Principatiul electoral Bavaria a fost creat în 1623 când ducele de Bavaria a primit titlul de principe elector. Principatul electoral a existat până în 1806 când demnitatea electorală bavareză a dispărut. Începând din 1777 principatul elector s-a numit Palatinat-Bavaria deși Pacea Westfalică desființase demnitatea electorală a Palatinatului în timp ce aceea a Principatului Elector Bavarez a continuat să existe.Articolul III din Vertrags von Osnabrück (Contractul de la Osnabrück) a stabilit: Falls sich aber zutrüge / daß die Wilhelmische Mannliche Lini außsturbe / vnd die Pfältzische vberbliebe / alßdann soll nicht allein die Ober-Pfaltz / sondern auch die Chur-Dignitet, welche die Hertzogen in Bäyern gehabt / an die noch lebende Pfaltzgraffen / so entzwischen mit belehnet seyn / heimbfallen / vnd die Achte Chur-Stelle gäntzlich erlöschen. Also aber soll die Ober-Pfaltz / vff diesen begebenden Fall an die noch lebende Pfaltzgraffen gelangen / daß dennoch denen eygenthumblichen Erben deß Herrn Churfürsten in Bäyern jhrige Ansprüche / vnd Beneficia, so jhnen von Rechtswegen gebühren / vorbehalten seyen. La câteva luni după proclamarea Regatului Bavariei în 1806, prin aderarea Bavariei la Confederația Rinului s-a încheiat apartenența ei la Sfântul Imperiu Roman, care și-a încetat existența.
Istorie Inițial, conform Tratatului de la Pavia, demnitatea electorală urma să fie deținută alternativ de linia palatină și de linia bavareză a Casei de Wittelsbach. Prin Bula de Aur din 1356 doar linia palatină a Casei de Wittelsbach a primit demnitatea electorală. Începând de atunci, ducii bavarezi au încercat zadarnic de câteva ori să obțină titlul de principe elector. După încheierea Războiului de Succesiune din Landshut, Hotărârea curții de arbitraj din Köln emisă la 30 iulie 1505 a reunit Ducatul Bavariei cu teritoriile ce fuseseră pierdute, în timp ce Palatinatul a continuat să fie împărțit între diferitele linii ale familiei, între care și linia Heidelberg. Ducele Wilhelm al IV-lea de Bavaria s-a implicat în Războiul Schmalkaldic luptând de partea împăratului romano-german Carol al V-lea în 1546–1547, însă nu a reușit să obțină dreptul electoral pentru Palatinat. În 1583 Wilhelm al V-lea a participat la Războiul din Köln (1583–1588) izbucnit după ce arhiepiscopul de Köln, Gebhard Truchsess von Waldburg, se convertise la protestantism. El a susținut financiar și militar pe fratele său, Ernest, care a cucerit arhiepiscopia de Köln. De atunci înainte principele elector de Köln a aparținut fără întrerupere liniei bavareze a familiei Wittelsbach până în 1761.
Obținerea titlului de principe elector în Războiul de Treizeci de Ani și politica pacifistă Ducele Maximilian I care cârmuia Bavaria din 1597 și-a format o armată puternică și, prin diferite reforme, a reabilitat situația financiară a țării care a devenit înfloritoare din punct de vedere economic. Eliminând dreptul stărilor de a participa la cârmuire Maximilian a fost adevăratul fondator al stăpânirii absolutiste în Bavaria. El a creat o administrație eficientă în Bavaria, a emis un nou set de legi (Codex Maximilianeus) fiind astfel un avangardist al mercantilismului.
În 1620 trupele Ligii Catolice, condusă de generalul bavarez Tilly, i-au învins pe protestanții Boemiei în bătălia de la Muntele Alb lângă Praga. Ca răsplată ducele Maximilian I a primit titlul de principe elector în 1623 (devenit ereditar în 1628) și părți ale Palatinatului Superior (inițial ca gaj). Bavaria a jucat un rol important în continuarea războiului, iar principele elector a încercat să urmeze o politică independentă, uneori împotriva împăratului, în alianță cu Franța. Din 1634 Bavaria a fost din nou teatru de război până în 1646. Prin Pacea Westfalică din 1648 au fost confirmate statutul de principat elector al Bavariei și câștigurile ei teritoriale. După război Maximilian I a început reconstruirea țării eliberând armata pentru a crea mijloacele financiare necesare. În timpul celor 50 de ani de cârmuire, el a stabilit o administrație eficientă, a dezvoltat sistemul juridic și a promovat artele. În ciuda războiului, Maximilian I a reușit să reabiliteze bugetul statului.Hans Rall, Marga Rall: Die Wittelsbacher. Von Otto I. bis Elisabeth I., Editura Tosa, Viena, 1994, ISBN: 9783850014854, pp. 133-135. miniatura|Principele elector Maximilian al II-lea Emanuel în timpul Războiului Succesiunii Spaniole (reprezentare din 1910) Ferdinand Maria, fiul și succesorul lui Maximilian I, a înlocuit alianța cu Viena cu o politică de neutralitate față Habsburgi și Franța. Ca urmare, Bavaria nu s-a mai alăturat Ligii Rinului.Hans Rall, Marga Rall: Die Wittelsbacher. Von Otto I. bis Elisabeth I., Editura Tosa, Viena, 1994, ISBN: 9783850014854, p. 140. După moartea lui Ferdinand al IV-lea în 1654 (rege romano-german ales ca succesor al împăratului Ferdinand al III-lea), cardinalul francez Jules Mazarin i-a propus în 1655 lui Ferdinand Maria candidatura ca succesor la tronul imperial. După multe ezitări acesta a respins ideea (24 august 1657). Prin Tratatul de la Waldmünchen (12 ianuarie 1658) Ferdinand Maria s-a angajat să susțină alegerea lui Leopold de Habsburg ca rege romano-german, Habsburgii acordându-i ulterior funcția de vicar imperial. După moartea împăratului Ferdinand al III-lea în 1657 (primul interregnum după Pacea Westfalică) disputa dintre linia bavareză a familiei Wittelsbach și cea a Palatinatului privind vicariatul luase forme dramatice care au generat revolte. În secolul al XVII-lea, datorită urmărilor Războiului de Treizeci de Ani și a creșterii puterii principatului (conform ideilor absolutismului), a început declinul stărilor bavareze. Adunarea stărilor a fost convocată pentru ultima dată în 1669. În același timp, în Bavaria și-a făcut apariția barocul italian care s-a răspândit curând în toate domeniile culturii. Politica financiară în această perioadă a fost austeră, au fost luate măsuri pentru sprijinirea fermierilor pentru care s-a construit prima școală agricolă la Schleißheim și au fost reformate administrația și armata. Când a murit Ferdinand Maria, vistieria statului era plină fiind mai bogată decât cea moștenită de la tatăl său.Hans Rall, Marga Rall: Die Wittelsbacher. Von Otto I. bis Elisabeth I., Editura Tosa, Viena, 1994, ISBN: 9783850014854, pp. 140-141.
În timp ce Ferdinand Maria renunțase la șansa de a obține coroana imperială în 1657 datorită politicii sale prudente față de Habsburgi, fiul său, Maximilian al II-lea Emanuel, a urmărit ambițios creșterea rangului său, inițial ca aliat al curții vieneze și ulterior ca aliat al regelui Ludovic al XIV-lea.
Din toamna anului 1687, după al doilea asediu otoman al Vienei (1683), principele Maximilian al II-lea făcuse eforturi pentru a obține comanda supremă în războiul împotriva turcilor, amenințând cu ruperea alianței în cazul în care dorința nu-i era îndeplinită. În iulie 1688 împăratul Leopold a cedat, iar principele Bavariei a devenit comandant principal al operațiunilor militare din Ungaria. Maximilian al II-lea a participat la eliberarea orașului Belgrad.Hans Rall, Marga Rall: Die Wittelsbacher. Von Otto I. bis Elisabeth I., Editura Tosa, Viena, 1994, ISBN: 9783850014854, p. 147. Din 1690 el a apărat granița Rinului împotriva Franței. Maximilian a fost adesea absent din țară începând din 1691 când a fost numit guvernator general al Țărilor de Jos spaniole. Datorită lipsei descendenților pe linie masculină, ramura spaniolă a Casei de Habsburg s-a stins ceea ce a generat la sfârșitul secolului al XVII-lea conflictul privind succesiunea la tronul spaniol. Carol al II-lea îl numise moștenitor universal al Imperiului Spaniol pe ducele Iosif Ferdinand, fiul principelui Maximilian al II-lea din prima căsătorie. Moartea timpurie a acestuia în 1699 a reprezentat o catastrofă pentru planurile ambițioase ale principelui elector bavarez. miniatura|Principatul electoral Bavaria (portocaliu Palatinatul Superior, roșu Bavaria Inferioară, verde Bavaria Superioară) în cercul imperial bavarez în timpul lui Carol al VII-lea. Datorită alianței cu regele Franței împotriva împăratului, acesta i-a impus lui Maximilian al II-lea interdicția imperială.Kurt M. Jung: Weltgeschichte in einem Griff. Von der Urzeit zur Gegenwart, Editura Ullstein, Frankfurt am Main, 1985, ISBN: 3-550-07975-3, p. 587. Bavaria a fost ocupată de Austria în 1704 în timpul Războiului Succesiunii Spaniole ceea ce a dus la pierderea temporară a demnității electorale a Bavariei și a Palatinatului Superior în favoarea lui Johann Wilhelm de Wittelsbach.Hans Rall, Marga Rall: Die Wittelsbacher. Von Otto I. bis Elisabeth I., Editura Tosa, Viena, 1994, ISBN: 9783850014854, p. 149. Administrația imperială a guvernat Bavaria Superioară și Bavaria Inferioară timp de zece ani (1705–1715). După ce Franța a încheiat un acord cu puterile învingătoare, Anglia și Olanda, a avut loc restaurația Bavariei în interesul echilibrului imperiului. În 1715 Maximilian al II-lea s-a întors în Bavaria ca principe elector. Odată cu reunirea liniilor Casei de Wittelsbach în 1724, disputa familială a fost rezolvată, în mod deosebit cea cu principele elector Carol al III-lea Filip care conducea Palatinatul Elector. Atenția principelui elector bavarez a continuat să se concentreze la alianțele necesare creșterii rangului său. De-a lungul secolului al XVIII-lea Bavaria a trebuit să lupte cu povara datoriei cauzate de Maximilian al II-lea, aflându-se în repetate rânduri în pragul falimentului național. Fiul și succesorul său, Carol Albert a preluat o datorie de 26 de milioane de guldeni, pe care a mărit-o. El a continuat politicile tatălui neglijând reformele pe plan intern. În 1727 a reînnoit alianța cu Franța. În problema succesiunii austriece, s-a delimitat de recunoașterea Pragmaticei sancțiuni admisă anterior de tatăl său și în 1732–1733 chiar a protestat împotriva acesteia. A investit în dotarea armatei bavareze fără a ține seama de situația financiară precară a principatului. Politica nehotărâtă dintre Viena și Versailles l-a determinat pe Carol Albert să adopte o poziție de neutralitate fiind prietenos cu Franța în timpul Războiului pentru succesiunea poloneză (1738–1739) și oferind în același timp împăratului trupe pentru războiul ruso-turc. Întrucât regentul francez André-Hercule de Fleury a redus subvențiile pentru Bavaria și pentru arhiepiscopatul de Köln, principele bavarez nu a putut să-și mențină armata (40 000 de oameni). Astfel a ajuns la ideea de a oferi împăratului un contingent de trupe pentru teatrul de război din Ungaria pentru ca măcar parțial cheltuielile de întreținere a armatei să fie suportate de curtea de la Viena. În războiul turc din 1736–1739, dezastruos pentru monarhia habsburgică, regimentele bavareze au fost aproape complet distruse. La moartea neașteptată a împăratului Carol al VI-lea în octombrie 1740, Carol Albert nu era așadar pregătit nici militar, nici financiar pentru a profita de oportunitatea apărută. Spre deosebire de regele prusac, Frederic cel Mare, care se baza pe o vistierie plină și o armată puternică ce îi permiteau să acționeze independent și imediat, principele bavarez a trebuit să aștepte până când protectorul său francez era gata să intre în război pentru moștenirea austriacă.