Războaiele din Iugoslavia au fost o serie de conflicte armate pe teritoriul fostei Republici Socialiste Federale Iugoslavia (RSFI), care au avut loc între 1991 și 2001. Acest articol este o cronologie a evenimentelor relevante dinaintea, în timpul și după aceste războaie.

Cronologie

Epoca lui Tito

După al Doilea Război Mondial armata de rezistență din Iugoslavia cunoscută sub numele de Partizani formează Republica Federală Socialistă Iugoslavia, un stat federal comunist al mai multor națiuni.

1948–1952

Ruptura dintre Tito și Stalin duce la desprinderea Iugoslaviei de influența Uniunii Sovietice.

1966

Liderul iugoslav Josip Broz Tito îl înlătură din funcția sa pe Aleksandar Ranković, ofițer de informații și principal cadru sârb. Urmează o epurare a cadrelor sârbe din cadrul instituției.

1968

În 1968 izbucnesc proteste în Iugoslavia. Protestele sunt parțial demonstrații studențești. În Kosovo, demonstranții cer mai multe drepturi pentru poporul albanez. Tito în vârsta de 76 de ani fiind bolnav, permite o anumită liberalizare, dar, în ciuda bătrâneții, refuză să se pensioneze. Teroriștii croați plasează bombe în cinematografe; mor mai multe persoane.

1971

Au loc demonstrații naționaliste în Croația, cunoscute sub numele de Primăvara Croată. Tito și guvernul comunist condamnă demonstrațiile. Mulți naționaliști radicali au fost ulterior condamnați pentru discurs instigator la ură, inclusiv Stipe Mesić și Franjo Tudjman. Urmează o criză guvernamentală. Un grup de neo-Ustași croați din Australia se infiltrează în Iugoslavia și începe să planifice atacuri teroriste, dar acțiunile lor sunt împiedicate și grupul este distrus.

1972

Zborul 364 Yugoslavian Airways (JAT) este doborât de mișcarea Ustașa; 23 din cei 24 de la bord sunt uciși. Vesna Vulović, stewardesă, este singura supraviețuitoare după o cădere liberă de peste 10.000 de metri. 

1974

Este proclamată o nouă constituție a Iugoslaviei, care acordă mai multă putere unităților federale și provinciilor autonome Kosovo și Voivodina din Serbia, dându-le vot în toate deciziile relevante din guvernul federal. Acesta a avut ca scop abordarea nemulțumirilor națiunilor non-sârbe din Iugoslavia, sub ceea ce mai târziu a devenit cunoscut sub numele de Serbia slabă, conceptul Iugoslaviei puternice . Musulmanii bosniaci (după 1993 numele a fost schimbat în musulmani-bosniaci, iar în cele din urmă în bosniaci ) au fost recunoscuți ca a șasea „națiune” a Iugoslaviei (notă: „națiuni” sau oficial: „narodi” erau popoare majoritare slave, în timp ce „naționalități” din oficial „narodnosti” erau toate celelalte minorități naționale) și unul dintre cele trei popoare constitutive ale Bosniei și Herțegovinei .

Mai 1980

Josip Broz Tito moare.

Căderea comunismului 1981

Începe o criză economică în Iugoslavia. Manifestări naționaliste albaneze în Kosovo, care cer statutul de republică și mai multe drepturi (sloganul „Kosovo republika” care se traduce prin „Republica Kosovo” sau mai literal „republica Kosovo”). Demonstrațiile sunt suprimate și condamnate de toți comuniștii iugoslavi, inclusiv de comuniștii albanezi din Kosovo, numindu-i contrarevoluționari. Urmează arestări.

1983

Un grup de naționaliști musulmani bosniaci este condamnat în temeiul unei legi iugoslave care interzicea răspândirea urii internaționale. Printre aceștia se numără și Alija Izetbegović, care a fost, printre altele, judecată pentru Declarația sa islamică .

1986–1989

Un memoriu controversat al Academiei Sârbe de Științe și Arte protestează împotriva statutului Serbiei în Iugoslavia . Cetnikul sârb ( arhiduce ) Momčilo Đujić (în emigrare), îl promovează pe Vojislav Šešelj drept duce cetnic prin declarație în SUA la Vidovdan, 28 iunie 1989, o sărbătoare religioasă sârbă. În instrucțiunile lui Šešelj, Đujić îi ordonă să „expulzeze toți croații, albanezii și alte elemente străine de pe pământul sfânt sârb”. Philip J. Cohen: World War II and modern Chetniks. Their historical-political continuity and effects to stability of the Balkans, Zagreb: Ceres, 1997. (Twolingual Croatian-English edition) Procesarea percepută a sârbilor de către albanezii kosovari alimentează sentimentul naționalist sârb în creștere. Forțe de poliție suplimentare sunt trimise în Kosovo. Slobodan Milošević, un înalt oficial guvernamental la acea vreme, ține un discurs unui mic grup de sârbi kosovari în care promite că „nimeni nu îi va învinge”, care este difuzat în principalul program de știri de televiziune. Milosevic devine instantaneu foarte popular în Serbia. Milošević urcă la putere în Serbia. Demonstrațiile revoluției antibirocratice aduc guvernele pro-Milošević în Voivodina, Kosovo și Muntenegru. Minerii albanezi din Kosovo lovesc în mina Stari Trg . Guvernul sloven organizează un mare miting în Centrul de Congrese Cankar, sprijinindu-i pe albanezii din Kosovo. Albanezii din afara Serbiei, mai ales în Slovenia și Croația, solicită o alianță între Kosovo și națiunile lor respective. Relațiile dintre Slovenia și Serbia se deteriorează. Un embargo neoficial asupra produselor slovene este introdus în magazinele sârbe (vezi Radmila Anđelković ). Mișcarea de independență a Sloveniei crește. Cea de-a 600-a aniversare a Bătăliei din Kosovo este sărbătorită de sârbi din întreaga Iugoslavie. Slobodan Milošević ține un discurs în Kosovo, descris de oponenții săi drept naționalist.

1990

Partidul Comunist se dizolvă pe linie republică și parțial națională la cel de-al 14-lea Congres al Partidului Comunist Iugoslav (SKJ, Savez komunista Jugoslavije), comuniștii sloveni și croați părăsind Congresul protestând împotriva acțiunilor lui Milošević. Modificările constituționale din Serbia revocă unele dintre competențele acordate Kosovo și Voivodinei prin Constituția din 1974, inclusiv puterea de a vota în consiliul federal complet independent de Serbia, care de fapt le-a deposedat statutul de aproape de republică. Acest lucru a dat efectiv Serbiei 3 din 8 voturi în consiliul federal (4 cu sprijinul din Muntenegru). În unele zone populate de sârbi din Croația s-au ținut întâlniri naționaliști sârbi, cu iconografie considerată provocatoare de mulți croați. Armata Populară Iugoslavă (JNA) supune fosta republică și sistemul de apărare teritorială unei comenzi centrale, dezarmând efectiv Croația și Slovenia. Primele alegeri democratice din 45 de ani au loc în Iugoslavia în încercarea de a aduce modelul socialist iugoslav în noua lume post-Război Rece. Opțiunile naționaliste câștigă majorități în aproape toate republicile. Partidul câștigător al Croației, HDZ, oferă Partidului Radical Sârb un post de vicepreședinție, care refuză. Sârbii croați declanșează o rebeliune împotriva noului guvern ales, un eveniment denumit frecvent „revoluția Balvan” (revoluția trunchiului). Modificările constituționale din Croația neagă statutul de națiune constitutivă sârbilor din Croația, echivalându-i cu toate celelalte minorități non-naționale. Slovenia organizează un referendum pentru independența față de Iugoslavia. care trece cu 88,5% din electorat în favoarea independenței.

ianuarie 1991

Dovezi privind înarmarea ilegală a Croației și pregătirile pentru război au fost difuzate la televizor. În ciuda afirmațiilor că casetele au fost puternic modificate, guvernul croat îl respinge pe Martin Špegelj . Negocierile nereușite între șefii republicilor au fost purtate în mai multe runde.

martie 1991

Manifestații de opoziție de la Belgrad împotriva guvernării lui Milosevic, s-au încheiat cu două morți. Armata pune tancuri pe străzi. Incidentul din Lacurile Plitvice are ca rezultat primul deces croat, atunci când polițiștii croați sunt prinși în ambuscadă.

Lupte armate 1991–1993 mai – iunie 1991

Creșterea violenței etnice în Croația. Slovenia și Croația își declară independența. JNA intervine în Slovenia prin desfășurarea de trupe pentru a ocupa zonele de graniță. În urma războiului de zece zile, JNA este învinsă. Omogenitatea etnică a Sloveniei permite țării să evite multe lupte. Armata iugoslavă este de acord să părăsească Slovenia, dar sprijină forțele rebele sârbe din Croația.

iulie 1991

O încetare a focului de trei luni convenită asupra lui Brioni. Forțele iugoslave s-ar retrage din Slovenia, iar Croația și Slovenia și-au oprit independența timp de trei luni.

septembrie 1991

Forțele JNA atacă deschis zonele croate (în primul rând Dalmația și Slavonia ), declanșând Războiul de Independență al Croației . Începe bătălia de la Vukovar . Bătălia cazărmii începe asupra garnizoanelor JNA în toată Croația. UE propune planul Carrington-Cutileiro pentru Bosnia și Herțegovina. Toate părțile sunt de acord, dar Izetbegovic își retrage ulterior semnătura. (1991 sau 1992? - este nevoie de clarificare)

octombrie 1991

JNA începe asediul Dubrovnikului . Ultimul soldat al Armatei Naționale Iugoslave părăsește Slovenia.

octombrie 1991-decembrie 1991

Război la scară largă în Croația. Căderea lui Vukovar .

decembrie 1991

Entitatea sârbă din Croația sa autoproclamat Republica Krajina Sârbă, dar a rămas nerecunoscută de nicio țară, cu excepția Serbiei.

ianuarie 1992

Planul de pace Vance a fost semnat, creând 4 zone UNPA pentru teritoriile controlate de sârbi și punând capăt operațiunilor militare la scară largă în Croația. Forțele UNPROFOR sosesc pentru a monitoriza tratatul de pace. Macedonia își declară independența. Nu au izbucnit războaie în această zonă. Slovenia și Croația sunt recunoscute la nivel internațional (țări ale Comunității Europene, mai multe țări EFTA și din Europa Centrală).

februarie-martie 1992

Planul de pace Carrington– Cutileiro, a rezultat din Conferința de pace a CE desfășurată în februarie 1992 în încercarea de a preveni alunecarea Bosniei-Herțegovinei în război. A propus împărțirea puterii etnice la toate nivelurile administrative și deconcentrarea guvernului central către comunitățile etnice locale. Cu toate acestea, toate districtele Bosniei-Herțegovinei ar fi clasificate ca musulmane, sârbe sau croate în cadrul planului, chiar și acolo unde nu era evidentă nicio majoritate etnică. La 18 martie 1992, toate cele trei părți au semnat acordul; Alija Izetbegović pentru bosniaci, Radovan Karadžić pentru sârbi și Mate Boban pentru croați. La 28 martie 1992, însă, Alija Izetbegović și-a retras semnătura și și-a declarat opoziția față de orice tip de împărțire a Bosniei și Herțegovinei .

aprilie 1992

Bosnia și Herțegovina își declară independența. Începe războiul bosniac . Începe asediul Sarajevoi . Forțele sârbe bosniace au montat asediul Saraievoi, soldând cu 10.000 de morți până în 1995. Republica Federală Iugoslavia a proclamat, formată din Serbia și Muntenegru, singurele două republici rămase.

mai 1992

Armata iugoslavă se retrage din Bosnia și Herțegovina, lăsând o mare parte din armele sale sârbilor bosniaci. Personalul militar care s-a născut în Bosnia și Herțegovina își păstrează gradele în nou înființată VRS. Națiunile Unite impun sancțiuni împotriva Republicii Federale Iugoslavia și acceptă Slovenia, Croația și Bosnia și Herțegovina ca membri.

Vara 1992

Sârbii bosniaci câștigă controlul asupra a 70% din teritoriul Bosniei și Herțegovinei. Sute de mii de refugiați rezultă din război și mari porțiuni din Bosnia și Herțegovina sunt curățate etnic de ne-sârbi.

decembrie 1992

Serbia îl alege pe Slobodan Milošević președinte pentru a doua oară.

Lupte armate 1993–1995 ianuarie 1993

Planul de pace Vance–Owen oferit. Sub presiunea lui Slobodan Milošević, Karadzić semnează planul, dar după un vot în adunarea sârbilor bosniaci își retrage semnătura.

martie 1993

Încep luptele între bosniaci și croați.

iulie 1993

Planul de pace Owen-Stoltenberg oferit. Refuzat de Izetbegović în august.

septembrie 1993

Încep luptele în regiunea Bihać între guvernul bosniac și bosniacii loiali lui Fikret Abdić . Durează până în august 1995.

martie 1994