Arta modernă este o formă de artă ce s-a născut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și urmărește mișcări artistice inovatoare în Europa și în Statele Unite ale Americii. Aceste lucrări și această școală de gândire, care era în principiu asociată cu Occidentul, s-a propagat și în Iran începând din anii 1940, în speță la nivelul artelor vizuale. În Iran, arta contemporană este sinonimă cu arta modernă, întrucât modernismul s-a manifestat în acest spațiu relativ recent, iar apogeul a fost atins târziu față de alte țări care au urmat un curs similar. Acest articol se concentrează pe artele vizuale contemporane iraniene și pe modurile în care cei doi poli ai lumii, Occidentul și Orientul, au interacționat la nivel artistic pentru a crea noi imaginarii și pentru a contura noi posibilități creaționale.
Originile modernismului în arta iraniană pot fi regăsite în atitudinea societății iraniene și a intelectualilor din Iran cu privire la ideile europene, precum și în familiarizarea cu noile tehnici aduse de influența Vestului. Călătoriile regilor kajari în Europa și venirea în Iran a oamenilor educați occidentali a oferit prilejul perfect pentru ca Iranul să interacționeze cu noi stiluri artistice. Astfel a fost facilitată tranziția de la pictura iraniană tradițională și de la stilurile caligrafice la un nou stil specific acestei zone; la o simbioză vizuală între Vest și Est.
Scurt istoric Ascensiunea la tron a șahului Reza Pahlavi în 1925 a pavat calea pentru un val de modernizări în spațiul iranian, care urmărea să promoveze idealurile vestului în interiorului artei și culturii iraniene. Fiul său, Mohammed Reza, după ce a preluat conducerea, a susținut în continuare eforturile tatălui său de a moderniza Iranul. În acest cadru apare o întrebare pregnantă pe buzele generațiilor de artiști: Pot să se acomodeze tradițiile, credințele și valorile iraniene în noua structură ce prevede o amplă modernizare?
În parte, artiștii implicați în mișcarea Saqqakhaneh au căutat un numitor comun între cei doi poli ai identității lor recent fabricate. Astfel, ei au încercat să încorporeze elemente prevalente ale culturii iraniene tradiționale, dar cu o revigorantă infuzare a noilor valori și principii venite din Occident. Criticul proeminent al acestei mișcări, Karim Emami, a fost cel care a botezat-o Saqqakhaneh pe 5 iunie 1963 în ediția Kayhan International (cel mai bine cotat jurnal de știri englez din Iran).
Începuturile artei moderne Anii 1950 și 1960 au marcat emergența unei mișcări artistice intitulate ,,Școala de artă Saqqakhaneh”, care cuprindea artiști neo-tradiționaliști care au căutat o consolidare a valorilor artei occidentale moderne îmbinate cu o reîntoarcere nostalgică la identitatea etnică și istorică a Iranului. În anii 1960, artiștii iranieni se aflau în fața unei provocări complexe: aceea de a stabili o identitate artistică unică în aceeași perioadă în care dezbaterile asupra nativismului și naționalismului printre intelectualii vremii au provocat artiștii să descopere atât cultura iraniană, cât și identitatea lor. Deși în această perioadă a devenit cunoscută ideea de Westoxication/Westoxification (gharb-zadegi), artiștii Saqqakhaneh au reușit să de-a curs unei reîntoarceri la valorile și la folclorul iranian tradițional fără a respinge în vreun fel acomodarea cadrului occidental în artă.
Impactul Occidentului: Modernismul Când Reza Shah, fondatorul dinastiei Pahlavi a urcat la putere în 1925, politica lui de modernizare a avut un impact semnificativ asupra vieții sociale din Iran. Odată cu venirea la putere a acestui conducător ,,tradiționalist, naționalist și modernist” o nouă politică a fost demarată în Iran întrucât istoria bogată și această civilizație măreață au devenit subiect de cercetare atât pentru cercetătorii iranieni, cât și pentru intelectualii străini care au fost invitați în țară. Prin interpretările oferite de aceștia, antichitatea a fost ,,descoperită” și aliniată cu fluxul ideatic al noii națiuni. Antichitatea acestor rădăcini a fost deja stabilită de istoricii și arheologii europeni, însă abordarea guvernamentală în era Pahlavi (1925-1979) a fost un factor decisiv în unificarea acestei națiuni; deci, iranienii au început să se definească drept un colectiv național coerent.
Ca o consecință, multe schimbări au putut fi observate în diferite domenii, precum și în dezarmarea triburilor. Modernizarea a venit ca un val ce a cuprins forțele armate și birocrația, și s-a reflectat prin introducerea unui stil vestimentar occidental, prin construire de drumuri, căi ferate și porturi, dar și printr-un fenomen amplu de industrializare și de introducere în școli și universități a unui sistem educațional preluat după stilul european. Cu alte cuvinte, instaurarea acestei noi politici a încurajat societatea iraniană să se occidentalizeze, iar în multe cazuri, guvernul a fost nevoit să folosească măsuri drastice pentru a forța poporul să se supună noului val de modernizare.
Tot la fel de semnificativă este și declararea statului drept unul secular, astfel proiectând asupra poporului idealuri materiale occidentale, lucru ce a fost observabil în cele mai mici aspecte ale vieții cotidiene, precum introducerea unui calendar non-islamic, prin încurajarea educației femeilor, dar și dezvelirea acestora, dar și prin adoptarea unui stil european în numele de familii. Un aspect important de menționat aici este că, deși toate aceste modernizări au avut loc la nivel statal, dar și la nivel individual, în numele modernității Iranul nu a acceptat cel mai fundamental aspect, și anume, un stil de conducere democratic. Mai degrabă, scopul guvernului era de a susține un stil hegemonic de guvernare. Rezultatul implicit care a apărut în interiorul unei astfel de societăți a fost că ,,iranienii erau limitați în interiorul vechilor structuri sociale în timp ce încercau să adopte modernitatea, lucru ce a dus la apariția unor contradicții și în final la fragmentări în practicile socio-politice iraniene".
Studenții iranieni care primeau o educație în stil occidental au învățat să își vadă propria cultură și societate în același mod în care profesorii lor o vedeau. Triumful artei moderniste în pofida modurilor tradiționale ,,învechite” de reprezentare, fie sub formă de miniaturi sau mai recent sub forma unor picturi naturaliste, a rezultat din examinarea mai multor stiluri occidentale și din aplicarea lor într-un context iranian. Aceste tendințe au urmărit o serie variată de stiluri moderniste: de la impresionism și post-impresionism la cubism, expresionism, simbolism și artă abstractă. Până în anii 1960, după cum punctează Boqrati, au emers trei curente distincte modelate de noua estetică modernistă:
· Primul a urmat abstracționismul european și aplica forme geometrice, lasând la o parte elementele prezentaționale și expresivitatea.
· Al doilea grup a încercat să încorporeze elemente tradiționale iraniene în formele lor moderniste, printre care erau incluși și artiștii Saqqakhanek.
· Al treilea grup a favorizat expresionismul și simbolismul, incluzând diferite tipuri de artiști moderniști precum Hanibal Alkhas, Bahman Muhassis, Abolqasem Sa’idi și Sohrab Sepehri.
În anii 1940 și 1950, artiștii își doreau ca operele lor să fie percepute ca iraniene și nu occidentale, astfel, aceștia aveau tendința de a utiliza subiecți care aveau să fie imediat recunoscuți ca aparținând de cultura iraniană.
Kamal-al-Molk: stimulent al artei moderne iraniene Academia de Artă (Madrese-ye sanaye-e mostazrafe) a fost înființată în 1911 de Mohammad Ghaffari, cunoscut ca și Kamal-al-Molk (1852-1940). El a fost primul artist din Iran care a schimbat arta iraniană în mod radical, și deși el nu era modernist, este considerat precursorul artei moderne iraniene. Stilul său era distinct întrucât el s-a detașat complet de tehnicile iraniene tradiționale de pictură și chiar de modurile convenționale de a reda, sau de a percepe, împrejurimile sale. El a fost profund influențat de arta europeană, atfel stilul său s-a dezvoltat spre un realism fotografic, însă unul care nu se supune cu totul regulilor perspectivei. Potrivit istoricului de artă Ruyin Pakbaz, acest eveniment a marcat începutul artei moderne și contemporane în Iran.
În această perioadă se punea în valoare imitarea artei occidentale, însă Kamal-al-Molk a facut acest lucru în termenii artei vizuale prin a importa modurile vestice de a percepe și reda realitatea și prin a se distanța de modurile non-realistice de care aparțineau strămoșii săi. Însă, picturile sale erau infuzate cu o originalitate imaginativă proprie și cu mai puțină reprezentare naturalistică decât este asumat în mod ordinar.
Orientări Predominante în Arta Contemporană Iraniană
Formalismul Formalismul în cazul artei contemporane iraniene nu înseamnă neapărat formă fără conținut sau formă abstractă, ci, mai degrabă, se referă la accentul pus de artist pe aspectele formale ale unei opere de artă, și nu pe conținutul pe care opera respectivă poate să îl exprime: ,,Este descrisă o abordare în care modurile de reprezentare primesc o mai mare importanță și semnificație decât ceea ce este reprezentat”.
Trăsăturile care încadrează acești artiști în această categorie ar fi: explorarea esteticii formei redate prin elementele culturii și artei iraniene tradiționale, precum și integrarea acestora cu aspectele stilistice ale artei occidentale. Formalismul reprezintă un punct de vedere care este întrețesut cu istoria modernismului în artă. Sculpturile hibride ale lui Parviz Tanavoli create în anii 60 și 70 sunt exemple ale unui efort exhaustiv din partea artiștilor moderniști ale perioadei respective de a regândi aspectele estetice ale artelor tradiționale iraniene dintr-o perspectivă modernă. De aceea, mișcarea Saqqakhaneh a avut o importanță considerabilă în contextul unei astfel de discuții, deoarece artiștii implicați în această mișcare își doreau să creeze o sinteză între arta tradițională iraniană și cea modernă occidentală (în special arta abstractă). Aceștia s-au concentrat pe tradițiile vizuale în interpretările lor (pe teme, culori, forme etc.), prin care au putut crea o legătură inteligibilă cu subiecte tradiționale, care adesea erau infuzate cu un puternic substrat religios. Pentru artiștii implicați în arta formalistă, care au încercat să încorporeze în operele lor și elemente caligrafice, lizibilitatea și semnificația scrierilor, sau conexiunea lor directă cu texte literare și religioase nu avea o mare însemnătate. Shishegaran, artistul modernist ce a dominat piața artistică înainte și după Revoluția Islamică din Iran, a experimentat cu diferite picturi și arte grafice, care adesea cereau o perspectivă socio-politică sau abstractă, până când în final a stabilit un stil special abstract inspirat din caligrafia persană, din grafitti și din pictura de tip pop art.
Mișcările formaliste mai recente sunt incapabile de a crea o trasformare reală în natura componentelor multiple care modelează structura imaginilor, adesea folosind chiar și o abordare postmodernistă în acest sens. Reprezentanții acestei categorii sunt recunoscuți de publicul larg datorită metodei lor de ,,deconstruire" a identităților occidentale și orientale în cadrul lucrărilor lor. În opera sa detaliată și, considerată de mulți ca fiind absolut frapantă, Reza Derakhshani portretizează diferite personaje derivate din literatura și pictura iraniană tradițională (de exemplu scene de vânătoare, fructe de rodie, grădini persane, elemente caligrafice etc.) utilizând un expresionism abstract. O abordare similară poate fi observată în lucrările lui Ali Banisadr, în care spațiul ocupat este divizat în diferite nivele, invocând în mintea privitorului atât miniaturile persane, dar și un anume artist european al secolului al XV-lea, Hieronymus Bosch.