Epoca clasică (sau Antichitatea clasică) este o perioadă specifică spațiului mediteranean între anii 800 i.Hr. și 330 d.Hr. în istoria occidentală, cunoscută și ca epoca greco-romană Pierre Cabanes, Introduction à l'histoire de l'Antiquité, Paris, Armand Colin, coll. « Cursus - Histoire », 2019 Jean Leclant (dir.), Dictionnaire de l'Antiquité, Paris, Presses Universitaires de France, coll. « Dictionnaires Quadrige », 2011, care s-a caracterizat prin înflorire culturală și prosperitate comercială.
Aceasta a debutat cu publicarea epopeelor Iliada și Odiseea de către Homer și s-a sfârșit cu fondarea Constantinopolului.
Din secolul VIII i.Hr., orașele-state grecești au prosperat în Europa balcanică și au fondat colonii în nordul Africii și Asia Mică (Turcia de azi sau Anatolia), ceea ce a dus la răspândirea limbii grecești în întreg spațiul mediteranean. Cultura și limba greacă au ajuns răspândite și în Orientul Mijlociu după campaniile de cucerire ale lui Alexandru cel Mare.
Apexul epocii clasice a fost atins în momentul expansiunii Imperiului Roman care a răspândit cultură romană și limba latină prin procesul de romanizare în Europa, Africa și Orientul Apropiat. Latina a devenit prima limba universală ce avea să fie folosită de Biserica Romano-Catolică la scară largă și în timpul evului mediu.
Istoricii consideră ca epoca clasică a început cu publicarea epopeelor lui Herodot inspirate din mitologia greacă în secolul VIII î.Hr. și s-a încheiat cu răspândirea creștinismului în Europa și decăderea Imperiului Roman în secolul V d.Hr. Epoca clasică este succedată de Evul Mediu Timpuriu, cunoscut în istoriografie și ca epoca întunecată din cauza declinului cultrual și colapsului socio-economic al așezărilor urbane din Europa vestică.
Antichitatea clasică după școlile europene este concepută însă dintr-o perspectica eurocentristă și nu acoperă civilizația persană, civilizația aksumita, civilizația cartagineza, nici civilizațiile celtice care sunt considerate "barbare", fiind o viziune idealizată a Europei pre-creștine după în cuvintele lui Edgar Allan Poe care spunea „gloria care a fost Grecia și măreția care a fost Roma”.
În Grecia a fost dezvoltată filosofia din secolul VI i.Hr., marcând sfârșitul epocii arhaice din istoria civilizației grecești. Filsofii greci au comtemplat și teorizat idei diferite despre natura umană, etică și dilemele morale, filosofia fiind folosită pentru a da un sens lumii prin rațiune
În India, budismul și-a făcut apariția între secolele VI și IV i.Hr., ca o religie, dar și ca o filosofie creată de Gautama Buddha, și are drept scop depășirea suferinței cauzată de dorința și ignorarea adevăratei naturi a realității.
În China secolului V i.Hr., confucianismul, care este perceput ca religie, filosofie, tradiție, curent umanist și rațional sau ca un mod de guvernare și de viață, a fost creat de filosoful Confucius pentru a exprima importantă familiei și armoniei sociale
Iar în Imperiul Persan era dominant zoroastrismul, o religie creată de profetul Zoroastru între secolele VII și VI i.Hr., ce avea la baza o cosmologie dualistica împărțită între bine și rău, punând bazele monoteismului, mesianismului, raiului, iadului, îngerilor și demonilor, precum și a credinței în liberul arbitru și judecată de apoi, toate acestea influențând iudaismul, gnosticismul și mai târziu, creștinismul.
Budismul, zoroastrismul și confucianismul au apărut cu câteva secole înainte de nașterea lui Iisus Hristos, fondatorul religiei creștine. Creștinismul, având la baza iudaismul, o religie monoteistă,a fost răspândită de discipolii lui Iisus în Europa, Asia Mică, Mesopotamia, Levant, sudul Caucazului, Egipt și Etiopia, înfruntând persecuții și devenind "martiri". Creștinismul a fost legalizat și a devenit până la urmă religia oficială a Imperiului Roman din secolul IV d.Hr. și astfel și-a făcut debutul Biserica Creștină și Papalitatea. Creștinismul este cea mai răspândită religie din lume în prezent, având 2,8 miliarde de adepți.
Cultura grecilor antici, împreună cu unele influențe din Orientul Apropiat antic, a stat la baza artei europene, a filosofiei, a societății și a educației, până în perioada imperială romană. Romanii au păstrat, imitat și răspândit această cultură în Europa, până când ei înșiși au fost capabili să concureze cu ea, iar lumea clasică a început să vorbească atât latină, cât și greacă. Această fundație culturală greco-romană a avut o influență imensă asupra lumii moderne.
Tehnologia navigării, ingineria, sistemul monetar, instituțiile civice, mijloacele de recreație, tehnicile de călărit, industria fierului, arhitectura, construcțiile navale, poezia, teatrul, sculptură, filosofia politică, muzica, teologia și științe precum matematica, astronomia, geografia și biologia s-au dezvoltat în această perioadă, în Imperiul Roman,Atena, Imperiul Persan și Imperiul Chinez.
Totodată, se dezvoltă instrucția militară, organizarea armatei și tacticile defensive.
Fragmente ale culturii clasice au dus la Renașterea din secolul al XIV-lea. Renașteri neoclasice au mai avut loc între secolele XVIII și XIX.
Denumire Antichitatea clasică corespunde perioadei de antichitate în care s-a dezvoltat civilizația greco-romană.
Noțiunea de „clasic” provine din latinescul classicus , care se referă în Roma antică la clasele sociale (classis, categoriile impozabile ale cetățenilor), apoi, în contextul mai precis al criticii literare, la autori de nivel înalt, deci clasa superioară.
Termenul capătă un alt sens mai specific de a desemna momente istorice: „Într-un mod foarte general, vorbim de civilizații sau studii clasice despre Grecia antică și Roma ca surse și modele ale Occidentului. Într-un mod mai precis, se califică drept clasică încă din secolul al XIX-lea perioada istorică care vede apogeul orașelor grecești în secolele al V-lea și al IV-lea (490-338); arta acestei perioade este clasică în măsura în care a servit ulterior drept model. Bernard Holtzmann et Alain Pasquier, L'art grec, Réunion des Musées Nationaux, coll. « Manuels de l’École du Louvre », 1998, p. 315.
Această perioadă a fost privită în mod obișnuit ca fiind superioară Evului Mediu, servind drept referință la apropierea de perfecțiune în domeniul literar și artistic, Renașterea și clasicismul încercând să le reproducă. Curentele precum elenismul si barocul au fost considerate imitative, chiar „degenerate”.
Această idealizare și subiectivitatea marcată nu mai sunt cu adevărat adecvate în studiile istorice ale acestor perioade, care s-au opus în mod notabil aspectelor mai puțin strălucitoare ale acestor civilizații în ochii istoricilor moderni (excluderea femeilor din viața publică, sclavia, tratarea străinilor ca fiind inferiori, inegalitățile dintre clasele sociale), și punerea sub semnul întrebării a ideilor despre superioritatea acestei epoci față de civilizațiile „Orientale” sau Antichitatea târzie/Evul Mediu. Folosirea termenului „clasic” este totuși adesea păstrată în studiile istorice (mai ales pentru a desemna mai precis Grecia clasică), prin convenție, chiar dacă unii preferă să renunțe pentru denominațiuni mai neutre.
Acolo unde lectura tradițională propune să se vadă două civilizații distincte succedându-se, o perioadă de dominație greacă premergând-o pe cea a dominației romane, se pare că o astfel de demarcație nu este relevantă, deoarece destinele civilizațiilor grecești și romane din Antichitate sunt atât de împletite încât ele pot fi privite ca una și aceeași civilizație, deoarece Roma își datorează în mare parte realizările civilizației grecești, iar cucerirea lumii grecești de către romani nu a pus capăt lumii orașelor grecești care au supraviețuit încă multe secole sub Imperiul Roman.
Surse Sursele utilizate de specialiștii în istoria antică clasică sunt: izvoarele literare, în special lucrările istoricilor antici precum Herodot, Tucidide, Polybius, Titus Livius, producția literară greco-romană (poezie, filozofie, geografie, științe, teologie, corespondență privată) care a supraviețuit până în vremurile moderne; izvoare epigrafice, texte găsite pe situri antice, inscripții pe piatră găsite pe situri antice care constituie o sursă importantă pentru antichitatea greco-romană, dar care sunt prezente și în alte civilizații antice; ostraca - inscripții pe cioburi de oală din ceramică, constituie o altă sursă scrisă importantă; izvoare papirologice (texte scrise pe papirus) - aceasta este o sursă importantă pentru civilizația egipteană antică din perioada ptolemeilor, condițiile climatice ale acestei țări permițând o bună conservare a acestui material. Papirusul este și materialul de scris preferat în lumea greco-romană înainte de a fi înlocuit de manuscris (după 500 d.Hr.); monede (sursă numismatică) - monedele sunt obiecte de studiu pentru istoria politică, iconografie, economie; surse arheologice: rămășițele materiale (clădiri, obiecte, resturi organice) identificate pe siturile antice sunt o sursă majoră pentru istoria antică, iar noile descoperiri fac posibilă îmbogățirea cunoștințelor (aceasta include și monede și surse epigrafice și papirusuri menționate anterior); izvoare iconografice, imagini, care se alătură domeniului istoriei artei; analiza imaginilor poate fi folosită pentru a înțelege mai bine multe domenii ale civilizațiilor antice (religie, politică etc.) Simon Hornblower, Antony Spawforth et Esther Eidinow (dir.), The Oxford Classical Dictionary, Oxford, Oxford University Press, 2012
Cronologie Perioada arhaică (776-480 î.Hr.): perioadă de formare a orașelor grecești, expansiune colonială în Marea Mediterană și Marea Neagră, adoptarea alfabetului, poeziile lui Homer și Hesiod, filozofii presocratici. Regalitate romană: întemeierea legendară a orașului în 753 î.Hr. conform tradiției romane, și se încheie în 509 î.Hr odaă cu răsturnarea lui Tarquinus cel Superb, ultimul rege al Romei. Dincolo de mituri, este perioada de constituire a orașului Roma, marcatǎ de dominație etruscă. Republica Romană (509-27 î.Hr.): organizare politică în jurul magistraților aleși și a unui corp colegial, Senatul, constituirea unei forțe militare din ce în ce mai puternice care a supus treptat peninsula italiană, apoi vestul Mediteranei după înfrângerile Cartaginei (războaiele punice, între 264 și 146). Roma și-a stabilit imediat hegemonia asupra lumii elenistice, printr-o succesiune de anexări, extinzându-și dominația în Orientul Mijlociu și Egipt. Apariția culturii romane a limbii latine, sub o puternică influență greacă. Cuceririle au consecințe politice și economice care duc la apariția unor personaje puternice, generali învingători, care preiau treptat instituțiile republicane, până la Cezar , apoi Augustus care pune capăt acestui regim. Perioada clasică (480-323 î.Hr.): după ce au respins atacurile persane (în timpul războaielor persane), Atena și Sparta erau cele mai puternice două orașe ateniene, au ajuns apoi puteri rivale în războiul din Peloponez (431-404) . Confruntarea orașelor a continuat până în secolul următor, odată cu ascensiunea Tebei și instaurarea hegemoniei macedonene. Perioada de înflorire culturală, centrată pe Atena: artă și arhitectură „clasică”, dezvoltarea filozofiei, retoricii, științelor etc. Această perioadă se încheie cu cucerirea Imperiului Persan de către Alexandru cel Mare, regele Macedoniei (335-323 î.Hr.). Perioada elenistică (323-31 î.Hr.): moștenitorii lui Alexandru au împărțit țările cucerite (Egiptul pentru Ptolemei, Orientul Apropiat pentru Seleucizi, Macedonia pentru Antigonizi), coexistând cu multe dinastii grecești sau elenizate. Proces de elenizare, cu răspândirea culturii grecești în regiunile cucerite. Continuarea tradițiilor artistice și intelectuale grecești.