miniatura|265x265px|Juan Carlos I înaintea Cortes Españolas ("parlamentului spaniol franchist"), în timpul proclamării sale ca rege la 22 noiembrie 1975 Tranziția Spaniei la democrație (în ), cunoscută în Spania și ca Tranziția (în ) sau Tranziția spaniolă (în ) a fost o perioadă din istoria modernă a Spaniei care a început pe 20 noiembrie 1975, data morții lui Francisco Franco, care a instaurat o dictatură după victoria naționaliștilor în Războiul Civil Spaniol. În orice caz, istoricii contrazic că ar fi existat exact o dată la care s-a făcut tranziția: mulți spun că s-a terminat după alegerile generale din 1977, în timp ce alții plasează mai târziu, când a fost aprobată Constituția din 1978. Alții sugerează că s-ar fi terminat odată cu lovitura de stat eșuată din 1981 a neo-franchiștilor. Într-un final, Tranziția s-a încheiat cu primul transfer pașnic al puterii executive, după victoria Partidului Socialist al Muncii din Spania (PSOE) la alegerile generale din 1982.
Rolul politic al lui Juan Carlos I Francisco Franco a preluat puterea după Războiul Civil Spaniol (1936-1939), și a condus ca dictator până la moartea sa în 1975. În 1969, l-a desemnat pe Prințul Juan Carlos, nepotul celui mai recent rege Alfonso XIII ca succesor oficial. Pentru următorii șașe ani, Prințul Juan Carlos v-a rămâne în fundal în timpul aparițiilor publice și părea gata să-l urmeze pe Franco la putere. Odată ajuns la putere ca Rege al Spaniei,cu toate acestea, el a facilitat dezvoltarea unei monarhii constituționale așa cum tatăl său, Don Juan de Borbón, susținea din 1946.
Tranziția a fost un plan ambițios, care a contat pe un sprijin amplu atât în Spania, cât și în afara acesteia. Guvernele vestice, în frunte cu Statele Unite, a susținut acum o monarhie constituțională spaniolă, așa cum au făcut-o mulți capitaliști liberali spanioli și internaționali. Partidul Prim Ministrului Adolfo Suárez, UCD, a cerut pluralism, dar nu o majoritate absolută, în timpul alegerilor din Iunie 1977 și Martie 1979. Pentru a exercita puterea, UCD a format o coaliție parlamentară cu alte partide politice.Guvernul a petrecut o mare parte a timpului său din 1979 lucrând pentru a reuni numeroasele facțiuni din cadrul partidului însuși, precum și coalițiile lor. În 1980, guvernul Suárez în cea mai mare parte și-a îndeplinit obiectivele sale de tranziție la democrație și nu avea o agendă clară. Mulți membrii UCD au fost foarte conservatori și nu au dorit schimbarea lucrurilor. Spre exemplu, o lege pentru legalizarea divorțului a provocat multă disensiune în interiorul UCD, în ciuda faptului că a fost susținut de majoritatea populației. Coaliția UCD s-a destrămat.
Ciocnirile dintre mai multe facțiuni din interiorul partidului au slăbit autoritatea lui Suárez și rolul său de lider. Tensiunile au escaladat în 1981: Suárez a demisionat ca șef al guvernului, și Leopoldo Calvo Sotelo, a fost pus pentru a conduce noul cabinet și mai târziu președinția UCD; social-democrații conduși de Francisco Fernández Ordóñez s-au rupt de coaliție, mai târziu alăturându-se socialiștilor (PSOE), în timp ce democrații creștini au plecat pentru a forma Partidul Democrat Popular.
În timp ce nominalizarea democratică reușise să convingă ETA (pm), facțiunea „politico-militară” a ETA, să abandoneze armele și să intre în politica parlamentară, aceasta nu a oprit continuarea atacurilor teroriste de către ETA (m) („ETA militară”; mai târziu pur și simplu „ETA”) sau într-o măsură mai mică, GRAPO. Între timp, tensiunile din diferite secțiuni ale armatei spaniole au creat teama de o iminentă lovitură de stat militară. Încercarea unei asemenea lovituri cunoscută ca 23-F, în care locotenent-colonelul Antonio Tejero a condus o ocupație de către Guardia Civil a Congresului Deputaților în ziua de 23 februarie 1981 care a eșuat, dar existența unor elemnte de insurecție în cadrul armatei.
Guvernul lui Carlos Arias Navarro (noiembrie 1975-iulie 1976) Regele nu a numit inițial un nou prim-ministru, lăsându-l în locul șefului de guvern în funcție sub Franco, Carlos Arias Navarro. Arias Navarro nu a plănuit inițial reformarea regimului lui franchist; în Consiliul Național al Mișcării, o adunare consultativă a partidului de guvernământ FET y de las JONS (Falanga) și a altor grupuri din Movimiento Nacional, el a declarat că scopul guvernului său era continuitatea franchismului printr-o „democrație în stil spaniol "(spaniolă: democracia a la española). He believed political changes should be limited: he would give the parliament, the Cortes Españolas, the task of "updating our laws and institutions the way Franco would have wanted". El credea că schimbările politice ar trebui limitate: el va da parlamentului, Cortes Españolas, sarcina de a „actualiza legile și instituțiile noastre așa cum și-ar fi dorit Franco”.
Programul de reformă adoptat de guvern a fost cel propus de Manuel Fraga , respingând planul lui Antonio Garrigues de a alege o adunare constituantă. Programul lui Fraga a urmărit realizarea unei „democrații liberale” care să fie „comparabilă cu restul țărilor din Europa de Vest” printr-un „proces gradual și controlat”, printr-o serie de reforme ale legilor fundamentale pseudo-constituționale ale țării. Acesta este motivul pentru care propunerea sa a fost numită „o reformă în continuitate”, iar sprijinul său a venit mai ales de la cei care au apărat un model sociologic franchist.
Pentru ca reforma să aibă succes, a trebuit să obțină sprijinul facțiunii franchiste cunoscută sub numele de Búnker , care avea o prezență majoră în Cortes și Consiliul Național al Mișcării, cele două instituții care ar trebui să aprobe în cele din urmă reformele legilor fundamentale. De asemenea, a trebuit să obțină sprijin în cadrul Forțelor Armate și al Organizației Spaniole a Muncii . În plus, trebuia să mulțumească opoziția democratică față de franchism. Abordarea față de dizidenți a fost că aceștia nu vor face parte din procesul de reformă, ci li se va permite să participe la politică mai general, cu excepția Partidului Comunist din Spania ( Partido Comunista de España , PCE). Această reformă conservatoare a fost parțial inspirată de perioada istorică a restaurării semi-democratice a Bourbonului (1876-1931) și a fost criticată pentru că nu a luat în considerare circumstanțele sociale și politice ale vremii.
Proiectul s-a concentrat într-o propunere de reformare a trei dintre legile fundamentale, dar modificările exacte vor fi determinate de o comisie mixtă a guvernului și a Consiliului național al mișcării, așa cum a propus Torcuato Fernández-Miranda și Adolfo Suárez. Crearea comisiei a însemnat că Fraga și reformiștii au pierdut controlul asupra multor direcții legislative ale țării; reformiștii planificaseră „Legile Adunării și Asocierii” actualizate, care includeau o reformă a Codului penal spaniol . Chiar și așa, noua Lege a Adunării a fost adoptată de de parlamentul franchist la 25 mai 1976, permițând demonstrații publice cu autorizația guvernului. În aceeași zi, a fost aprobată și Legea Asociațiilor Politice, susținută de Suárez, care a afirmat în sesiunea parlamentară că „dacă Spania este pluralistă, parlamentul nu își poate permite să o respingă”. Intervenția lui Suárez în favoarea acestei reforme i-a șocat pe mulți, inclusiv pe Juan Carlos I. Această intervenție a fost esențială în decizia lui Juan Carlos de a-l numi pe Suárez în funcția de prim-ministru în luna următoare.
Reforma Arias-Fraga s-a prăbușit la 11 iunie, când parlamentul a respins modificările aduse Codului penal, care anterior făcuse din aceasta o infracțiune să fie afiliat la un alt partid politic decât Falanga. Membrii parlamentului, care s-au opus vehement legalizării Partidului Comunist, au adăugat un amendament la lege care interzicea organizațiile politice care „se supuneau unei discipline internaționale” și „pledau pentru implantarea unui regim totalitar ”. Javier Tusell a subliniat că „cei care în trecut erau în pat cu totalitarismul s-au simțit îndreptățiți să interzică totalitarismul celorlalți”. Reformele legilor fundamentale care guvernează succesiunea regală și componența parlamentului, proiectate de Fraga, au eșuat, de asemenea. Fraga intenționase să facă parlamentul bicameral , o cameră aleasă prin vot universal și cealaltă având un caracter „organic”.
Primul guvern a lui Adolfo Suárez (iulie 1976-iunie 1977) miniatura|Adolfo Suárez în 1980 Torcuato Fernández-Miranda, președintele Consiliului Țării, l-a plasat pe Adolfo Suárez pe o listă de trei candidați pentru ca regele Juan Carlos să aleagă să devină noul șef al guvernului, înlocuindu-l pe Arias Navarro. Regele l-a ales pe Suárez pentru că simțea că poate face față provocării dificilului proces politic care avea să urmeze: convingerea parlamentului, care era compus din politicieni franchiști numiți, să demonteze sistemul lui Franco. În acest mod, el va acționa în mod formal în cadrul sistemului juridic franchist și va evita astfel perspectiva intervenției militare în procesul politic. Suárez a fost numit cel de-al 138-lea prim-ministru al Spaniei de Juan Carlos la 3 iulie 1976, o mișcare opusă de stânga și de unii centristi, dat fiind trecutul său franchist.
În calitate de prim-ministru, Suárez a prezentat rapid un program politic clar bazat pe două puncte:
Dezvoltarea unei legi pentru reforma politică care, odată aprobată de parlament și de poporul spaniol în referendum, ar deschide procesul constitutiv pentru crearea unei democrații liberale în Spania. Un apel pentru alegeri democratice din iunie 1977 pentru alegerea unui parlament însărcinat cu elaborarea unei noi constituții democratice.
Acest program a fost clar și fără echivoc, dar realizarea sa a testat capacitatea politică a lui Suárez. El a trebuit să convingă atât opoziția să participe la planul său, cât și armata pentru a permite procesul să se desfășoare neîntrerupt și, în același timp, a trebuit să aducă situația din Țara Bascilor sub control.
În ciuda acestor dificultăți, proiectul lui Suárez a fost realizat fără întârziere între iulie 1976 și iunie 1977. El a trebuit să acționeze pe multe fronturi în această scurtă perioadă de timp pentru a-și atinge obiectivele. stanga|miniatura|245x245px|Federica Montseny vorbind la reuniunea CNT de la Barcelona din 1977, după 36 de ani de exil Proiectul Legii pentru Reforma Politică (Ley para la Reforma Política) a fost scrisă de Torcuato Fernández-Miranda, purtătorul de cuvânt al parlamentului, care l-a predat guvernului Suárez în iulie 1976. Proiectul a fost aprobat de guvernul Suarez în septembrie 1976. Pentru a deschide ușa către o democrație parlamentară în Spania, această legislație nu ar putea crea pur și simplu un nou sistem politic prin eliminarea obstacolelor puse de regimul Franco împotriva democrației: trebuia să lichideze sistemul franchist prin intermediul parlamentului francist în sine. Parlamentul sub conducerea lui Fernández-Miranda, a dezbătut această lege pe tot parcursul lunii noiembrie, care în cele din urmă a aprobat-o, cu 425 de voturi pentru, 59 împotrivă și 13 abțineri.
Guvernul Suárez a căutat să câștige mai multă legitimitate pentru schimbări printr-un referendum. La 15 decembrie 1976, cu o rată de participare de 77.72%, 94% din voturi au indicat sprijinul pentru schimbări. Din acest moment, a fost posibil începerea procesului electoral (a doua parte din programul guvernului Suárez), care avea să servească la alegerea membrilor membrilor Cortesului Constituant, organismul care urma să fie responsabil pentru crearea unei constituții democratice.Jiménez-Díaz, José-Francisco (2016). "Adolfo Suárez González". In Jiménez-Díaz, José-Francisco & Delgado-Fernández, Santiago (eds.), Political Leadership in the Spanish Transition to Democracy (1975–1982). New York: Nova Science Publishers, 2016, pp. 41–58.
Relațiile guvernului Suárez cu opoziția