Alan Jay Lerner () a fost un textier și libretist american. În colaborare cu Frederick Loewe și, mai târziu, cu Burton Lane, a creat unele dintre cele mai populare și durabile lucrări de teatru muzical, atât pentru scenă, cât și pentru film. Lerner a câștigat trei premii Tony și trei premii Oscar, printre alte distincții.

Viața timpurie și educație Născut în New York City, a fost fiul lui Edith Adelson Lerner și al lui Joseph Jay Lerner, al cărui frate, Samuel Alexander Lerner, a fost fondatorul și proprietarul Lerner Stores, un lanț de magazine de îmbrăcăminte. Unul dintre verișorii lui Lerner a fost comediantul de radio și panelistul de televiziune Henry Morgan.

Lerner a fost educat la Bedales School din Anglia, la The Choate School (astăzi Choate Rosemary Hall) din Wallingford, Connecticut (unde a scris „The Choate Marching Song”) și la Harvard. A frecventat, de asemenea, taberele Androscoggin și Greylock. Atât la Choate, cât și la Harvard, a fost coleg de clasă cu John F. Kennedy; la Choate au lucrat împreună la anuarul școlii. La fel ca Cole Porter la Yale și Richard Rodgers la Columbia, cariera sa în teatrul muzical a început prin contribuțiile sale universitare, în cazul lui Lerner la musicalurile anuale Harvard Hasty Pudding.

În verile anilor 1936 și 1937, Lerner a studiat compoziția muzicală la Juilliard. În timp ce era student la Harvard, și-a pierdut vederea la ochiul stâng în urma unui accident pe ringul de box. În 1957, Lerner și Leonard Bernstein, un alt fost coleg de la Harvard, au colaborat la „Lonely Men of Harvard”, un omagiu adus universității.

Cariera Din cauza afecțiunii la ochi, Lerner nu a putut servi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În schimb, a scris scenarii radio, inclusiv pentru Your Hit Parade, până când i-a fost prezentat compozitorului austriac Frederick Loewe, care avea nevoie de un partener, în 1942, la Lamb's Club. Acolo l-a întâlnit și pe Lorenz Hart, cu care avea să colaboreze ulterior.

Prima colaborare dintre Lerner și Loewe a fost o adaptare muzicală a farsei lui Barry Conners, The Patsy, intitulată Life of the Party, realizată pentru o companie de repertoriu din Detroit. Versurile au fost scrise în mare parte de Earle Crooker, dar acesta a părăsit proiectul, iar partitura a necesitat revizuiri substanțiale. Spectacolul a avut o reprezentație de nouă săptămâni și i-a încurajat pe cei doi să-și continue colaborarea cu Arthur Pierson la What's Up?, care a avut premiera pe Broadway în 1943 și s-a jucat în 63 de reprezentații, fiind urmat doi ani mai târziu de The Day Before Spring.

Primul lor mare succes a fost Brigadoon (1947), o fantezie romantică plasată într-un sat scoțian mistic, regizată de Robert Lewis. A fost urmat de musicalul despre goana după aur Paint Your Wagon (1951). Deși spectacolul s-a jucat aproape un an și a inclus cântece devenite ulterior standarde pop, a avut mai puțin succes decât lucrarea anterioară a lui Lerner, pe care acesta a descris-o drept „un succes, dar nu un mare succes”.

Lerner a colaborat cu Kurt Weill la musicalul de scenă Love Life (1948) și cu Burton Lane la filmul musical Royal Wedding (1951). În același an, a scris și scenariul original, premiat cu Oscar, pentru Un american la Paris, produs de Arthur Freed și regizat de Vincente Minnelli. Aceeași echipă avea să colaboreze ulterior cu Lerner și Loewe pentru realizarea filmului Gigi.

În 1956, Lerner și Loewe au prezentat My Fair Lady. În acea perioadă, Lerner și Burton Lane lucrau deja la un musical despre Li'l Abner. Gabriel Pascal deținea drepturile asupra piesei Pygmalion, care fusese adaptată fără succes de alți compozitori. Arthur Schwartz și Howard Dietz au încercat primii, urmați de Richard Rodgers și Oscar Hammerstein al II-lea, care au renunțat. Adaptarea lui Lerner și Loewe după Pygmalion de George Bernard Shaw a păstrat comentariul social al originalului și a adăugat cântece adecvate personajelor Henry Higgins și Eliza Doolittle, interpretate inițial de Rex Harrison și Julie Andrews. Spectacolul a stabilit recorduri de încasări la New York și Londra, iar versiunea cinematografică din 1964 a câștigat opt premii Oscar, inclusiv pentru cel mai bun film și cel mai bun actor (Rex Harrison).

Succesul colaborării Lerner–Loewe a continuat cu Gigi, o adaptare cinematografică a povestirilor lui Colette, cu Leslie Caron, Louis Jourdan și Maurice Chevalier în rolurile principale. Filmul a câștigat toate cele nouă premii Oscar pentru care a fost nominalizat, un record la acea vreme, precum și un Oscar onorific pentru Maurice Chevalier.

Parteneriatul dintre Lerner și Loewe s-a destrămat în timpul producției musicalului arthurian Camelot (1960), sub presiunea repetițiilor și a problemelor de sănătate. Regizorul Moss Hart a suferit un atac de cord în ultimele luni de repetiții și a murit la scurt timp după premieră. Lerner a fost internat din cauza unor ulcere hemoragice, iar Loewe a continuat să aibă probleme cardiace. Cu toate acestea, Camelot a devenit un succes, iar după asasinarea lui John F. Kennedy, văduva sa a declarat că administrația acestuia i-a amintit de „un scurt moment strălucitor” evocând musicalul Camelot. De atunci, termenul a fost adesea asociat cu idealismul și romantismul epocii Kennedy.

După retragerea lui Loewe la Palm Springs, Lerner a colaborat cu diverși compozitori, printre care André Previn (Coco), John Barry (Lolita, My Love), Leonard Bernstein (1600 Pennsylvania Avenue), Burton Lane (Carmelina) și Charles Strouse (Dance a Little Closer). Multe dintre aceste proiecte au avut succes limitat. Unii biografi au pus declinul său profesional pe seama lipsei unui regizor puternic cu care să colaboreze constant, așa cum se întâmplase în cazul lui Moss Hart.

În 1965, Lerner a colaborat din nou cu Burton Lane la musicalul On a Clear Day You Can See Forever, adaptat ulterior pentru film în 1970. În aceeași perioadă, producătorul Arthur P. Jacobs l-a angajat să scrie un tratament pentru filmul Doctor Dolittle, însă Lerner a renunțat la contract după câteva luni de întârzieri și a fost înlocuit de Leslie Bricusse. În 1971, a fost inclus în Songwriters Hall of Fame.

În 1973, Lerner l-a convins pe Loewe să iasă din pensie pentru a extinde partitura Gigi pentru o versiune scenică. În anul următor, au colaborat la o adaptare muzicală a filmului Micul Prinț, bazată pe povestea lui Antoine de Saint-Exupéry. Filmul a fost un eșec critic și comercial, dar a dobândit ulterior un public de cult.

Autobiografia lui Lerner, The Street Where I Live (1978), prezintă detalii despre trei dintre colaborările sale de succes cu Loewe: My Fair Lady, Gigi și Camelot, alături de reflecții personale. În ultimul an de viață, a publicat The Musical Theatre: A Celebration, o istorie a teatrului muzical îmbogățită cu anecdote și observații personale. O colecție de versuri, intitulată A Hymn to Him, editată de Benny Green, a fost publicată în 1987.

La momentul morții sale, Lerner lucra la Londra, împreună cu Gerard Kenny și Kristi Kane, la o adaptare muzicală a filmului My Man Godfrey. De asemenea, primise o solicitare de la Andrew Lloyd Webber pentru a scrie versurile la Fantoma Operei; a redactat cântecul „Masquerade”, dar s-a retras ulterior din proiect din cauza pierderilor de memorie cauzate de cancer pulmonar metastatic, fiind înlocuit de Charles Hart. De asemenea, a refuzat invitația de a scrie versurile în limba engleză pentru versiunea muzicală a Les Misérables.

După moartea sa, Paul Blake a realizat o revistă muzicală bazată pe viața și versurile lui Lerner, intitulată Almost Like Being in Love, care a inclus muzică de Loewe, Lane, Previn, Strouse și Weill. Spectacolul a fost prezentat timp de zece zile la Herbst Theatre din San Francisco.

Note

Legături externe

Categorie:Nașteri în 1918 Categorie:Decese în 1986 Categorie:Nașteri pe 31 august Categorie:Decese pe 14 iunie Categorie:Dramaturgi americani Categorie:Scriitori americani din New York City

Categorie:Absolvenți ai Universității Harvard Categorie:Evrei americani din secolul al XX-lea Categorie:Decese cauzate de cancer pulmonar Categorie:Câștigători ai Premiului Oscar pentru cel mai bun scenariu original