Fonologia limbii române stabilește inventarul de unități segmentale (vocale și consoane) și unități suprasegmentale (accent, intonație) cu valoare funcțională, caracteristic limbii române. Totodată, ca în fonologia oricărei alte limbi, sunt determinate seriile de sunete echivalente (alofone) prin care se realizează fiecare fonem în parte.
Prin analiza valorii funcționale a diferitelor aspecte fonetice se ajunge la concluzia că limba română standard folosește următoarele unități segmentale: șapte vocale, patru semivocale, care în unele analize sunt echivalate cu vocalele corespunzătoare, o vocală asilabică și devocalizată , care uneori este echivalată cu vocala , douăzeci de consoane și următoarele unități suprasegmentale: accent, intonație,
fiecare dintre acestea putându-se realiza fonetic în mai multe moduri echivalente fonologic.
Lipsesc așadar din inventarul fonematic al limbii române numeroase vocale și consoane, clicuri, croneme, tonuri etc. Astfel de aspecte fonetice pot apărea totuși de exemplu în interjecții, pronunții idiolectice, regionale sau arhaice, ori în împrumuturi neadaptate.
Unități segmentale
Unitățile segmentale sunt sunetele simple (vocale și consoane) din care se alcătuiesc silabele și apoi cuvintele. Din punct de vedere funcțional, existența a două categorii distincte de sunete --- vocale și consoane --- și diferența dintre ele se poate demonstra astfel:
Se constată că seria și seria sunt incompatibile, în sensul că dacă în cadrul fiecărei serii în parte prin înlocuirea unui sunet cu altul din aceeași serie se obține fie un cuvânt cu un alt sens fie un cuvânt perceput ca posibil, dar fără sens (de exemplu par-por sau par-car), înlocuirea unui sunet dintr-o serie cu un sunet din cealaltă serie nu este posibilă fără schimbarea structurii cuvântului (de exemplu aer-cer, unde numărul de silabe se modifică). Nu este posibilă eliminarea dintr-un cuvânt a unui sunet din seria (înlocuirea lui cu zero) fără ca structura cuvântului să se modifice. În schimb sunetele din seria pot lipsi din cuvânt.
Astfel se face distincție între vocale, ca sunete care pot alcătui singure o silabă și care pot purta accentul, și consoane, care nu au această calitate. Există desigur și alte definiții pentru vocale și consoane, care au în vedere modul de articulare (deci aspectul fonetic) sau proprietățile acustice ale acestora, dar în subiectul de față interesează cu precădere relațiile pe care le contractează diversele sunete. Trebuie remarcat de asemenea că o astfel de analiză funcțională mai are avantajul de a releva rolul de vocală sau consoană al unui sunet în particular pentru limba română; în alte limbi aceleași sunete pot juca alte roluri, de exemplu în limba engleză sunetele și pot funcționa în anumite condiții ca vocale.
Foneme vocalice Vocale propriu-zise
Inventarul de vocale al limbii române conține șapte sunete și diferite variații fonetice ale acestora:
Sunet Exemplu Descriere Notație foneticăromânească amar vocală deschisă centrală nerotunjită a elev vocală mijlocie anterioară nerotunjită e iris vocală închisă anterioară nerotunjită i ocol vocală mijlocie posterioară rotunjită o uluc vocală închisă posterioară rotunjită u fără vocală mijlocie centrală nerotunjită ă vârî vocală închisă centrală nerotunjită â, î
În unele împrumuturi neadaptate se păstrează două vocale suplimentare, similare cu cele din limbile de origine. Acestea nu fac parte din inventarul de foneme de bază ale limbii române, dar le menționăm aici pentru că apar în cuvinte încetățenite, iar vorbitorii instruiți le folosesc ca atare:
Sunet Exemple Descriere Notație foneticăromânească bleu, löss vocală mijlocie anterioară rotunjită ö führer, bruxelez vocală închisă anterioară rotunjită ü
Diagrama de mai jos arată cele șapte foneme vocalice ale limbii române (și cele două vocale rare), clasificate după gradul de deschidere a cavității orale, gradul de anterioritate a locului de articulare și caracterul labial/nelabial (rotunjit/nerotunjit).
Semivocale
Statutul semivocalelor în limba română este un subiect controversat, unii autori considerându-le alofone asilabice ale vocalelor corespunzătoare, în timp ce alții le acordă un loc distinct în rândul fonemelor limbii.
Numărul semivocalelor din limba română este patru; acestea corespund vocalelor :
ca în deal ca în fier, cai ca în coasă ca în ziua, leu
(Notația este echivalentă cu , iar cu .)
Semivocalele și pot apărea în limba română numai înainte de o vocală, în timp ce și pot apărea atât înainte cât și după, ca în exemplele date.
Potrivit lui Emanuel Vasiliu este posibilă interpretarea semivocalelor ca simple alofone ale vocalelor corespunzătoare. Pentru aceasta trebuie introdus un operator care forțează rostirea împreună a două vocale. De exemplu cuvintele deal și real pot fi transcrise fonologic , respectiv , unde semnul , numit jonctură silabică, obligă pronunțarea în aceeași silabă a sunetelor. O astfel de echivalare are însă dezavantajul că trebuie să introducă de asemenea un mod de a deosebi perechi de cuvinte în care aceleași sunete vocalice formează diftongi ascendenți și descendenți, precum știucă și știu, pentru a arăta care este vocala purtătoare de accent și care este semivocala.
Vocala asilabică
La sfârșitul unor cuvinte românești precum rupi, moși, dormi, bani vorbitorii nativi percep existența unui sunet separat, întrucâtva similar cu vocala , care urmează întotdeauna după o consoană. Același sunet apare uneori la interiorul unor cuvinte, ca în oricine, câțiva, cincisprezece. Încercările de a înțelege acest sunet din punct de vedere fonetic și fonologic au dus la publicarea a numeroase articole de specialitate având ca unic subiect acest sunet (Emil Petrovici, Valeriu Șuteu și alții) sau dedicarea unor secțiuni importante în lucrări de fonetică și fonologie.
Din punct de vedere fonetic acest sunet nu există ca articulație separată, ci este doar o modificare (mai exact o palatalizare, înmuiere) a consoanei precedente. Un indiciu al acestei situații este faptul că i-ul final scurt nu necesită timp fizic pentru pronunțare. Unii cercetători (de exemplu Emil Petrovici) au extins această interpretare și la nivel fonologic, motiv pentru care inventarul de foneme ajunge să includă și variantele palatalizate ale tuturor consoanelor care se pot afla într-o astfel de poziție (18 foneme suplimentare). Astfel, cuvintele lup și lupi au fiecare câte trei foneme: -, unde este un singur fonem, varianta palatalizată a consoanei .
O interpretare mai apropiată de percepția acestui „sunet” decât de realizarea lui propriu-zisă este cea dată printre alții de Andrei Avram, care evită extinderea masivă a inventarului de foneme prin introducerea unui singur fonem special, , al cărui rol este de a marca palatalizarea consoanei după care este așezat. De exemplu, perechea de cuvinte lup-lupi se transcrie fonologic -, unde de data aceasta prin se înțelege o succesiune de două foneme (realizată ca un singur sunet). Această interpretare are mai multe avantaje:
corespunde percepției vorbitorilor, adaugă un singur fonem suplimentar, se apropie de grafia limbii române, care notează acest pseudosunet cu litera i, reduce mai multe tipuri de alternanțe morfofonologice la simpla adăugare a unui fonem, fără înlocuirea consoanelor, corespunde evoluției acestui sunet în limba română, care inițial a fost vocala propriu-zisă .
Emanuel Vasiliu împinge mai departe această interpretare, considerând că este de fapt un alofon al vocalei și nu un fonem separat. Pentru ca o astfel de echivalare să fie acceptabilă este nevoie totuși să se introducă un operator special care să marcheze o jonctură silabică (notată cu ca în secțiunea despre semivocale), descrisă ca obligația de a continua silaba de la ultima vocală până la sunetul care urmează după . Astfel, cuvântul lupi se transcrie fonologic .
Alofonele vocalelor
Realizarea unei vocale nu se face întotdeauna cu sunetul nominal. De exemplu, vocala din cuvintele teacă și toacă, deși percepută identic, se realizează de fapt ușor palatalizată în primul caz și ușor labializată în al doilea, sub influența semivocalelor precedente. O analiză atentă arată că în limba română fiecare vocală se poate realiza în mai multe moduri distincte, în funcție de contextul fonetic și de vorbitor (chiar în cadrul limbii standard), exprimarea îngrijită sau normală, caracterul neologic sau de fond vechi al cuvântului etc. Lista de mai jos cuprinde alofonele principale ale fiecărei vocale în parte, cu exemple.
central, ca în (sat) parțial sau total devocalizat ușor palatalizat (anterior), ca în (piatră) ușor rotunjit (labializat), ca în (coate) simultan palatalizat și labializat, ca în (aripioare) ușor palatalizat, ca în (real, la unii vorbitori) ușor labializat și precedat de un scurt , ca în (proactiv, la unii vorbitori) ușor închis și precedat de un scurt asilabic, ca în (asta, la unii vorbitori)
mijlociu, ca în (repede) parțial sau total devocalizat ușor închis, ca în (este); varianta apare la unii vorbitori și în vorbirea îngrijită, și la cuvinte neologice de tipul (epocă) semivocalic, ca în (rea) --- numai în unele interpretări fonologice
obișnuit, ca în (ridic) parțial sau total devocalizat, a nu se confunda cu ușor închis, ca în (inimă, la unii vorbitori) , palatalizare a consoanei precedente, ca în (pești) --- numai în unele interpretări fonologice semivocalic, ca în (viață) --- numai în unele interpretări fonologice
obișnuit, ca în (pot) parțial sau total devocalizat ușor palatalizat (anterior), ca în (ciot) labializat suplimentar și precedat de un scurt , ca în (omul, la unii vorbitori) semivocalic, ca în (roată) --- numai în unele interpretări fonologice
obișnuit, ca în (scurt) parțial sau total devocalizat ușor palatalizat (anterior), ca în (știucă) labializat suplimentar și precedat de un scurt , ca în (unde, la unii vorbitori) semivocalic, ca în (steaua) --- numai în unele interpretări fonologice
central, ca în (păstrăv) parțial sau total devocalizat ușor labializat și precedat de un scurt , ca în (două, la unii vorbitori) ușor închis și precedat de un scurt asilabic, ca în (ăsta, la unii vorbitori)
central, ca în (prîslea) parțial sau total devocalizat ușor labializat și precedat de un scurt , ca în (luând, la unii vorbitori) ușor închis și precedat de un scurt asilabic, ca în (înalt, la unii vorbitori)
Consoane
Limba română folosește 19 de consoane, marcate cu galben în tabelul de mai jos care clasifică consoanele în funcție de modul și locul de articulare. (Tabelul cuprinde și două din semivocale, și , notate aici și .) De asemenea sunt indicate unele alofone ale consoanelor, anume acelea care au un simbol aparte în Alfabetul Fonetic Internațional.
Așadar, inventarul fonemelor limbii române cuprinde următoarele consoane: