Aculturația este un proces de schimbare socială, psihologică și culturală care rezultă din echilibrarea a două culturi în timp ce se adaptează la cultura predominantă a societății. Aculturația este un proces prin care un individ adoptă, dobândește și se adaptează la un nou mediu cultural ca urmare a plasării într-o nouă cultură sau atunci când o altă cultură este adusă la el.Jacob, L. M. (2020). Acculturation. Salem Press Encyclopedia. Indivizii dintr-o cultură diferită încearcă să se integreze în noua cultură mai răspândită prin participarea la aspecte ale culturii mai răspândite, cum ar fi tradițiile lor, dar își păstrează în continuare valorile și tradițiile culturale originale. Efectele aculturației pot fi observate la mai multe niveluri, atât la adepții culturii dominante, cât și la cei care sunt asimilați în această cultură.
La nivel de grup, aculturația are adesea ca rezultat schimbări în cultură, practici religioase, asistență medicală și sau alte instituții sociale. Există, de asemenea, ramificații semnificative în ceea ce privește alimentația, îmbrăcămintea și limba celor devin parte a culturii mai cuprinzătoare.
La nivel individual, procesul de aculturație se referă la procesul de socializare prin care persoanele născute în străinătate adoptă valorile, obiceiurile, normele, atitudinile culturale și comportamentele culturii gazdă. Acest proces a fost legat de schimbări în comportamentul zilnic, precum și de numeroase schimbări în bunăstare fizică și psihologică. În timp ce enculturația este folosită pentru a descrie procesul de învățare a primei culturi, aculturația poate fi considerată ca fiind învățarea a celei de-a doua culturi.
În circumstanțe normale, care se întâlnesc în mod obișnuit în societatea actuală, procesul de aculturație are loc în mod normal pe o perioadă mare de timp, de-a lungul a câteva generații. Forța fizică poate fi observată în unele cazuri de aculturație, ceea ce poate face ca aceasta să se producă mai rapid, dar nu este o componentă principală a procesului. Mai frecvent, procesul are loc prin presiune socială sau prin expunerea constantă la cultura gazdă mai răspândită.
Cercetătorii din diferite discipline au elaborat peste 100 de teorii diferite ale aculturației., dar conceptul de aculturație a fost studiat științific abia din 1918. Fenomenul de aculturație a fost definit, între alții, și de istoricul francez Alphonse Dupront (1905-1990) : „mișcarea unui individ, a unui grup, de la o cultură spre o altă cultură, deci un dialog, o experiență,o confruntare”. Aculturația prezintă modul în care un individ sau un grup social „descoperă un altul, se adaptează sau se transformă până a reuși într-o zi să se confunde”. Pe măsură ce a fost abordat în diferite momente din domeniile psihologiei, antropologiei și sociologiei, au apărut numeroase teorii și definiții pentru a descrie elemente ale procesului de aculturație. În ciuda definițiilor și a dovezilor că aculturația presupune un proces de schimbare în ambele sensuri, cercetarea și teoria s-au concentrat în principal asupra ajustărilor și adaptărilor făcute de minorități precum imigranți, refugiați și populație indigenă ca răspuns la contactul lor cu majoritatea dominantă. Cercetările contemporane s-au concentrat în primul rând asupra diferitelor strategii de aculturație, asupra modului în care variațiile în aculturație afectează indivizii și asupra intervențiilor menite să faciliteze acest proces.
În ciuda definițiilor și a dovezilor că aculturația implică un proces de schimbare în ambele sensuri, cercetarea și teoria s-au concentrat în principal asupra ajustărilor și adaptărilor făcute de minorități precum imigranți, refugiați și populație indigenă ca răspuns la contactul lor cu majoritatea dominantă. Cercetările contemporane s-au concentrat în principal asupra diferitelor strategii de aculturație, asupra modului în care variațiile în aculturație afectează indivizii și asupra intervențiilor menite să faciliteze acest proces.
Abordări istorice Istoria civilizației occidentale, și în special istoria Europei și a Statelor Unite, este definită în mare măsură de modelele de aculturație. Una dintre cele mai notabile forme de aculturație este imperialismul, cel mai frecvent precursor al schimbărilor culturale directe. Deși aceste schimbări culturale pot părea simple, rezultatele combinate sunt atât puternice, cât și complexe, având un impact atât asupra grupurilor și indivizilor din cultura de origine, cât și asupra culturii gazdă. Antropologii, istoricii și sociologii au studiat aproape exclusiv aculturația cu cultura dominantă, în primul rând în contextul colonialismului, ca urmare a expansiunii popoarelor vest-europene în întreaga lume în ultimele cinci secole.Nutini, Hugo G. "Acculturation." în Davíd Carrasco (ed.). The Oxford Encyclopedia of Mesoamerican Cultures. : Oxford University Press, 2001
Prima teorie psihologică a aculturației a fost propusă în studiul din 1918 al lui W.I. Thomas și Florian Znaniecki, Țăranul polonez în Europa și America. Studiind imigranții polonezi din Chicago, ei au ilustrat trei forme de aculturație care corespund la trei tipuri de personalitate: boem (care adoptă cultura gazdă și își abandonează cultura de origine), filistin (care nu reușește să adopte cultura gazdă, dar își păstrează cultura de origine) și tipul creativ (capabil să se adapteze la cultura gazdă, păstrându-și cultura de origine). În 1936, Redfield, Linton și Herskovits au oferit prima definiție utilizată pe scară largă a aculturației, după cum urmează:
Cu mult înainte de apariția eforturilor de integrare rasială și culturală în Statele Unite, procesul obișnuit era asimilarea. În 1954, cartea lui Milton Gordon, Assimilation in American Life, a descris șapte etape ale procesului de asimilare, creând astfel premisele pentru literatura de specialitate pe această temă. Mai târziu, Young Yun Kim a reluat ideile lucrării lui Gordon, dar a susținut că adaptarea interculturală este un proces în mai multe etape. Teoria lui Kim s-a axat pe natura unitară a proceselor psihologice și sociale și pe interdependența funcțională reciprocă a mediului personal și funcțional.
Deși acest punct de vedere a fost primul care a fuzionat factorii micro-psihologici și macro-sociali într-o teorie integrată, el se concentrează în mod clar pe asimilare mai degrabă decât pe integrarea rasială sau etnică. În abordarea lui Kim, asimilarea este uniliniară, iar „vizitatorul” trebuie să se conformeze culturii grupului majoritar pentru a fi „competent din punct de vedere comunicativ”. Potrivit lui Gudykunst și Kim (2003) . „procesul de adaptare transculturală implică o interacțiune continuă de deculturare și aculturație care determină schimbarea străinilor în direcția asimilării, cel mai înalt grad de adaptare imaginabil din punct de vedere teoretic.” Acest punct de vedere a fost puternic criticat, deoarece definiția științei biologice a adaptării se referă la mutația aleatorie a unor noi forme de viață, nu la convergența unei monoculturi (Kramer, 2003).
În contradicție cu versiunea lui Gudykunst și Kim despre evoluția adaptativă, Eric M. Kramer a dezvoltat teoria fuziunii culturale (. 2010, 2000a, 1997a,Kramer, E. M. (2010). Immigration. In R. L. Jackson, II (Ed.), Encyclopedia of identity . (pp. 384-389). Thousand Oaks: Sage.Kramer, E. M. (1997). Modern/Postmodern: Off the Beaten Path of Antimodernism. Westport, CT: Praeger. 2000b,Kramer, E. M. (2000). Cultural fusion and the defense of difference. In M. K. Asante & J. E. Min (Eds.), Socio-cultural Conflict between African and Korean Americans (pp. 182-223). New York: University Press of America.Kramer, E. M. (Contributing Editor). (2003). The Emerging Monoculture: Assimilation and the "Model Minority". Westport, CT: Praeger. 2011,Kramer, E. M. (2011). Preface. In Croucher, S. M. & Cronn-Mills, D., Religious Misperceptions: The case of Muslims and Christians in France and Britain (pp. vii-xxxii). Cresskill, NJ: Hampton Press. 2012Kramer, E. M. (in press). Dimensional accrual and dissociation: An introduction. I In J. Grace (Ed.), Comparative Cultures and Civilizations (Vol. 3). Cresskill, NJ: Hampton.) menținând niște distincții clare, conceptuale, între asimilare, adaptare și integrare. Potrivit lui Kramer, asimilarea presupune conformarea la o formă preexistentă. Teoria lui Kramer (2000a, 2000b, 2000c, 2003, 2009, 2011) privind fuziunea culturală, care se bazează pe teoria sistemelor și pe hermeneutică, susține că este imposibil ca o persoană să se deprindă pe sine și că, prin definiție, „creșterea” nu este un proces cu sumă zero, care necesită deziluzionarea unei forme pentru ca o alta să ia naștere, ci mai degrabă un proces de învățare a unor noi limbi și repertorii culturale (moduri de a gândi, de a găti, de a se juca, de a lucra, de a se închina și așa mai departe). Cu alte cuvinte, Kramer susține că nu este nevoie să dăm uitării o limbă pentru a învăța o limbă nouă și nici nu trebuie să dăm uitării cine suntem pentru a învăța noi moduri de a dansa, de a găti, de a vorbi și așa mai departe. Spre deosebire de Gudykunst și Kim (2003), Kramer susține că această îmbinare a limbii și a culturii are ca rezultat complexitatea cognitivă, sau capacitatea de a trece de la un repertoriu cultural la altul. Pentru a simplifica ideile lui Kramer, învățarea este mai degrabă o creștere decât o dezvățare.
Modele conceptuale
Teoria acumulării dimensionale și disocierii Deși există numeroase modele de aculturație, cele mai complete modele iau în considerare schimbările care au loc la nivel de grup și la nivel individual, ale ambelor grupurilor care interacționează. Pentru a înțelege aculturația la nivel de grup, trebuie să analizăm mai întâi natura celor două culturi înainte de a intra în contact una cu cealaltă. O abordare utilă este cea a lui Eric Kramer - Teoria acumulării dimensionale și disocierii DAD (Dimensional Accrual and Dissociation). Două premise fundamentale ale teoriei DAD a lui Kramer sunt conceptele de hermeneutică și semiotică, care conchide că identitatea, semnificația, comunicarea și învățarea depind de diferențe sau variații. Conform acestui punct de vedere, asimilarea totală ar duce la o monocultură lipsită de identitate, semnificație și comunicare personale. Teoria DAD a lui Kramer utilizează, de asemenea, concepte ale mai multor cercetători, în special ale lui Jean Gebser și Lewis Mumford, pentru a sintetiza explicațiile expresiilor și diferențelor culturale observate pe scară largă. Teoria lui Kramer identifică trei stiluri de comunicare (idolatric, simbolic sau semnalizator) pentru a explica diferențele culturale. Este important de remarcat faptul că, în această teorie, niciun mod de comunicare nu este superior în mod inerent și nu se sugerează o soluție finală pentru conflictul intercultural. În schimb, Kramer propune trei teorii integrate: teoria acumulării dimensionale și disocierii, teoria fuziunii culturale și teoria schimbării culturale.
De exemplu, conform teoriei DAD a lui Kramer, o statuie a unui zeu într-o comunitate idolatră este zeul însuși, iar furtul ei este o infracțiune extrem de pedepsită. De exemplu, mulți oameni din India cred că statuile zeului Ganesha sunt chiar zeul, iar să iei astfel de statuie/zeu din templul său este mai mult decât un furt, este o blasfemie. Realitatea idolatră implică o puternică identificare emoțională, unde o relicvă sfântă nu simbolizează pur și simplu sacrul, ci este sacră. În schimb, un crucea creștină are o natură simbolică, reprezentând un simbol al lui Dumnezeu. În fine, modalitatea semnalizatoare este mult mai puțin emoțională și din ce în ce mai disociată.