Abația Saint-Benoît-sur-Loire, mai exact Abația de Fleury, este o abație benedictină situată pe teritoriul comunei franceze Saint-Benoît-sur-Loire, în departamentul Loiret, în regiunea Centre-Val de Loire.
Prima mănăstire, fondată în Evul Mediu timpuriu în anul 651, este una dintre primele din Galia care a urmat regula Sfântului Benedict, iar relicvele acestuia au fost transferate aici. La începutul secolului al XI-lea, abația era unul dintre centrele culturale ale Occidentului, remarcându-se prin biblioteca sa vastă și scriptoriumul său. După un incendiu în anul 1026, biserica actuală a fost reconstruită, iar turnul-portal ocupă un loc important la începutul perioadei dominate de arta romanică, datorită calității excepționale a sculpturilor capitelurilor sale.
Biserica abațială este clasată ca monument istoric. Situl se află în partea de est a văii Loarei, inclusă în patrimoniul mondial UNESCO.
Localizare
Abația de Fleury este situată pe teritoriul comunei Saint-Benoît-sur-Loire, la 650 de metri de malul nordic al Loarei, la o altitudine de 114 metri, în departamentul francez Loiret și în regiunea naturală Val de Loire. Biserica abațială este accesibilă prin strada Orléanaise (drumul departamental 60), precum și prin strada și piața abației.
Istoric
Originile Introducerea regulii benedictine în Franța Originea regulii benedictine în Franța este descrisă în Viața Sfântului Maur, un text apocrif scris de Odo de Glanfeuil în secolul al IX-lea.
Episcopul din Le Mans, pe vremea când Sfântul Benedict era încă în viață, a trimis călugări din dioceza sa la Monte Cassino pentru a se informa despre regula Sfântului Benedict. În ziua Epifaniei din anul 542, Sfântul Maur a părăsit Monte Cassino și pe Benedict de Nursia.
După ce a petrecut perioada Paștelui lângă Auxerre, într-un loc numit Font-Rouge, alături de un pustnic numit Romain – cel care i-a dat haina monahală lui Benedict de Nursia –, Maur a ajuns împreună cu monahii săi la Orléans, unde a încercat, fără succes, să introducă regula benedictină la abația Saint-Pierre-aux-Bœufs, care mai târziu a primit numele Saint-Aignan.
După moartea episcopului din Le Mans, Innocentus, cunoscut sub numele de Sfântul Innocent, și refuzul succesorului său de a-l primi, Maur a rămas la Orléans, apoi s-a îndreptat spre Angers, unde, cu ajutorul contelui Florus, a fondat Abația de Glanfeuil.
Acesta este relatarea lui Odo, însă nu are nicio valoare istorică.
Primele oratorii Sub episcopatul episcopului de Orléans, Leodegarius, starețul colegialei Saint-Aignan din Orléans, Léodebold, și-a dorit să introducă regula Sfântului Benedict în abația sa. Însă, în fața refuzului călugărilor săi, a decis să întemeieze o nouă abație.
Pentru aceasta, a negociat un schimb de proprietăți cu regele francilor Clovis al II-lea, beneficiind și de sprijinul soției acestuia, Bathilde, care era favorabilă întemeierii de noi abații. Astfel, Léodebold a cedat o proprietate pe care o deținea, împreună cu villa gallo-romană Floriacum, situată în apropiere de Orléans și pe malurile Loarei.
În 651, anul schimbului, el a trimis un grup de călugări – probabil printre ei Liébaut și Rigomaire, viitorii primi stareți ai Fleury – pentru a întemeia noua abație. La început, aceștia au folosit probabil vechile construcții ale acestei posesiuni regale.
Unul dintre oratoriile fondate a fost dedicat Sfântului Petru, iar celălalt Fecioarei Maria.
Relicvele Sfântului Benedict
Mommolin, al doilea stareț al abației Fleury, având o viziune mistică despre Sfântul Benedict, i-a cerut unui dintre călugării săi, Aigulfe, să plece în Italia pentru a aduce la Abația Fleury trupul Sfântului Benedict, aflat atunci în mănăstirea abandonată de pe Monte Cassino.
Aigulfe a călătorit la Roma împreună cu călugări din Le Mans, care doreau să aducă înapoi relicvele Sfintei Scolastica, înmormântată lângă fratele său, Sfântul Benedict. Acolo, el a reușit să recupereze trupurile ambilor sfinți.
În ciuda opoziției papei, Aigulfe și tovarășii săi au reușit să se întoarcă la Abația Fleury cu relicvele Sfântului Benedict și Sfintei Scolastica, în iunie 655. Trupul Sfintei Scolastica a fost oferit călugărilor veniți din Le Mans, în timp ce trupul Sfântului Benedict a fost depus mai întâi în biserica Sfântului Petru, apoi, în decembrie 655, a fost îngropat definitiv în biserica dedicată Fecioarei Maria.
În urma acestui eveniment, abația a primit numele de Saint-Benoît de Fleury sau Saint-Benoît-Fleury.
Data translării relicvelor Data exactă a translării variază în funcție de surse: 653, conform lui Mabillon 655, conform lui dom Chazal 660, conform benedictinilor din secolul al XVII-lea
Data 660 ar putea fi mai plauzibilă, având în vedere că papa de la acea vreme era Vitalian.
În jurul anilor 752-754, călugări de la Abația de pe Muntele Cassin, însoțiți de Carloman, au venit la abația Fleury împreună cu arhiepiscopul de Reims, având misiunea de a recupera relicvele Sfântului Benedict la ordinul papei Zaharia și al regelui Pepin cel Scurt.
Legenda spune că, datorită unui miracol al Sfântului Benedict, starețul Medon nu le-a oferit călugărilor de la Muntele Cassin decât câteva fragmente osoase din trupul sfântului.
În 887, o parte din relicvele Sfântului Benedict au fost dăruite mănăstirii Perrecy-les-Forges, care depindea de Abația Fleury-Saint-Benoît.
La cererea papei Urban al V-lea, în 1364, acestea au fost trimise la Montpellier, apoi, în 1725, au fost oferite Abației Bec (Le Bec-Hellouin).
În 1736, la solicitarea regelui Poloniei, Stanisław Leszczyński, o mică parte din osemintele sfântului a fost donată mănăstirii Saint-Léopold, în Rusia.
După Revoluția Franceză, donațiile de relicve ale Sfântului Benedict s-au intensificat.
Dezvoltarea
O primă mănăstire, fondată în Evul Mediu timpuriu, la 27 iunie 651, era situată atunci în Regatul Francilor. Această mănăstire a fost una dintre primele din Galia celtică care a urmat regula Sfântului Benedict.
Relicvele Sfântului Benedict au fost transferate aici de către călugării care au recuperat osemintele părăsite ale maestrului lor, eveniment ce a stat la originea denumirii actuale a abației.
După Leodebold, care a lăsat prin testament domeniul Fleury, domeniul abației s-a consolidat treptat. În jurul anului 670, Chlothar al III-lea, regele francilor din Neustria și Burgundia, a confirmat abației posesiuni care vor forma ulterior prioratul Saint-Benoît-du-Sault.
Ulterior, Theuderic al III-lea, regele francilor, a făcut o donație în apropiere de Bordeaux, așa cum înaintea lui făcuse și Pepin I, tatăl lui Carol cel Mare.
Între 691 și 720, un prinț regal a oferit abației vaste domenii în episcopia Langres, unde starețul de Saint-Benoît a fondat un așezământ monahal dependent de autoritatea sa.
Înainte de 720, călugării au defrișat terenuri, formând schituri în pădurea Orléans, în Sologne și pe malurile Loarei.
La începutul secolului al IX-lea, episcopul de Orléans, Théodulphe, a fost starețul abației. Acesta a ocupat funcții înalte sub domnia lui Charlemagne și a dorit ca învățătura să fie accesibilă tuturor celor care vor deține o funcție.
Călugării de la Saint-Benoît au acceptat să educe tinerii nobili. Totodată, Théodulphe a ordonat construcția oratoriului carolingian din Germigny-des-Prés.
În secolul al IX-lea, situația este prosperă, regele francilor Ludovic cel Pios vizitează mănăstirea, confirmă privilegiile acesteia, printre care dreptul de a naviga cu patru bărci pe Loara, scutește abația de orice jurisdicție religioasă și civilă, iar prioratul din La Réole îi este restituit. Odată cu ascensiunea feudalismului, feuda Fleury este divizată în treisprezece primării, printre care Saint-Benoît-sur-Loire, Guilly, Tigy, Germigny-des-Prés, Bray-en-Val și Châtenoy. Abația deținea numeroși șerbi pe domeniile sale.
Invaziile și declinul În anul 845, regele Carol cel Pleșuv vizitează abația. În jurul anului 853, normanzii urcă pe Loara, iar călugării primesc monahii din Touraine, care fug cu relicvele sfântului Martin, înainte de a pleca spre Auxerre. Populațiile sunt în mizerie, câmpurile nu mai sunt cultivate, iar recoltele sunt prădate. Regele Carol cel Pleșuv acordă noi domenii abației în ținuturile Mâcon, Autun și Chalon, printre care domeniul Perrecy-les-Forges, care va deveni o mănăstire bogată. El stabilește mensea abațială, separând bunurile abatelui de cele ale călugărilor.
Sfârșitul secolului al IX-lea și începutul secolului al X-lea reprezintă o perioadă de slăbire a disciplinei religioase și de decadență. Regele Carloman al II-lea vizitează mănăstirea, care se află în ruină: clădirile conventuale nu mai sunt locuibile, biserica este devastată, iar mormântul sfântului Benedict este gol, deoarece relicvele fuseseră mutate la Orléans din motive de securitate. Regele ordonă repararea clădirilor și reconstruirea bisericii. Călugării se întorc la abație în anul 883. Tot în același an, o fortăreață este construită în colțul de sud-est al mănăstirii.
În jurul anului 897, normanzii, care încă navighează pe Loara, revin la Saint-Benoît și jefuiesc mănăstirea, însă călugării reușiseră să plece din nou, luând cu ei trupul sfântului Benedict. După toate aceste invazii, disciplina monahală intră într-un declin.
Apogeul abației
Noul rege Raoul de Burgundia, ales în 922, îl cunoaște pe abatele Odo de Cluny și îi încredințează misiunea de a restaura mănăstirea de pe malurile Loarei. Abația Saint-Benoît-sur-Loire, aflată în domeniul regal, devine un centru de propagare a reformei clunisiene. Introducerea metodelor de la Cluny reînvie respectarea strictă a Regulii benedictine, bazată pe tăcere, rugăciune, muncă, frugalitate, abstinență și celebrarea oficiului divin cu cea mai mare solemnitate posibilă.
Numărul călugărilor crește, iar modelul mănăstirii devine un reper, transmițând reforma către mănăstirile din Franța, Lorena, Renania, Flandra, Bretania și Anglia. Printre novicii săi, un englez, Oswald, devine arhiepiscop de York și răspândește reforma în Anglia.
Doi abați transformă Saint-Benoît-sur-Loire într-unul dintre centrele culturale ale Occidentului: Abbon (988-1004) și Gauzlin (1004-1030). Abația strălucește datorită bibliotecii sale impresionante și scriptoriumului, care a produs lucrări precum Cartea Jocurilor de la Fleury.
Succesorul lui Odo de Cluny, abatele Abbon (988-1004), originar din Orléans, luptă pentru a păstra bunurile abației, pe care episcopul de Orléans, Arnoult, i le contestă. Conform hotărârilor Sinodului de la Calcedon din 451, episcopul avea autoritate deplină asupra abațiilor din dioceza sa, controla alegerea abaților și putea interveni când era necesar. Abbon obține de la papa Grigore al V-lea scutirea romană, confirmată ulterior de papa Benedict al VIII-lea. El este autorul unor lucrări în domenii variate, precum gramatică, dialectică, cosmografie, comput, matematică, liturgie, drept canonic și istorie ecleziastică.
În anul 1004, regele Robert cel Pios îl numește abate pe Gauzlin, fiul natural al lui Hugo Capet, care fusese crescut în abație. Donațiile încep să curgă din partea contelui de Gascogne, a familiei ducale normande și a mai multor seniori din Spania.
Guillaume I de Bellême oferă abației Saint-Benoît-sur-Loire mănăstirea Lonlay din Normandia, iar abatele Gauzlin trimite acolo frați și un călugăr pe nume Guillaume.
Clădirile suferă un incendiu în anul 1026. Edificiul actual este reconstruit sub impulsul lui Gauzlin, pe atunci abate de Saint-Benoît, începând din 1027. Lucrările încep cu turnul-porch, a cărui construcție fusese demarată cu câțiva ani înainte și care pare să fi scăpat de incendiu.
Absida, cripta și corul sunt finalizate și consacrate în anul 1108, permițând astfel înmormântarea în sanctuar, în același an, a regelui Franței Filip I. Construcția navei continuă pentru a se uni cu turnul, fiind prevăzută cu arcaturi gotice. Esențialul clădirii este finalizat în jurul anului 1218.