainică, iar omul obișnuit considera curtea Raiului ca arhetipul curții imperiale din Constantinopol..
Această societate cuprindea diverse clase de oameni care nu erau exclusive și nici neschimbătoare. Cele mai caracteristice clase erau săracii, țăranii, soldații, profesorii, antreprenorii și clerul.
Săracii Potrivit unui text din anul 533 d.Hr., un bărbat era denumit „sărac” dacă nu avea 50 de monede de aur (aurei), ceea ce reprezenta o sumă modestă, deși deloc neglijabilă.. Bizantinii erau moștenitori ai conceptelor grecești despre caritate de dragul polisului; cu toate acestea, conceptele creștine atestate în Biblie le-au animat obiceiurile de a dărui. și mai ales au urmat exemplele lui Vasile cel Mare din Cezareea (care este echivalentul grecesc al lui Moș Crăciun), Grigorie de Nyssa și Ioan Gură de Aur.
Numărul săracilor a fluctuat în numeroasele secole din existența Bizanțului, dar au furnizat o sursă constantă de forță de muncă pentru proiectele de construcții și lucrările rurale. Numărul acestora aparent a crescut la sfârșitul secolului al IV-lea și la începutul secolului al V-lea, deoarece raidurile barbare și dorința de a evita impozitarea au împins populațiile rurale în orașe..
Încă din perioada lui Homer, la greci existau mai multe categorii de sărăcie: ptochos ( , „sărac pasiv”) care era mai prejos decât penes (, „sărac activ”).. Aceștia au format majoritatea bandelor de răufăcători din Constantinopol asemănători cu cei din Roma Antică. Cu toate acestea, deși au fost câteva revolte atribuite săracilor, majoritatea tulburărilor civile au fost atribuite în mod special diferitelor facțiuni ale Hipodromului precum Verzii (Prasinoi) și Albaștrii (Venetoi)..
Cei săraci au format un procent însemnat al populației, ei au influențat societatea creștină din Bizanț pentru a crea o rețea mare de spitale (iatreia, ) și de aziluri pentru săraci. A fost creat un model religios și social justificat în mare măsură de existența săracilor născut din transformarea creștină a societății clasice. .
Țăranii Nu există cifre fiabile în ceea ce privește numărul țărănilor, cu toate acestea, se presupune că marea majoritate a grecilor bizantini a locuit în zonele rurale și agrare.. În tratatul Taktika (Τακτικά) al împăratului Leo al VI-lea Înțeleptul (domnie 886–912), cele două profesii definite drept coloana vertebrală a statului sunt țărănimea (geōrgikē, , „fermieri”) și soldații (stratiōtikē, ). Motivul a fost că, pe lângă producerea majorității hranei Imperiului, țăranii au produs și cea mai mare parte a impozitelor sale.
Țăranii locuiau mai ales în sate, al căror nume s-a schimbat încet din clasicul kome () în modernul chorio ().. În timp ce agricultura și pășunatul erau ocupațiile dominante ale sătenilor, acestea nu erau singurele. Există înregistrări ale micului oraș Lampsakos, situat pe țărmul estic al Hellespontului, care din 173 de gospodării clasifică 113 ca țărănești și 60 ca urbane, ceea ce indică alte tipuri de activități auxiliare.