Războiul civil irlandez (în ; – ) a fost un conflict care a urmat Războiului Irlandez de Independență și a însoțit înființarea Statului Liber Irlandez, o entitate independentă de Regatul Unit, dar în cadrul Imperiului Britanic.
Războiul civil a fost purtat între și (IRA) antitratat din cauza disensiunilor pe marginea tratatului anglo-irlandez. Guvernul provizoriu (care a devenit Statul Liber în decembrie 1922) susținea termenii tratatului, în timp ce opoziția antitratat îl considera o trădare a Republicii Irlandeze care fusese proclamată în timpul Rebeliunii de Paști din 1916. Mulți dintre combatanți luptaseră împreună împotriva britanicilor în în timpul Războiului de Independență și s-au împărțit după încheierea conflictului și după începerea negocierilor pentru tratat.
Războiul civil a fost câștigat de pro-tratat, care la începutul lunii iulie, apoi împotriva bastioanelor antitratat din sud și vest, în special „Republica Munster”, reușind să cucerească toate centrele urbane până la sfârșitul lunii august. Faza de gherilă a Războiului Civil Irlandez a mai durat încă 10 luni, înainte ca conducerea IRA să emită un ordin de depunere a armelor tuturor unităților, punând efectiv capăt conflictului. Armata Națională a beneficiat de cantități substanțiale de arme furnizate de guvernul britanic, în special artilerie și mașini blindate.
Conflictul a lăsat societatea irlandeză divizată și plină de resentimente timp de mai multe generații. Astăzi, cele mai mari trei partide politice din Republica Irlanda, Fine Gael, Fianna Fáil și Sinn Féin sunt descendente directe ale taberelor care s-au opus în Războiul Civil; de partea susținătorilor părții protratat, , partidul format din cea mai mare parte a părții antitratat de Éamon de Valera, iar , descendent din partidul republican antitratat și iredentist lăsat în urmă de susținătorii lui De Valera.
Context
Tratatul și consecințele acestuia S-a negociat tratatul anglo-irlandez pentru a pune capăt Războiului Irlandez de Independență din 1919–1921 dintre Republica Irlandeză și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei. Tratatul prevedea un stat irlandez autonom, având propria sa armată și poliție. Tratatul a permis și Irlandei de Nord (cele șase comitate din nord-est – Fermanagh, Antrim, Tyrone, Londonderry, Armagh și Down – unde, în ansamblu, populația majoritară era de religie protestantă) să renunțe la noul stat și să se întoarcă în Regatul Unit – ceea ce a făcut imediat. Odată cu divizarea Irlandei, a avut loc o perioadă de doi ani de în nou formata Irlandă de Nord. În loc să creeze republica independentă pentru care au luptat naționaliștii, Statul Liber Irlandez era un dominion al Imperiului Britanic, având monarhul britanic ca șef de stat, același statut pe care îl aveau Canada și Australia. Britanicii au propus statutul de dominion în corespondența secretă dinainte de începerea negocierilor pentru tratat, dar liderul Sinn Féin, Éamon de Valera, a respins ideea. Tratatul prevedea și ca membrii noului (parlament) irlandez să depună următorul „jurământ de credință”:
Pentru mulți republicani irlandezi, acest jurământ era de neacceptat. În plus, divizarea Irlandei, care fusese deja hotărâtă de parlamentul de la Westminster în , a fost confirmată efectiv în tratatul anglo-irlandez. Pentru IRA, cele mai controversate prevederi ale tratatului erau desființarea Republicii Irlandeze proclamată în 1919, abandonarea , statutul Statului Liber Irlandez ca dominion în cadrul Commonwealth-ului Britanic și păstrarea de către britanici a de pe coastele de sud-vest și nord-vest ale Irlandei, care urmau să rămână ocupate de Marina Regală. Toate aceste probleme au fost cauza unei scindări în IRA și în cele din urmă a Războiului Civil.
Michael Collins, ministrul irlandez de finanțe și președintele (IRB), a susținut în Dáil Éireann că tratatul „nu [oferă] libertatea supremă la care aspiră și pe care o dezvoltă toate națiunile, ci libertatea de a obține acea libertate”. Cu toate acestea, adversarii tratatului credeau că acesta nu va oferi niciodată independența deplină a Irlandei.
Divizarea mișcării naționaliste Divizarea pe tema tratatului a fost una profund personală. Mulți din ambele tabere fuseseră prieteni apropiați și camarazi în timpul Războiului de Independență. Aceasta a făcut ca disensiunile între ei să fie cu atât mai dureroase. La , la , , ministrul afacerilor interne, i-a arătat președintelui de Valera știrile de seară care anunțau semnarea tratatului: de Valera a aruncat doar o privire pe ziar; când Eamonn Duggan, membru al delegației irlandeze care s-a întors, i-a înmânat un plic care confirma acest lucru, el l-a dat deoparte. De Valera purtase discuții secrete cu premierul britanic David Lloyd George în perioada –, la Londra. Collins, și el membru al delegației, a presupus (împreună cu alții) că aceste discuții confirmă corespondența anterioară, adică refuzul britanicilor de a accepta o republică. De Valera, Stack și ministrul apărării, , refuzaseră cu toții să se alăture delegației la Londra. Collins a scris că includerea lui ca plenipotențiar a fost „o capcană” a lui de Valera, de care fusese prevenit, și pe care fusese sfătuit să o evite, dar în care a intrat oricum, „ca un soldat care se supune ofițerului său comandant”. , președintele delegației, făcuse un comentariu similar despre ascultarea ordinelor în prezența lui de Valera însuși. Domneau suspiciuni reciproce și confuzie; delegația nu știa cu siguranță care sunt instrucțiunile cabinetului, iar responsabilitatea a fost asumată personal, până în punctul în care delegația era să se destrame. Collins se aștepta să fie găsit vinovat pentru compromisul din cadrul tratatului și scria: „Azi dimineață mi-am semnat condamnarea la moarte”. În ciuda acestui fapt, el a fost frustrat și a avut unele reacții emoționale puternice când de Valera și alții au refuzat să susțină tratatul, iar prieteniile au s-au stricat. miniatura| Coloana zburătoare nr. 2 a Brigăzii 3 Tipperary de sub conducerea lui Seán Hogan în timpul Războiului de Independență. Majoritatea unităților IRA din Munster erau împotriva tratatului. (parlamentul Republicii Irlandeze) a adoptat tratatul anglo-irlandez cu 64 de voturi pentru și 57 împotrivă la . În urma ratificării Tratatului, în conformitate cu articolul 17 din Tratat, a fost înființat recunoscut de britanici. Autoritatea sa în temeiul tratatului era să ofere un „aranjament provizoriu pentru administrarea Irlandei de Sud în intervalul” de până la înființarea Statului Liber Irlandez. În conformitate cu tratatul, guvernul britanic transfera „puterile și mijloacele necesare pentru îndeplinirea atribuțiilor sale”. Înainte ca guvernul britanic să transfere aceste competențe, membrii guvernului provizoriu „și-au exprimat fiecare în scris acceptarea [tratatului]”.
La ratificarea Tratatului, de Valera a demisionat din funcția de pentru a-și confirma funcția printr-un nou vot. A pierdut acest vot și mai strâns, 60–58. El a contestat dreptul ului de a aproba tratatul, spunând că membrii lui încalcă jurământul față de Republica Irlandeză. Între timp, el a continuat să promoveze un compromis prin care noul Stat Liber Irlandez să fie într-o „” cu Commonwealth-ul Britanic, și nu membru al acesteia (includerea avea să fie oficial pusă în aplicare abia în 1949).
La începutul lunii martie, de Valera a format partidul („Asociația Republicană”), rămânând și membru în , și a început un turneu de discursuri în provincia mai republicană la . În timpul turneului, a ținut discursuri controversate la Carrick on Suir, , și Waterford, spunând la un moment dat: „dacă este acceptat tratatul, lupta pentru libertate va continua, iar poporul irlandez, în loc să lupte cu soldații străini, va trebui să lupte cu soldații irlandezi ai unui guvern irlandez înființat de irlandezi”. La , câteva zile mai târziu, el a pictat din nou această imagine și a adăugat că IRA „ar trebui să treacă prin sângele soldaților guvernului irlandez și poate prin cel al unor membri ai guvernului irlandez pentru a-și obține libertatea”.
Într-o scrisoare către din 23 martie, de Valera a acceptat acuratețea raportului lor despre comentariul său despre „trecerea prin sânge”, dar a regretat că ziarul a publicat-o.J.J. O'Kelly () A Trinity of Martyrs, Irish Book Bureau, Dublin; pp. 66–68.
Mai grav, mulți ofițeri din (IRA) erau și ei împotriva tratatului, iar în martie 1922, o convenție ad-hoc a armatei a repudiat autoritatea ului de a accepta tratatul. În schimb, ministrul apărării, Richard Mulcahy, a declarat în ședința ului din că condițiile din Dublin împiedică organizarea unei convenții, dar că delegații au fost aleși și votați în scris pentru a accepta jurământul. IRA antitratat și-a format propriul „executiv al armatei”, pe care l-au declarat a fi adevăratul guvern al țării, în ciuda rezultatului . La , Mulcahy a rezumat presupusele activități ilegale ale multor oameni din IRA în ultimele trei luni, pe care i-a descris drept „voluntari secesioniști”, inclusiv sute de jafuri. Cu toate acestea, această armată fragmentată era singura forță de poliție de pe teren după s-a dezintegrat și (RIC) s-a desființat.
Punând zece întrebări lui Mulcahy pe , a susținut că Executivul Armatei acționează continuu pentru a crea o republică din 1917, are o constituție nemodificată, nu a căzut niciodată sub controlul ului și că „singurul organism competent să dizolve Executivul Voluntarilor este o convenție convocată în mod corespunzător a Armatei Republicane Irlandeze” – nu ul. Acceptând tratatul în ianuarie și abandonând republica, majoritatea ului a abandonat efectiv Executivul Armatei. În răspunsul său, Mulcahy a respins această interpretare. Apoi, într-o dezbatere pe tema apărării, MacEntee a sugerat că sprijinirea Executivului Armatei „chiar dacă ar însemna anularea tratatului și un război teribil și imediat cu Anglia, ar fi mai bine decât războiul civil pe care se pare că îl începem în prezent”. Susținătorii lui MacEntee au adăugat că numeroasele jafuri reclamate de Mulcahy pe au fost cauzate de lipsa plății și a alimentării provizii a voluntarilor de către .
Ocupația celor Patru Curți miniatura| Cele Patru Curți de-a lungul cheiului . Clădirea a fost ocupată de forțele antitratat în timpul Războiului Civil, pe care Armata Națională le-a bombardat ulterior pentru a le obliga să se preda. Arhivele naționale irlandeze din clădiri au fost distruse în incendiul care a urmat. Clădirea a fost grav avariată, dar a fost complet restaurată după război. La , 200 de militanți IRA antitratat, cu ca purtător de cuvânt, au ocupat și alte câteva clădiri din centrul Dublinului, ceea ce a dus la o confruntare tensionată. wrote of the occupation in late March: "The Freeman published, on 26 March, an account of the secret debate of the mutineers supplied by the Provisional Government, whereupon Rory O'Connor sallied from the Four Courts and smashed its machinery. He had been levying toll on the civil population for weeks." Acești republicani antitratat doreau să declanșeze o nouă confruntare armată cu britanicii, confruntare care, sperau ei, va uni cele două facțiuni ale IRA împotriva inamicului lor comun. Cu toate acestea, pentru cei care erau hotărâți să transforme Statul Liber într-un stat irlandez viabil, autonom, aceasta reprezenta un act de rebeliune care trebuia înăbușit de ei și nu de britanici.
Arthur Griffith era în favoarea utilizării imediate a forței împotriva acestora, dar Michael Collins, care dorea cu orice preț să evite războiul civil, a lăsat singură garnizoana de la cele Patru Curți până la sfârșitul lunii iunie 1922. În acest moment, partida pro-tratat din își asigurase o largă majoritate în alegerile generale, împreună cu alte partide care susțineau tratatul. Collins era și el sub presiune continuă din partea Londrei pentru a-și afirma autoritatea guvernului său la Dublin.
Amânarea până la alegerile din iunie dreapta|miniatura| Soldați ai Armatei Naționale în timpul Războiului Civil