Deportările sovietice din Estonia au fost o serie de mutări forțate în masă efectuate de autoritățile sovietice a cetățenilor din Estonia în 1941 și în 1945–1951. Cele mai mari două valuri de deportare au avut loc în iunie 1941 și martie 1949, simultan în toate cele trei state baltice (Estonia, Letonia și Lituania). Deportările au vizat în principal femeile, copii și oamenii în vârstă, care au fost etichetați ca „elemente antisovietice”. În plus, au avut loc deportări bazate pe etnia cetățenilor sovietici (germanii în 1945 și finlandezii ingrieni în 1947–1950) și religie (Martorii lui Iehova în 1951). Rezidenții estoni din Regiunea Leningrad fuseseră deja deportați încă din 1935.The Oxford Handbook of Genocide Studies Oxford University Press Inc. 2010; retrieved 9 May 2013.

Estonii au fost deportați în regiuni îndepărtate ale Uniunii Sovietice, în principal în Siberia și nordul Kazahstanului, fiind transportați în vagoane de vite. Familii întregi, inclusiv copii și bătrânii, au fost deportați fără să fie judecați sau anunțați din timp. Dintre deportații din martie 1949, peste 70% au fost femei și copii mai tineri de 16 ani.

Aproximativ 7.550 de familii, adică 20.700 de oameni, au fost deportați din Estonia.

Kaitsepolitseiamet (poliția secretă estonă) a pus sub acuzare mai mulți organizatori ai acestor evenimente. Deportările au fost calificate în mai multe rânduri de Parlamentul Estoniei (Riigikogu) ca fiind crime împotriva umanității și au fost recunoscute ca atare de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Deportările din iunie 1941

În Estonia, ca și în alte teritorii anexate de Uniunea Sovietică în 1939–1940, prima deportare în masă a cetățenilor de rând a fost făcută de organele republicane ale NKGB din RSS Estonă sub comanda lui Boris Kumm (președinte), Andres Murro, Aleksei Shkurin, Veniamin Gulst și Rudolf James, în conformitate cu decretul comun stict secret Nr 1299-526ss Nota „ss” (în rusă „cc”) este indicativul pentru „strict secret” Hotărâre privind evacuarea elementelor periculoase din punct de vedere social din republicile baltice, Ucraina de vest, Belarusul de vest și MoldovaПостановление ЦК ВКП(б) и СНК СССР от 14 мая 1941 г. за N 1299-526сс «Директива о выселении социально-чуждого элемента из республик Прибалтики, Западной Украины и Западной Белоруссии и Молдавии». Pubicat în Николай Бугай (ред., 2005) Народы стран Балтии в условиях сталинизма (1940-е – 1950-е годы). Документированная история [Soviet and Post-Soviet Politics and Society 11]. Stuttgart: Ibidem-Verlag. pp. 103-04; . Conform acestui decret, ar trebui transferate următoarele categorii: (1) membri activi ai așa-numitelor organizații contrarevoluționare și membri ai familiilor lor; (2) foști oficiali de conducere ai poliției și închisorilor, precum și polițiști obișnuiți și gardieni care sunt implicați în activități antisovietice sau spionaj; (3) foștii proprietari importanți de pământuri, comercianți, proprietari de fabrici și oficiali de conducere ai fostelor guverne - toți împreună cu membrii familiilor lor; (4) foști ofițeri compromiși; (5) membrii familiilor condamnaților la moarte și ai membrilor organizațiilor contrarevoluționare intrați în clandestinitate; (6) indivizi repatriați din Germania și vizați pentru reinstalare în Germania; (7) refugiații din teritoriile anexate de la Polonia care au refuzat să accepte cetățenia sovietică; (8) delincvenți activi; (9) prostituate. al Comitetului Central al Partidului Comunist (bolșevicii) al Uniunii Sovietice și al Sovietului Comisarilor Poporului al Uniunii Sovietice din 14 mai 1941.Conclusions of the Estonian International Commission for the Investigation of Crimes Against Humanity , historycommission.ee; accessed 13 December 2016. Procedura de deportare a fost stabilită prin așa-numitele Instrucțiuni Serov (cu titlul oficial „Cu privire la procedura de deportare a elementelor antisovietice din Lituania, Letonia și Estonia”).

Primele represiuni au vizat elita națională estonă. Pe 17 iulie 1940 a fost arestat împreună cu întreaga familie comandantul forțelor terestre estoniene, și deportat în Penza.Johan Laidoner a murit în 1953 în închisoarea din Vladimir Pe 30 iulie 1940 a fost arestat împreună cu întreaga familie președintele republicii, și deportat în Ufa. Konstantin Päts a murit în 1956 în Burashevo, Regiunea Kalinin În 1941, ambii au fost arestați. Conducerea politică și militară a Estoniei a fost deportată aproape în întregime. Zece din cei unsprezece miniștri ai guvernului eston interbelic și 68 dintre cei 120 de membri ai parlamentului au fost deportați.

Pe 14 iunie 1941 și în următoarele două zile, între 9.254 și 10.861 de persoane, cei mai mulți locuitori ai orașelor, dintre care peste 5.000 de femei și peste 2.500 de copii sub 16 ani,Kareda, Endel (1949). Estonia in the Soviet Grip: Life and Conditions under Soviet Occupation 1947–1949. London: Boreas.Uustalu, Evald (1952). The History of Estonian People, London: Boreas.Laar, Mart (2006). Deportation from Estonia in 1941 and 1949 , Estonia Today: Fact Sheet of the Press and Information Department, Estonian Ministry of Foreign Affairs (June 2006).70th anniversary of deportation and uprising of 1941, The Baltic Times, 29 June 2011; retrieved 6 May 2013.The Soviet Occupation of Estonia in 1940-1941 , mnemosyne.ee; retrieved 6 May 2013. 439 evrei (peste 10% din populație evreiască a Estoniei) au fost deportați în principal în regiunile Kirov și Novosibirsk.

Doar 4.331 persoane s-au mai întors în Estonia. 11.102 persoane trebuiau deportate din Estonia în conformitate cu ordinul din 13 iunie, dau unele au reușit să scape. Deportări asemănătoare s-au desfășurat în Letonia și Lituania în aceeași perioadă de timp. Câteva săptămâni mai târziu, aproximativ 1.000 de persoane au fost arestate în Saaremaa în vederea deportării, dar acțiunea a fost întreruptă când Germania Nazistă a declanșat invazia în Uniunea Sovietică. Un mare număr de prizonieri au fost eliberați de forțele germane.

Despre primul val de deportare există numeroase documente și mărturii, numeroși martori oculari reușind să fugă în străinătate în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Despre deportările făcute după 1944 există însă mult mai puține documente și mărturii.

Dacă în iulie 1941, Estonia a fost ocupată de forțele germane, Armata Sovietică a recucerit republica în 1944. De îndată ce autoritățile sovietice s-au reinstalat în Estonia, deportările au reînceput. În august 1945, 407 persoane, cei mai mulți dintre ei persoane cu origine germană, au fost deportați din Estonia în Ținutul Perm. 18 familii (51 de persoane]] au fost deportate în Regiunea Tiumen în octombrie, 37 de familii (87 de persoane) în noiembrie și alte 37 de familii (91 de persoane) în decembrie 1945, cu toții fiind etichetați ca „trădători”.Estonia's Occupations Revisited: Accounts of an Era (compiled by Heiki Ahonen) . Tallinn: Kistler-Ritso Estonian Foundation, 2004; .

Deportarea din martie 1949

În timpul perioadei de colectivizare a agriculturii în republicile baltice, Sovietul miniștrilor (guvernul) a emis pe 29 ianuarie 1949 decretul stric secret No. 390–138ss,Постановление Совета Министров СССР от 29 января 1949 г. №390-138сс «О выселении с территории Литвы, Латвии и Эстонии кулаков с семьями, семей бандитов и националистов, находящихся на нелегальном положении, убитых при вооруженных столкновениях и осужденных, легализованных бандитов, продолжающих вести вражескую работу, и их семей, а также семей репрессированных пособников бандитов». prin care ordona Ministerulului Securității Statului (MGB) să exileze pe vecie chiaburii (culacii) și dușmanii poporului din republicile baltice.

La primele ore ale zilei de 25 martie 1949, a fost declanșat de către MGB al doilea val major de deportare din statele baltice, Operațiunea Priboi. Deportarea trebuia să afecteze 30.000 de estoni, inclusiv țărani. Generaul-locotenent Piotr Burmak, comandantul trupelor Ministerului Securității Statului (MGB) a fost responsabil de întreaga operațiune. În Estonia, deportările au fost organizate de , ministrul securității statului al Estoniei sovietice, și de generalul-maior Ivan Ermolin, reprezentantul MGB în Estonia. Peste 8.000 de persoane au reușit să scape de deportare, dar 20.722 de persoane, (7.500 de familii, peste 2.5% din populația Estoniei, aproape jumătate femei și peste 6.000 de copii și 4.300 de bărbați) au fost trimiși în Siberia în următoarele trei zile. Ceva mai mult de 10% dintre aceștia erau bărbați apți de muncă. Au fost deportați infirmi și femei gravide sau nou născuți. Numeroși copii au fost separați de familiile lor. Cel mai tânăr deportat a fost fetița de o zi Virve Eliste din insula Hiiumaa, care a murit un an mai târziu în Siberia. Cel mai în vârstă deportat a fost Maria Raagel de 95 de ani. Nouă trenuri cu deportați au fost trimise în Regiunea Novosibirsk, șase în Ținutul Krasnoiarsk, două în Regiunea Omsk și două în Regiunea Irkutsk.

Mulți dintre cei deportați au murit pe drum, iar alții nu s-au mai întors niciodată în Estonia. Acest al doilea val de deportare în masă a fost gândit să înlesnească colectivizarea agriculturii, proces care înainta cu greu în republicile baltice. Ca urmare, până la sfârșitul lunii aprilie 1949, jumătate dintre fermierii individuali din Estonia se înscriseseră in cooperativele agricole (colhozuri).Misiunas, Romuald J. & Rein Taagepera.Collectivization of Estonian Agriculture Estonica; retrieved 9 May 2013."The Baltic States: Years of Dependence, 1940-1990" (1993), estonica.org; retrieved 9 May 2013.

În perioada 1948–1950, au fost deportați din RSS Estonă mai mulți finlandezi ingrieni. Ultima campanie amplă de deportare din Estonia a avut loc în 1951, când membrii unor grupuri religioase din țările baltice RSS Moldovenească, Ucraina de Vest și RSS Belarusă au fost victimele colonizărilor forțate.

Alte deportări În afară de principalele valuri de deportare, indivizi sau familii întregi au fost deportate în acțiuni de mai mică amploare începând cu prima ocupație din 1940 până în vremurile „dezghețului” lui Hrușciov din 1956. Deportările au fost oprite doar timp de trei ani în 1941–1944, când Estonia a fost ocupată de Germania Nazistă.

Experiența estonienilor cu primul an de ocupație sovietică, care a inclus deportarea din iunie, a dus la două fenomene importante:

A motivat un număr mare de refugiați să părăsească Estonia, mai ales cu nave care traversau Marea Baltică, la sfârșitul anului 1944, după ce știrile despre retragerea armatei germane au devenit publice. Se știe că aproximativ 70.000 de persoane au ajuns la destinație. Un număr necunoscut de refugiați au murit în timpul traversării mării în naufragii provocate de furtunile de toamnă sau a războiului naval.The Estonian State Commission on Examination of the Policies of Repression The White Book (page 30) , parliament.ee; accesat 13 decembrie 2016. A motivat mulți estonieni, care anterior fuseseră destul de sceptici în legătură cu înrolarea în armata germană (între ianuarie 1943 și februarie 1944, aproximativ 4.000 de persoane, în mare parte bărbați, peste jumătate dintre ei cu vârsta sub 24 de ani, adică persoane apte pentru serviciul militar, fugiseră în FinlandaThe Estonian State Commission on Examination of the Policies of Repression The White Book (page 29), parliament.ee; accessed 13 December 2016. ) să se alăture legiunilor străine recent create de Waffen-SS, să încerce să apere Estonia de Armata Roșie și să evite astfel o nouă ocupație sovietică.

Doar după 1956, în timpul vremurile „dezghețului” lui Hrușciov, unii dintre supraviețuitorii deportărilor au primit dreptul să se reîntoarcă în Estonia.

Statutul legal