miniatura| Cupă romană din secolul al IV-lea e.n Istoria fabricării sticlei începe cu cel puțin 3.600 de ani în urmă, în Mesopotamia. Cu toate acestea, o bună parte a cercetătorilor susțin că primele descoperiri din Mesopotamia este posibil să fi fost còpii ale obiectelor din sticlă din Egipt. Există însă alte dovezi arheologice care indică faptul că prima sticlă adevărată a fost produsă în zona coastei de Nord a Siriei, în Mesopotamia sau în Egipt. Cele mai vechi obiecte de sticlă cunoscute, datate de la mijlocului mileniului al III-lea î.Hr., au fost mărgele, probabil create inițial ca produse secundare accidentale de la prelucrarea metalelor (zgură) sau de la producerea de faianță, un material de tipul vitraliului, „strămoșul” sticlei, realizat printr-un proces similar cu arderea. Produsele din sticlă au rămas un lux până când catastrofele din Epoca bronzului au împiedicat, pentru o perioadă, fabricarea acestora.
Dezvoltarea tehnologiei sticlei ar fi început în India în 1.730 î.Hr.
Din fostul Imperiu Roman, arheologii au identificat și recuperat obiecte din sticlă care au fost folosite ca obiecte de uz casnic, în industrie sau la serviciile funerare. Sticlă din epoca anglo-saxonă a fost găsită pe teritoriul Angliei în timpul săpăturilor arheologice atât pe locul unor foste așezări umane, cât și în cimitire. În timpul perioadei anglo-saxone, sticla a fost folosită la fabricarea unei game variate de obiecte, inclusiv la fabricarea veselei, a mărgelelor, a geamurilor și chiar în confecționarea bijuteriilor (podoabelor).
Originile fabricării sticlei miniatura| Amforă de sticlă din Grecia antică din perioada elenistică. Sticla naturală, în special cea vulcanică, din cristale de obsidian, a fost folosită de diferite civilizații din întreaga lume, în perioada Epocii de piatră, pentru producerea de unelte ascuțite pentru tăiat și, din cauza faptului că se găsea în foarte puține zone, era intens comercializată. Dar, în general, săpăturile arheologice indică faptul că primul tip de sticlă a fost fabricat de oameni în zona coastei de nord a Siriei, în Mesopotamia sau în Egiptul Antic. Datorită mediului favorabil de conservare din Egipt, majoritatea obiectelor vechi din sticlă au fost găsite în această zonă, deși unele dintre ele cel mai probabil au fost importate. Obiectele de sticlă din cele mai vechi timpuri, de pe la mijlocul celui de-al treilea mileniu î.Hr., au fost mărgelele, probabil create inițial ca produse secundare accidentale din timpul prelucrării metalelor sau din timpul producerii de faianță, un material de tipul vitraliului, „strămoșul” sticlei realizat printr-un proces similar cu arderea.
În epoca târzie a bronzului, din zona Egiptului (de exemplu, „Comoara” Ahhotep ) și în zona Asiei de Vest (de exemplu, Megiddo ),These early examples are drawn from s-a constatat o evoluție rapidă privind tehnologia de fabricare a sticlei Descoperirile arheologice din această perioadă includ lingouri de sticlă colorată, diferite recipiente (vase, de diferite culori, imitând forma sculpturilor din pietre semiprețioase ) precum și nelipsitele mărgele. Alcaliul sticlei siriane și egiptene a fost cenușa de sodiu ( carbonatul de sodiu ), care poate fi extrasă din resturi/deșeuri vegetale, în special din plantele marine halofile, cum ar fi florile de sărătură. Ultimele modele/tipuri de vase au fost realizate după o anumită tehnică „în jurul unui miez”, dintr-un amestec de nisip în care era înfiptă o tijă de metal, în jurul căruia se înfășura un for ductil de sticlă care, prin fuzionare, și printr-un proces repetat de reîncălzire avea ca rezultat producerea sticlei.
Fire subțiri de sticlă de diferite culori realizate din amestecuri de oxizi au fost ulterior desenate de jur împrejurul acestor matrițe pentru a crea modele, gravate pe sticlă, ca niște ghirlande sau alte tipuri de ornamente, folosind, pentru aceasta, unelte din metal. Apoi vasul respectiv era șlefuit () pe o placă pentru a încorpora firele decorative. Mânerele și picioarele erau aplicate separat. În urma procesului de răcire lentă a sticlei, tija era ulterior îndepărtată, fiind scoasă din centrul vasului, în timp ce resturile din materia primă din interior (amestecul de nisip și de argilă) au fost apoi îndepărtate. Formele de sticlă pentru incrustații au fost adesea create în matrițe. Cu toate acestea, primele produse din sticlă au fost fabricate, în marea lor majoritate având la bază tehnici de măcinare împrumutate din prelucrarea pietrei. Acest lucru însemna că sticla era de obicei măcinată și sculptată în stare rece.
Până în secolul al XV-lea î.Hr., sticla se producea masiv în Asia de Vest, Creta și în Egipt; tot atunci este atestat și termenul grecesc micenian , ku-wa-no-wo-ko-i, adică „muncitori la fabricarea de lapis lazuli și sticla (sticlari)” (scris în grafie silabică Linear b ).Wilde, H. "Technologische Innovationen im 2. Jahrtausend v. Chr. Zur Verwendung und Verbreitung neuer Werkstoffe im ostmediterranen Raum". GOF IV, Bd 44, Wiesbaden 2003, 25–26 McCray, W. Patrick (2007) Prehistory and history of glassmaking technology, American Ceramic Society, Se crede că tehnicile și metodele urmate pentru topirea inițială a sticlei din materii prime constituiau un secret tehnologic bine păzit, rezervat marilor industrii de palat ale statelor puternice. Sticlarii din alte zone au folosit, așadar, importurile de sticlă preformată, adesea sub formă de lingouri turnate, cum ar fi cele găsite pe epava Ulu Burun în largul coastei Turciei de astăzi. miniatura| Pahar cu stemă de la început de secol XVIII, care se află la Muzeul Districtual din Tarnów, fiind unul dintre cele mai înalte (54,3 cm, 21,4 inchi) exemplare care s-au păstrat, realizat cu mare măiestrie în mai puțin cunoscuta fabrică de sticlă din Lubaczów. Paharul a fost acoperit aproape în întregime cu un model care imită solzii de crap și cu decorațiuni gravate manual. Sticla a rămas să fie considerată un lux, iar catastrofele care au avut loc în epoca târzie a bronzului păreau să fi împiedicat fabricarea acesteia. Procesul de fabricare a sticlei a fost reluat în fostele zone din Siria și Cipru, în secolul al IX-lea î.Hr., atunci când au fost descoperite tehnicile de fabricare a sticlei incolore.
Primul „manual” de fabricare a sticlei datează aproximativ din jurul anului 650 î.Hr. Instrucțiunile privitoare la fabricarea sticlei sunt cuprinse în tăblițe cuneiforme descoperite în biblioteca regelui asirian Asurbanipal.
În Egipt, procesul de fabricare a sticlei nu a fost reluat până ce el nu a fost reintrodus în Alexandria ptolemeică. Recipientele și mărgelele care erau fabricate „în jurul unui miez de nisip” continuau să fie produse la scară largă, însă au început să apară alte tehnici odată cu dezvoltarea procedeelor de fabricare a sticlei și cu progresele tehnologice.
În perioada elenistică au fost introduse multe tehnici noi de fabricare a sticlei, aceasta începând să fie utilizată la producerea unor piese mai mari, în special articole de masă. Tehnicile dezvoltate în această perioadă includ „turnarea” sticlei în stare vâscoasă (dar nu complet topită) peste o matriță pentru a forma un vas dar și tehnica „ millefiori ” (însemnând „mii de flori”), în care bastonașe de sticlă multicoloră erau tăiate și dispuse împreună după care erau topite într-o matriță pentru a crea un efect asemănător mozaicului. Tot în această perioadă a început să fie la mare căutare sticla incoloră sau decolorată, începând să se studieze mai în detaliu metodele pentru obținerea acesteia.
Potrivit lui Plinius cel Bătrân, comercianții fenicieni au fost primii care au găsit tehnici de fabricare a sticlei în locul unde se află râul Belus. Georgius Agricola, în De re metallica, evocă o poveste legatăde o „descoperire” familiară tradițională:„Potrivit tradiției, un vas comercial încărcat cu nitru a fost ancorat în acest loc; aflați pe plajă, negustorii își pregăteau ceva de mâncare și, neavând pietre pentru a-și sprijini vasele cu mâncare, au folosit bulgări de nitru pe care-l aduseseră cu ei pe navă; acest nitriu, la contactul cu nisipul de pe țărm, a început să curgă șiroi sub forma unui lichid translucid și astfel a luat naștere, sticla.” Totuși, această relatare reprezintă mai degrabă o reflecție a experienței romane privitor la producția de sticlă, pentru că nisipul alb de siliciu din această zonă a fost folosit în producerea sticlei în Imperiul Roman datorită nivelurilor sale ridicate de puritate. În secolul I î.Hr., a fost descoperită tehnica de suflare a sticlei în zona coastei siro-iudeană, fapt care a produs o revoluție în industria fabricării acesteia. O primă dovadă a descoperirii acestei tehnici de suflare a sticlei a fost identificată în Cartierul Evreiesc din Ierusalim, într-un strat care alcătuia interiorul unei băi ritualice, care a fost acoperit de pietrele cu care era pavată strada Herodiane. Alte câteva locuri în care se producea „Sticlă Iudaică” au fost găsite în Galileea. Vasele de sticlă erau acum ieftine în comparație cu vasele de ceramică. În întreaga lume romană s-a constatat o creștere a utilizării produselor din sticlă. Plasticul a început să fie înlocuit cu sticla în lumea romană, iar produsele din sticlă fabricate în Alexandria s-au răspândit peste tot în Imperiul Roman. Odată cu descoperirea sticlei translucide (prin introducerea dioxidului de mangan ) de către suflătorii de sticlă din Alexandria, în jurul anului 100 d.Hr., romanii au început să folosească sticla și în arhitectură. Ferestrele din sticlă turnată, deși cu calități optice slabe, au început să fie utilizate la construirea celor mai importante clădiri din Roma și pentru construirea celor mai luxoase vile din Parcurile Herculaneum și Pompeii. În următorii 1.000 de ani, s-a continuat procesul de fabricare și prelucrare a sticlei, răspândindu-se în sudul Europei și în alte zone ale acesteia.
Istorie prin cultură
Iran Primele obiecte de sticlă persane apar sub forma unor mărgele datând din epoca târzie a bronzului (1600 î.Hr.) fiind descoperită în timpul explorărilor sitului Dinkhah Tepe, situat în Azerbaidjanul iranian, de către Charles Burney. Tuburile de sticlă au fost descoperite de arheologii francezi la Chogha Zanbil, și datează cam de pe la mijlocul perioadei elamită. Au fost găsite și pahare din mozaic la Teppe Hasanlu și Marlik Tepe în nordul Iranului, datând din epoca fierului. Aceste pahare seamănă cu cele din Mesopotamia, la fel ca și cele găsite în Susa în timpul perioadei elamite târzii.
Tuburi de sticlă care conțin kohl (kahal sau surma, un fel de funingine și alte ingrediente precum uleiul de ricin, având o textură mai cremoasă și fiind folosit de mii de ani în industria cosmetică) au fost găsite și în Azerbaidjanul iranian și provincia Kurdistan, din timpul Imperiului Ahemenid. La acea epocă, vasele de sticlă erau de obicei simple și incolore. În timpul Imperiului Seleucid și al Imperiului Part târziu, predominau tehnicile grecești și romane de fabricare a sticlei. În perioada Imperiului Sasanid, vasele de sticlă erau decorate cu motive locale.
India Obiecte din sticlă au fost găsite și în epoca Epoca cuprului (Calcolitic) în Hastinapur, India. Cel mai vechi obiect de sticlă aparținând civilizației din Valea Indului îl reprezintă o mărgea de sticlă maro, găsită la Harappa, datând din anul 1700 î.Hr. Este cel mai vechi obiect din sticlă din Asia de Sud. Sticla descoperită mai târziu, în alte locații, între 600 și 300 î.Hr., prezintă culori obișnuite.