Gelu Ionescu, pe numele real Gheorghe Ionescu,Aurel Sasu, Dicționar biografic al literaturii române, vol. I (A–L), Ed. Paralela 45, București, 2004, p. 769. () un critic literar, istoric literar, eseist, teoretician, cronicar cinematografic și memorialist român, care trăiește în Germania începând din 1983.Corneliu Stoica, Colegiul Național „Costache Negri” din Târgu Ocna, de la tradiție la modernitate (1918–2018), ed. a II-a, revizuită, Ed. Magic Print, Onești, 2018, p. 24.
A absolvit cursurile Facultății de Limba și Literatură Română ale Universității din București (1963) și a predat apoi timp de 19 ani (1963–1982) în învățământul superior, la Catedra de literatură comparată și teorie literară a aceleiași facultății.Aurel Sasu, Dicționar biografic al literaturii române, vol. I (A–L), Ed. Paralela 45, București, 2004, pp. 769–770. În anul 1982 a emigrat în Franța, unde a cerut azil politic, apoi s-a stabilit în Republica Federală Germania și a lucrat în perioada 1983–1995 ca jurnalist la secția română a postului Radio Europa Liberă de la München. După mutarea sediului postului de radio la Praga, Gelu Ionescu și-a reluat cariera didactică după 13 ani de întrerupere și a predat timp de șapte ani (1995–2002) ca lector de limba și literatura română la Seminarul de romanistică al Universității din Heidelberg.
Biografie Copilăria și studiile S-a născut la 8 iunie 1937 în orașul Galați, în familia proprietarului agricol, licențiat în drept, Ghiță Ionescu (n. 1907) și a soției sale, Antoaneta (n. Constantinescu) (n. 1914). Provenea dintr-o familie de moșieri cu o ascendență întinsă pe câteva generații. Bunicul lui patern, care decedase în mai 1947, fusese deputat și senator și avusese cea mai mare moșie din județul Covurlui, iar tatăl lui era moștenitorul acestei averi. Casa din Galați, în care s-a născut Gelu, a fost ocupată după Lovitura de stat de la 23 august 1944 de Comandamentul trupelor sovietice din sudul Moldovei și mai târziu de CFR, iar, după instaurarea regimului comunist în România, moșia familiei a fost expropriată în anul 1949. Tatăl lui Gelu a fost considerat exploatator și „dușman al poporului”, dar nu a fost arestat și nici nu i s-a fixat domiciliu forțat, datorită faptului că nu făcuse niciun fel de politică. Viața familiei s-a schimbat complet atunci. Părinții lui Gelu Ionescu s-au mutat în martie 1949 în orașul Târgu Ocna (azi în județul Bacău), unde locuiau bunicii materni, și au dus acolo o viață grea. Tatăl său și-a găsit acolo, cu greutate, un loc de muncă și a murit mai târziu de cancer pulmonar.
Ascensiunea socială a lui Gelu Ionescu a urmat o traiectorie tipică copiilor proveniți din mediul burghez în primul deceniu al regimului comunist. El a urmat cursurile primare la Liceul Ortodox din Galați (1944–1948), și începuse cursurile gimnaziale la Liceul „Vasile Alecsandri” din Galați (1948–1949), atunci când a părăsit Galațiul și a plecat la Târgu Ocna. Și-a continuat studiile gimnaziale la Școala Generală nr. 2 din Târgu Ocna și a reușit apoi să promoveze examenul de admitere la liceu cu media 9,75, situându-se pe locul II, dar nu a fost admis inițial din cauza originii sociale, ci abia mai târziu, în urma intervenției unui inspector milos. A urmat apoi cursurile secundare la Liceul Teoretic „Oituz” (azi Colegiul Național „Costache Negri”)Corneliu Stoica, Colegiul Național „Costache Negri” din Târgu Ocna, de la tradiție la modernitate (1918–2018), ed. a II-a, revizuită, Ed. Magic Print, Onești, 2018, pp. 8–9. din Târgu Ocna, pe care le-a absolvit în anul 1954.Corneliu Stoica, Colegiul Național „Costache Negri” din Târgu Ocna, de la tradiție la modernitate (1918–2018), ed. a II-a, revizuită, Ed. Magic Print, Onești, 2018, p. 59. Anii copilăriei și adolescenței i-a petrecut la Târgu Ocna, unde se mutaseră părinții săi. Orașul adolescenței sale, care era în acea vreme un târg de provincie tipic moldovenesc „cu strada mare, frizeria, bodega și grădina publică (...), cu casele ascunse de pomi și flori, cu oameni, pe care se întipărise, fără ca ei să-și dea seama, acel profil al suficienței, naivității, al bunătății tîmpe, dar încurajatoare și generoase, al indiscreției și al incapacității de a pricepe «lumea»”, i-a stârnit ulterior „o nostalgie evident livrescă”. Fața orașului se schimba în anii 1950, iar casa cu pomi a bunicilor săi a fost demolată pentru a face loc unui cartier muncitoresc.
După absolvirea studiilor secundare, a dat admitere la Institutul de Arhitectură din București, dar nu a fost admis din cauza slabei pregătiri teoretice în orașul de provincie. S-a înscris în anul 1955 la concursul de admitere de la Institutul de Mine din București, secția topografie minieră, deoarece considera că meseria de inginer îi putea oferi o mai mare siguranță cuiva cu o origine socială necorespunzătoare. A fost admis în cele din urmă, ca urmare a necompletării numărului de locuri scoase la concurs, și a urmat timp de doi ani (1955–1957), fără a finaliza, studii de inginerie, renunțând, după un stagiu de practică la minele din Maramureș, din cauza lipsei de interes pentru matematică (care i se părea atunci „complet absurdă și complet lipsită de realism” și nu-l ajuta să înțeleagă viața), și a lipsei de aptitudini pentru meseria de inginer minier. A dat admitere apoi la Institutul de Teatru din București, intenționând să devină actor, dar nu a reușit din cauza concurenței mari și a numeroaselor „pile” aflate în joc. S-a angajat atunci ca figurant la Teatrul de Operetă și a lucrat cu plăcere în acea „lume de vis și de butaforie care era cu totul altceva decât aceea ideologizată și ternă în care eram obligați să trăim”.
În cele din urmă, a fost admis în anul 1958 la cursurile Facultății de Limba și Literatură Română a Universității din București (1958–1963), unde i-a avut ca profesori, printre alții, pe Tudor Vianu, Edgar Papu, Paul Cornea, Ov. S. Crohmălniceanu, Boris Cazacu și Valeria Guțu Romalo. Nu a avut prieteni în anii studenției, deoarece se temea să nu i se descopere adevărata origine socială (ascunsă în dosarul de la cadre), așa cum pățiseră deja unii studenți care fuseseră exmatriculați în urma unor ședințe publice de demascare, și a citit foarte mult. Pentru a înșela vigilența autorităților, a fost nevoit chiar să se înscrie în Uniunea Tineretului Muncitor (UTM) „din frică și cu un fel de dezgust pentru slăbiciunea mea” și s-a temut să nu i se descopere, cu această ocazie, originea socială pe care o ascunsese. A avut rezultate școlare foarte bune în anii universitari și s-a distins ca un cercetător pasionat al literaturii, fiind apreciat din acest motiv de profesorul Tudor Vianu.
Cariera universitară din România thumb|Profesorul Tudor Vianu (1898–1964), protectorul lui Gelu Ionescu După absolvirea studiilor universitare, profitând de o perioadă de relativă „deschidere” politică, a fost cooptat în învățământul superior ca preparator, asistent și apoi lector de literatură comparată la Catedra de literatură comparată și teorie literară a aceleiași facultății (1963–1982), fiind inițial asistentul profesorului Tudor Vianu, alături de Matei Călinescu, Sorin Alexandrescu și Dan Grigorescu. În anii următori a publicat articole în revistele de specialitate și a participat la mai multe colocvii și sesiuni științifice, organizate atât în România, cât și în străinătate. A amânat periodic, sub diferite pretexte, depunerea cererii de înscriere în Partidul Comunist Român (PCR), datorită înțelegerii pe care i-a arătat-o Dan Grigorescu, ce devenise între timp șef de catedră și secretarul organizației de partid a Facultății. În anul 1973 (sau, după altă sursă, 1974) a obținut titlul de doctor în filologie al Universității din București cu o teză de literatură comparată despre Eugen Ionescu. A fost căsătorit mai întâi cu Monica Secăluș și apoi cu Marta Guțu, de care a divorțat la mijlocul anilor 1970, după care a trăit cu Alexandra Filotti, fiica fostului diplomat Eugen Filotti. S-a împrietenit în acei ani cu Matei Călinescu, Victor Ciobanu, Mircea Martin, Vlad Georgescu, Roger Câmpeanu, Radu Cosașu, Laurențiu Ulici, Ștefan Augustin Doinaș, Ion Ianoși, Mircea Zaciu și Ion Negoițescu. Îndeplinea condițiile pentru a deveni conferențiar, dar nu a putut avansa în cariera universitară deoarece nu era membru al PCR.
Perioada de cenzură aproape încetase la începutul anilor 1960 și se putea vorbi despre orice scriitor, iar Gelu Ionescu a predat cursuri de istoria literaturii și de literatură comparată, determinându-i pe studenți să citească o bibliografie minimă și familiarizându-i astfel cu marile curente literare și cu marii scriitori, cu toate că literatura universală contemporană circula greu în România. A citit în acea perioadă preponderent literatură străină și a predat, printre altele, timp de trei ani consecutiv un curs despre Thomas Mann (pe care-l considera, alături de Sofocle, Cervantes, Shakespeare și Dostoievski, „unul dintre marile vîrfuri ale culturii”). Relația cu studenții a fost stimulatoare pentru profesorul Gelu Ionescu, oferindu-i ocazia să contribuie la modelarea caracterului lor. Potrivit propriei mărturisiri, „contactul cu tinerii, cu studenții, a fost, pentru întreaga mea viață, extrem de stimulant, de reconfortant și dătător de vitalitate și optimism. O permanentă întinerire, cu atît mai resimțită cu cît înaintam în vîrstă. Plăcerea, bucuria, satisfacția plenară, alături de responsabilitatea adîncă dar nu sufocantă pe care mi le-au procurat actul de a învăța pe alții – sau iniția – a fost pentru mine fundamental”. Printre studenții pe care i-a avut în cei 19 ani de carieră universitară în România se numără Mircea Cărtărescu (pe care l-a descris ulterior ca un „student excepțional” sau „briliant”), Cristian Teodorescu, Mariana Marin, Călin Mihăilescu, Liviu Papadima, Rodica Zafiu, Traian Ungureanu și Ioana Pârvulescu. Debutul literar al studenților (formați îndeosebi la cenaclurile lui Nicolae Manolescu și Ov. S. Crohmălniceanu) i-a făcut pe profesori „bucuroși de înnoire”, iar Gelu Ionescu a simțit apariția generației literare a optzeciștilor, care voiau să scrie altfel decât scriitorii din generația lui Nichita Stănescu deoarece nu se confruntaseră cu presiunile ideologice din „obsedantul deceniu” și doreau să creeze o literatură realistă mai distanțată de politica vremii.
Gelu Ionescu a simțit „dezghețul” politic din anii 1960 și a sperat că situația social-culturală a României se va schimba în bine. În acei ani au început să ajungă în țară cărți și reviste din Occident, iar unii profesori tineri (precum Matei Călinescu, Vlad Georgescu și Ion Vianu) au plecat cu burse în străinătate. Vremea dogmatismului ideologic părea că apusese, iar revistele literare (printre care Gazeta literară, Viața Românească sau Echinox) erau din ce în ce mai bune. Potrivit unor note ale Securității, el manifesta în acei ani o apreciere deosebită pentru redactorii revistei clujene Echinox, îndeosebi pentru Ion Vartic, Marian Papahagi, Ion Pop și Eugen Uricaru. În acest context, Gelu Ionescu nu a intenționat să rămână în străinătate, unde călătorise pentru a participa la colocvii și conferințe științifice. Cu toate acestea, rolul politic al lui Ceaușescu a devenit curând „nefast”, iar, potrivit profesorului Ionescu, „mentalitatea rurală” a liderului comunist a deschis calea unui naționalism reacționar care cultiva ideea conspirației antiromânești și a necesității promovării „specificului” național în detrimentul valorilor occidentale, blocând astfel progresul României. Instaurarea rapidă a ideologiei național-comuniste și a cultului personalității al lui Nicolae Ceaușescu a avut loc rapid și a marcat începerea unei perioade noi de dogmatism rigid.