miniatura|Van In Zun, în uniforma Armatei Roșii, Cita, Rusia, 1921. Van s-a alăturat GPU-OGPU în 1922. Deportarea chinezilor din Uniunea Sovietică a fost transferul forțat al cetățenilor chinezi și al cetățenilor sovietici de din Orientul Îndepărtat al Rusiei, în anii 1920 și 1930 de către guvernul sovietic. Majoritatea deportaților au fost mutați în provincia chineză Xinjiang și în Asia Centrală controlată de sovietici. Deși în 1926 trăiau peste 70.000 de chinezi în Orientul Îndepărtat al Rusiei, până în 1940 chinezii dispăruseră din regiune. Până în prezent, istoria detaliată a eliminării diasporei chineze din regiune încă nu a fost complet dezvăluită și descifrată din arhivele sovietice.
Considerați adesea străini de societatea sovietică, chinezii erau mai predispuși la represiune politică, din cauza lipsei de expunere la mașinile de propagandă și a indisponibilității lor de a suporta greutățile transformării socialiste. Din 1926 până în 1937, cel puțin 12.000 de chinezi au fost deportați din Orientul Îndepărtat rusesc în provincia chineză Xinjiang, aproximativ 5.500 de chinezi s-au stabilit în Asia Centrală controlată de sovietici, și 3.932 au fost uciși. Între timp, cel puțin 1.000 de chinezi au fost închiși în lagărele de muncă penală forțată din Komi și Arhanghelsk, lângă Arctica; Chiar și astăzi, unele sate din Komi sunt încă numite „Cartierul Chinezesc” din cauza prizonierilor chinezi ținuți aici în anii 1940 și 1950. Spre deosebire de alte popoare deportate, deportarea chinezilor și coreenilor a fost efectuată de membrii Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne (NKVD) de propriile naționalități. În timp ce coreenii, chinezii și japonezii au fost forțați să părăsească Orientul Îndepărtat al Rusiei, guvernul sovietic a lansat Campania Hetagurovită pentru a încuraja femei necăsătorite să se stabilească în Orientul Îndepărtat, care au înlocuit o parte din populațiile asiatice deportate.
Grupul pentru drepturile omului Memorial International a păstrat evidența a peste 2.000 de victime chineze ale represiunii politice sovietice, dar a fost aproape imposibil să recunoască numele lor originare chinezești din scrierile rusești. La , Ultima adresă a pus un panou inscripționat în memoria lui Wang Xi Xiang, o victimă chineză a Marii Epurări, la Biroul din Moscova al .
Context
Originea sinofobiei Prin din 1858 și din 1860, Rusia a dobândit teriitoriile de la nord de Amur și de la est de Ussuri ale Chinei, moment din care Rusia a început să le colonizeze. Pentru Rusia, a devenit o urgență integrarea acestor teritorii dobândite după ce a fost învinsă de Japonia în 1905, deoarece ele deveniseră o țintă potențială a . Lipsa forței de muncă în Orientul Îndepărtat rusesc din cauza migrației interne insuficiente, împreună cu politicile chineze de colonizare a cu Rusia, au dus la un aflux de muncitori chinezi în regiune. legătură=//upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/1/15/MANCHURIA-U.S.S.R_BOUNDARY_Ct002999.jpg/300px-MANCHURIA-U.S.S.R_BOUNDARY_Ct002999.jpg|miniatura|300x300px| Schimbări ale în secolele al XVII-lea–al XIX-lea Cu toate acestea, creșterea populației chineze și comerțul cu China au dus la o îngrijorare crescândă în cadrul guvernului rus, având în vedere că imigrația chineză putea remodela demografia regiunii. Drept urmare, guvernul rus a început să restrângă influența economică chineză, mai ales când și-a dat seama că băștinașii locali încă îi priveau pe chinezi drept stăpânii de drept ai teritoriilor, în ciuda cuceririi rusești. După cum spunea VV Grave, un diplomat rus care a explorat regiunea în anii 1910,
Între timp, diaspora chineză din Rusia și-a format propriile comunități care au ocolit autoritățile rusești și practicau obiceiurile chinezești, unde a apărut și criminalitate. În comparație cu muncitorii ruși, cei chinezi erau mai ieftini, mai supuși și mai eficienți, ceea ce i-a făcut populari în sectorul de afaceri rus. Între timp, aceste calități au condus și la o preocupare tot mai mare în societatea și guvernul rus, care îi considerau pe chinezi o amenințare pentru națiunea rusă. era un termen popular cu referire la această amenințare pe la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Chiar dacă erau născuți pe teritoriu rus, etnicii chinezi din Rusia, ca și alte popoare considerate străine din teritorii cucerite, erau mai degrabă considerați loiali patriilor lor străvechi. După cum spunea Fridtjof Nansen în 1914,
Campaniile anti-chinezești În 1900, guvernatorul militar al regiunii Amur, Konstantin Nikolaevici Gribski, a ordonat expulzarea întregii populații chinezești din regiune. Armata sa a înconjurat peste 3.000 de chinezi lângă Blagoveșcensk și i-a forțat să intre în râul Amur, dintre care doar câteva sute au supraviețuit. În 1911, Rusia a deportat din nou mii de chinezi din Orientul Îndepărtat în numele controlului epidemiei, ceea ce a atras critici în cadrul guvernului și mediului industrial rus, din cauza rolului important al chinezilor în economia locală. În 1913, deși unii dintre membrii congresului de la Habarovsk au identificat din nou muncitorii chinezi ca fiind o amenințare majoră pentru granițele Rusiei, autoritatea a refuzat să întreprindă acțiuni extreme împotriva chinezilor, din cauza rolului indispensabil pe care îl jucau ei în activitatea meșteșugărească locală, în schimb orientându-se spre atragerea mai multor imigranți europeni în Orientul Îndepărtat al Rusiei. În timpul Primului Război Mondial, întrucât Înaltul Comandament al Armatei Ruse a susținut că Germania recrutează spioni chinezi din Manciuria, câteva mii de negustori chinezi au fost deportați din toate zonele aflate sub conducere militară în 1914. Între timp, chinezilor li s-a interzis și intrarea în imperiu, în ciuda poziției neutre a guvernului chinez față de război.
Tentativa de a opri imigrația chineză a fost în scurt timp întreruptă, deoarece războiul mondial a provocat un deficit grav de forță de muncă în Rusia. Odată cu ridicarea restricțiilor asupra migranților chinezi, guvernul rus a început să introducă proactiv numeroși chinezii pentru a lucra în Rusia în 1915. Drept urmare, guvernul a recrutat aproximativ 400.000 de muncitori chinezi care lucrau în toate părțile Rusiei. Ei au avut însă de suferit de pe urma războiului civil din Rusia, deoarece erau discriminați și reprimați de mai multe părți aflate în conflict. De exemplu, regimurile și susținute de japonezi îi vizau în mod deosebit pe întreprinzătorii chinezi, față de omologii lor coreeni, pentru jafuri. Potrivit documentelor diplomatice chineze, Armata Albă îi executa pe chinezii pe care îi captura și le expunea cadavrele în public în scop de intimidare. Bărbații chinezi erau adesea adunați și executați sumar. Armata Roșie s-a comportat, probabil, și mai rău. Soldații indisciplinați ai Armatei Roșii au prădat și au ars sate locuite de etnici chinezi, au violat femei, au ucis chinezi la întâmplare, au închis și torturat bărbați de vârstă militară și au internat femei și copii. Mulți ofițeri de rang mic ai Armatei Roșii considerau pe orice persoană care nu vorbea rusa un potențial spion sau agent străin. În plus, armata albă percheziționa la întâmplare bunurile muncitorilor chinezi. La orice suspiciune, muncitorii erau considerați de aceștia comuniști și uciși pe loc. În cele din urmă, printre muncitorii chinezi din Rusia, aproximativ 50.000 s-au alăturat Armatei Roșii sovietice, în timp ce majoritatea celorlalți s-au întors în China cu ajutorul guvernului chinez, al și al sindicatului chinez din Rusia.
Intervenționismul chinez Conform din 1858, populația chineză din fostele teritorii chinezești cedate Rusiei au rămas supuși chinezi care aveau drepturi extrateritoriale și imunitate față de stăpânirea rusă. Intervențiile diplomatice ale chinezilor pentru a proteja astfel de drepturi au avut adesea succes și au rămas valabile până la Răscoala Boxerilor. Odată cu formarea Republicii Chineze în 1912, guvernul republican, spre deosebire de guvernul imperial anterior, s-a preocupat mai mult de cetățenii chinezi de peste mări și și-a încurajat cetățenii din Rusia să formeze diferite grupuri autonome. Aceste grupuri erau co-înregistrate la guvernele rus și chinez, iar rapoartele lor anuale erau trimise la Beijing, și liderii lor erau mandatați de la Beijing. Guvernul rus avea doar cunoștințe limitate cu privire la legăturile strânse ale acestor grupuri cu China. În același timp, societățile chineze soluționau disputele în cadrul comunității chineze, în ciuda jurisdicției ruse, din cauza slăbiciunii administrației rusești din Orientul Îndepărtat. legătură=//upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/c/c7/Hai_Yung_and_Mikasa.jpg/220px-Hai_Yung_and_Mikasa.jpg|miniatura| , un crucișător chinez (stânga) și , un cuirasat japonez (dreapta) în Vladivostok, Rusia, în 1918, în timpul . În timpul Războiului Civil Rus, în timp ce pentru a-și proteja cetățenii, oficialii chinezi, inclusiv emisarul chinez Lu Shiyuan din oraș, au făcut cereri la Beijing pentru protecție militară în 1917. Astfel, în aprilie 1918, guvernul chinez a trimis crucișătorul de la Shanghai la Vladivostok. În lunile următoare, guvernul chinez a închiriat mai multe nave de pasageri din China pentru a-și evacua cetățenii din regiune. În 1919, au fost desfășurate navele de război chineze Chiang Hung, Li Chuan, și , pentru a proteja pe Amur. În 1920, a fost trimis la Vladivostok pentru a-l înlocui pe Hai Yung. Yung Chien a fost ultima navă de război a misiunii chineze, părăsind Vladivostokul la începutul anului 1921.
Sub dominație sovietică, reprezentanțele diplomatice ale Republicii Chineze, considerată o țară prietenă cu Uniunea Sovietică, au fost scutite de închidere, spre deosebire de cele ale altor țări. Începând cu 1938, în Uniunea Sovietică existau 10 oficii consulare chinezești, dintre care cinci din Asia Centrală erau controlate de autoritățile locale din Xinjiang, și nu de guvernul central al Chinei, iar restul erau la Vladivostok, Habarovsk, Blagoveșcensk, Cita și Novosibirsk. Excepționala prezență a reprezentanțelor diplomatice chinezești s-a datorat sprijinului sovietic pentru Republica Chineză în Războiul Sino-Japonez. Cu toate acestea, atitudinea prietenoasă nu s-a extins asupra locuitorilor chinezi din Uniunea Sovietică. Chinezii aveau o imagine negativă în rândul sovieticilor, iar guvernul sovietic îi considera o amenințare la adresa statului datorită asocierii lor cu statul marionetă japonez Manchukuo și cu Japonia. NKVD-ul considera ostilitatea față de japonezi din rândul comunităților ca fiind o consecință a provocărilor spionilor japonezi de a incita la asasinarea supușilor japonezi, oferind astfel Japoniei un casus belli împotriva Uniunii Sovietice.
Evoluția politicilor sovietice După Războiul Civil Rus, Partidul Comunist a introdus Noua Politică Economică, care a atras curând imigranții chinezi înapoi în Orientul Îndepărtat Rus, unde lipsea forța de muncă. Deși guvernul sovietic a adus în regiune și 66.202 de oameni din Europa, numărul tot mai mare de chinezi a continuat să aibă un impact extraordinar asupra economiei locale. Până la sfârșitul anilor 1920, chinezii controlau mai mult de jumătate din unitățile comerciale și din piața comercială din Orientul Îndepărtat. 48,5% dintre negustorii cu amănuntul de produse alimentare erau chinezi și 22,1% dintre alimente, băuturi și tutun erau vândute de chinezi. De-a lungul timpului, cei mai mulți chinezi din Rusia pre-revoluționară trăiau în Orientul Îndepărtat Rus, în special în Vladivostok. Conform , în Vladivostok trăiau 43.513 chinezi, ceea ce reprezenta 67% din totalul populației chinezești din Orientul Îndepărtat. Această cifră ar putea însă să subestimeze populația locală chineză, deoarece nu includea informațiile privind lucrătorii sezonieri proveniți din China. Dintre chinezii localnici, 98% nu aveau cetățenie sovietică.