Psihiatria punitivă a fost practicată în mod sistematic în Uniunea Sovietică; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; , bazată pe interpretarea opoziției politice sau a disidenței ca fiind o problemă psihiatrică; . În mod oficial a fost folosit termenul „mecanisme psihopatologice” de disidență.

În perioada în care funcția de Secretar General al CC al PCUS a fost ocupată de Leonid Brejnev, psihiatria a fost folosită pentru neutralizarea și eliminarea din societate adversarii politici („dizidenții”), care își exprimau deschis convingeri care contraziceau dogma oficială . Termenul de „intoxicație filosofică”, de exemplu, a fost aplicat pe scară largă tulburărilor psihice diagnosticate atunci când oamenii nu erau de acord cu liderii comuniști ai țării și i-a făcut ținta criticilor făcând referire la scrierile părinților fondatori ai marxism-leninismului – Karl Marx, Friedrich Engels și Vladimir Lenin.

Articolul 58-10 din Codul Penal din epoca stalinistă, „agitație antisovietică”, a fost păstrat în noul Cod Penal al RSFSR din 1958 ca Articolul 70 – „Agitație și propagandă antisovietică”. În 1967, la Codul penal al RSFSR a fost adăugat o prevedere mai blândă, articolul 190-1 – „Difuzarea de afirmații despre care se știe că sunt false, care defăimează sistemul politic și social sovietic”. Aceste articole au fost aplicate frecvent împreună cu sistemul de diagnosticare a bolilor mintale, dezvoltat de academicianul Andrei Snejnevski. Împreună, acestea au stabilit un cadru în care credințele care nu se încadrau în cadrul oficial puteau fi definite cu ușurință ca infracțiune penală și ca bază, ulterior, pentru un diagnostic psihiatric.

Aplicarea diagnosticului Comportamentul politic „antisovietic” al unor indivizi - opoziția deschisă față de autorități, demonstrațiile pentru reformă sau scrierea de cărți critice - au fost definite simultan ca acte criminale (de exemplu, o încălcare a articolelor 70 sau 190-1), simptome de boală mintală (de exemplu, „iluzia reformismului”) și susceptibile de un diagnostic general, care putea fi folosit în toate situațiile (de exemplu, „schizofrenie cu evoluție lentă”).

Încarcerarea psihiatrică a anumitor persoane a fost determinată de încercările acestora de a emigra, de a distribui sau de a deține documente sau cărți interzise, de a participa la proteste și demonstrații pentru drepturile civile și de a se implica în activități religioase interzise. În conformitate cu doctrina ateismului de stat, convingerile religioase ale deținuților, inclusiv cele ale foștilor atei bine educați care deveniseră adepți ai unei credințe religioase, erau considerate o formă de boală psihică carte necesita tratament. KGB-ul trimitea în mod obișnuit disidenții la control psihiatric pentru a fi diagnosticați. Se urmărea astfel discredita disidenței, care ar fi fost produsul unor minți bolnave, și evitarea unor procese publice stânjenitoare. Documente guvernamentale clasificate „top secret” și care au devenit disponibile după dizolvarea Uniunii Sovietice, confirmă faptul că autoritățile au folosit în mod conștient psihiatria ca un instrument de suprimare a disidenței; ; ; vedeți și documente în ; .

Potrivit Comentariilor la Legea Federației Ruse privind asistența psihiatrică (postsovietică), persoanele obligate să urmeze un tratament în instituțiile medicale psihiatrice sovietice aveau dreptul la reabilitare în conformitate cu procedura stabilită și puteau solicita despăgubiri. Federația Rusă a recunoscut că, înainte de 1991, psihiatria a fost folosită în scopuri politice și și-a asumat responsabilitatea pentru victimele „psihiatriei politice”; .

Psihiatria punitivă în Rusia a continuat, totuși și după disoluția Uniunii Sovietice; , iar activiștii pentru drepturile omului se pot confrunta în continuare cu amenințarea unui diagnostic psihiatric pentru activitățile lor civice și politice legitime.

Cadrul istoric

Definiții Psihiatria punitivă sau abuzul psihiatriei politice este utilizarea abuzivă a diagnosticului psihiatric, a detenției și a tratamentului psihiatric în scopul obstrucționării drepturilor fundamentale ale omului pentru anumite grupuri și indivizi dintr-o societate; Implică internarea cetățenilor în instituții psihiatrice pe baza unor criterii politice mai degrabă decât pe criterii de sănătate mintală Mulți autori, inclusiv psihiatri, folosesc, de asemenea, termenii „psihiatrie politică sovietică”; ; ; ; ; ; ; ; ; ; sau „psihiatria punitivă” pentru a se referi la acest fenomen; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; .

Alexandr Podrabinek, în cartea Medicina punitivă, a definit termenul de „medicină punitivă”, care se identifică cu „psihiatria punitivă”, ca fiind „un instrument în lupta împotriva disidenților care nu pot fi pedepsiți prin mijloace legale”. Psihiatria punitivă nu este nici un subiect distinct, nici o specializare psihiatrică, ci, mai degrabă, o urgență care apare în cadrul multor științe aplicate în țările totalitare, unde membrii unei profesii se pot simți obligați să servească interesele puterii. Internarea în instituții psihiatrice a oamenilor în deplinătatea facultăților mintale este considerată în mod unanim o formă deosebit de nocivă de represiune; ; iar psihiatria punitivă sovietică a fost una dintre armele cheie ale represiunii atât ilegale, cât și legale; ; .

După cum scriau Vladimir Bukovski și Semen Gluzman în lucrarea lor comună Un manual de psihiatrie pentru disidenți, „utilizarea sovietică a psihiatriei ca mijloc punitiv se bazează pe interpretarea deliberată a disidenței... ca o problemă psihiatrică”.

O capacitate intrinsecă de abuz Diagnosticul de boală mintală poate da statului permisiunea să rețină persoane împotriva voinței lor și să impună o terapie, atât în interesul individului internat, cât și în interesul mai larg al societății. În plus, primirea unui diagnostic psihiatric poate fi considerată în sine ca fiind opresivă. Într-un stat totalitar, psihiatria poate fi folosită pentru ocolirea procedurilor legale standard de stabilire a vinovăției sau nevinovăției și pentru a permite încarcerarea politică fără riscul obișnuit al unor astfel de procese politice.

În perioada cuprinsă între anii 1960 și 1986, abuzul psihiatric în scopuri politice a fost raportat ca fiind sistematic în Uniunea Sovietică și episodic în alte țări din Europa de Est, cum ar fi România, Ungaria, Cehoslovacia și Iugoslavia. Practica încarcerării dizidenților politici în spitalele de psihiatrie din Europa de Est și din fosta URSS a afectat credibilitatea practicii psihiatrice în aceste state și a antrenat o puternică condamnare din partea comunității internaționale. Psihiatrii au fost implicați în încălcări ale drepturilor omului în state din întreaga lume atunci când definițiile bolilor mintale au fost extinse ca să includă nesupunerea politică. După cum au susținut de mult timp cercetătorii, instituțiile guvernamentale și medicale au clasificat uneori amenințările la adresa autorității în perioadele de tulburări și instabilitate politică drept o formă de boală mintală. În multe țări, prizonierii politici sunt încă închiși și abuzați uneori în instituții psihiatrice.

În Uniunea Sovietică, disidenții erau adesea închiși în secții de psihiatrie numite în mod obișnuit psihușka. Psihușka este diminutivul ironic în rusă pentru „spital de psihiatrie”. Una dintre primele psihușka penale a fost Spitalul psihiatric al închisorii din orașul Kazan . În 1939, spitalul a fost transferat sub controlul NKVD-ului (poliția secretă și precursor al KGB-ului) la ordinul lui Lavrenti Beria, șeful NKVD. Activiștii internaționali pentru drepturile precum Walter Reich au consemnat de mult timp metodele prin care psihiatrii sovietici din spitalele psihușka diagnosticau schizofrenia la dizidenții politici. Cercetătorii occidentali nu au examinat niciun aspect al psihiatriei sovietice atât de amănunțit ca implicarea acesteia în controlul social al disidenților politici.

Guvernările lui Stalin, Hrușciov și Brejnev Încă din 1948, serviciile secrete sovietice s-au interesat de acest domeniu al medicinei. Unul dintre cei care aveau responsabilitatea generală pentru poliția secretă sovietică, procurorul general din perioada interbelică și adjunct al Ministrului Afacerilor Externe, Andrei Vîșinski, a fost primul care a ordonat folosirea psihiatriei ca instrument de represiune. Psihiatrul rus Piotr Gannușkin credea că într-o societate bazate pe clase sociale antagoniste, mai ales în timpul celei mai severe lupte de clasă, psihiatria nua re cum să nu fie represivă; . Un sistem de abuz politic prin intermediul psihiatriei a fost dezvoltat la sfârșitul regimului lui Iosif Vissarionovici Stalin.

Cu toate acestea, psihiatria punitivă nu a fost doar o moștenire din epoca stalinistă, potrivit lui Aleksandr Etkind. Gulagul, (Administrația Generală a Lagărelor de Muncă Corecțională), a fost un instrument eficient de represiune politică. Nu a existat nicio cerință imperioasă pentru dezvoltarea unui substitut psihiatric alternativ și mai scump. Abuzul psihiatric a fost un produs natural al epocii sovietice de mai târziu. De la mijlocul anilor '70 până în anii '90, structura serviciului de sănătate mintală din URSS s-a adaptat la dublul standard din societate, fiind reprezentată de două sisteme distincte care au coexistat pașnic în cea mai mare parte, în ciuda conflictelor periodice dintre ele: primul sistemul a fost cel al psihiatriei punitive. Aceasta servea direct autorităților și celor aflați la putere și era condusă de Institutul de Psihiatrie Legală din Moscova numit și Centrul Serbski în onoarea psihiatrului Vladimir Serbski.; al doilea sistem era alcătuit din clinici de elită, cu orientare psihoterapeutică. Acesta era condus de Institutul Psihoneurologic „Vladimir Bekhterev” din Leningrad.

Cele câteva sute de spitale din provincie au combinat elemente ale ambelor sisteme.

Dacă o persoană era bolnavă mintal, atunci era trimisă în spitale psihiatrice și internată acolo până la moarte. Dacă sănătatea sa mintală era incertă, dar nu se simțea constant rău, el, funcție de karakteristika sa – dosarul care conținea caracterizările angajatorilor, ale organelor de partid și ale altor instituții sovietice - era trimis într-un lagăr de muncă sau era împușcați. Când cetățenii sovietici au început să se facă aluzii la legalitatea socialistă, s-a decis urmărirea penală a acestor persoane. Curând a devenit evident că trimiterea în judecată a persoanelor care țineau discursuri antisovietice nu făcea decât să înrăutățească situația pentru regim. Astfel de persoane nu au mai fost judecate în instanță. În schimb, li se făcea o examinare psihiatrică și erau declarați nebuni

„Sesiunea comună”, octombrie 1951

În anii 1950, psihiatrii din Uniunea Sovietică s-au transformat în brațul medical al statului-Gulag. Între 10 și 15 octombrie 1951 a avut loc „Sesiunea comună” a Academiei de Științe Medicale a URSS și a Consiliului de Administrație al Asociației Neurologice și Psihiatrice Pan-unională, care s-a dovedit a fi un precursor al abuzurilor ulterioare în psihiatria din Uniunea Sovietică. Evenimentul a fost dedicat, s-a spus, marelui fiziolog rus Ivan Pavlov, și a susținut că mai mulți dintre cei mai importanți experți în neurologie și psihiatri sovietici din acea vreme se făceau vinovați de practicarea unei științe „antipavloviene, antimarxiste, idealiste [și] reacționare”, iar acest lucru dăuna psihiatriei sovietice.