Arthur Honegger () a fost un compozitor și critic muzical elvețian. Și-a petrecut cea mai mare parte a vieții la Paris și a fost membru al Grupului celor Șase. După opinia lui Halbreich, oratoriul „Ioana pe rug” (Jeanne d'Arc au bûcher) a fost, urmată de „Regele David” și „Pacific 231”, creația sa cea mai populară în lume.
Biografie Copilăria și tinerețea Oscar-Arthur Honegger s-a născut în 1892 la Le Havre, într-o familie elvețiană protestantă originară din Zürich. Tatăl său, Arthur Honegger senior,era importator de cafea, iar mama sa, Julie, născută Ulrich, pianistă amatoare. Familia sa era iubitoare de muzică, și Honegger din copilărie a învățat să cânte la vioară cu un profesor numit Santreuil.Lukas Näf musinfo Luzern 2024. Duo-ului mamei și fiului i s-a alăturat uneori un prieten al lui Arthur, și el violonist. Dar piesele pentru două viori și pian sunt destul de rare, iar tânărul Arthur a încercat să suplinească lipsa și să compună el însuși câteva creații pentru formația de cameră casnică. De asemenea, și-a propus să scrie, din adolescență, două opere („Philippa” și „Sigismund”) și un oratoriu („Calvarul”).
În 1905 a studiat la Le Havre armonia cu organistul Robert-Charles Martin și și-a perfecționat și cântatul la vioară în mod privat. În 1909-1910 a plecat la Zürich, unde a fost găzduit de un unchi patern, judecător, și a studiat la Conservatorul din Zürich, între altele, cu Willem de Boer (vioară), Friedrich Hegar (compoziție) și Lothar Kempter (teoria muzicii).. După doi ani s-a transferat la Conservatorul din Paris, unde a studiat vioara cu Lucien CapetR.de Candé 2002 p.151, precum și teoria muzicii, contrapunct și fugă (cu André Gedalge), arta dirijatului (cu Vincent d'Indy) și compoziția (cu Charles-Marie Widor). La Paris a fost coleg cu Darius Milhaud,cu Jacques Ibert și cu viitoarea sa soție, Andrée Vaurabourg . Din 1914 până în 1916, Honegger a servit în forțele de grăniceri ale Elveției, iar după ce și-a încheiat serviciul militar, s-a întors la conservatorul din Paris,absolvind în 1918.A compus deja lieduri (melodii vocale), un prim cvartet de coarde și un poem simfonic, Le Chant de Nigamon'.
Activitatea muzicală Foarte interesat de reînnoirea repertoriului, Honegger a fost influențat de Igor Stravinsky, despre care a scris un eseu în 1939. Compozitor prolific și dornic de a reflecta în muzica sa progresul societății, interesat fiind și de sport și de tehnologie, Honegger a scris muzică de scenă, radiofonică și muzică de film precum și creații pentru sala de concert: balete, șansoane, concerte, muzică de operă, muzică de cameră, simfonii, oratorii.
În decembrie 1918 prima sa creație însemnată, baletul Le Dit des Jeux du monde (Poema Jocurilor Lumii), comandat în aprilie de poetul belgian Paul Méral, a fost reprezentat în premieră sub bagheta lui Walther Straram la Théâtre du Vieux-Colombier al Janei Bathori. Lucrarea, alcătuită din 13 piese muzicale scurte, care uneori amintesc de Schönberg și care era dedicată pictorului Fernand Ochsé a provocat un scandal comparabil celui izbucnit la premiera din 1913 a „Ritualului Primăverii” al lui Stravinski sau cea a baletului „Parade” de Éric Satie.R.de Candé 2002 p.152 La Teatrul du Vieux Colombier aveau loc începănd din ianuarie 1918 concertele oferite de un grup de prieteni muzicieni, denumit „Les Nouveaux Jeunes ”(Tinerii cei noi) și care a fost poreclit de către criticul Henri Collet „Grupul celor Șase”. Din grup făceau parte, în afară de Honegger și Milhaud, Georges Auric, Louis Durey, Francis Poulenc și Germaine Tailleferre. Jean Cocteau era un fel de purtător de cuvant al grupului, dar Honegger prefera muzica de cameră și cea simfonică față de muzica de circ și music-hall de care era atașat Cocteau.
În 1921 s-a bucurat de succes cu creația „Regele David”, inițial muzică de scenă pentru o piesă de René Morax, reprezentată la Teatrul Jorat din Mezières în Elveția, și apoi transformată în 1924 în oratoriul Regele David, care a fost pus in scena mai întâi în germană la Winterthur în 1923 si apoi în 1924 la Paris O foarte cunoscută lucrare a sa, creată în 1923, a fost „Pacific 231”, prima dintre cele trei „mișcări simfonice”, dedicată locomotivei cu abur cu acest nume. Celelalte două mișcări simfonice din triptic au fost „Rugby” și „Mișcarea simfonică nr.3” A scris prima sa simfonie în anii 1929-1930.
Simfonia a 3-a intitulată „liturgică”, oratoriul său „Ioana d'Arc pe rug” (1938) - după un text de Paul Claudel, și oratoriul dramatic Regele David (1921) i-au exprimat religiozitatea. În a doua jumătate a anilor 1930 a prezentat oratoriul „Ioana d'Arc pe rug" în fața invitaților în salonul familiei Gosselin la Manoir du Clap. . În 1925 Honegger a avut un roman cu cântăreața de operă Claire Croiza, care i-a născut un fiu, Jean-Claude. În mai 1926 s-a căsătorit cu pianista Andrée Vaurabourg (1894-1980) pe care a cunoscut-o în 1916 la Conservatorul din Paris.
Anii ocupației germane în Franța Honegger era cetățean elvețian, dar a preferat să rămână la Paris după cucerirea țării de Germania nazistă. În Germania muzica sa a fost interzisă ca „muzică degenerată”. Soții Honegger au locuit la Paris, în apartamente separate, el întreținându-se mai ales din comenzi pentru muzică de film. În perioada ocupației Honegger a compus cele Trei Poeme, pe texte de Paul Claudel, cei Trei Psalmi și Simfonia a Doua pentru orchestră de coarde și trompetă ad libitum. Compusă în 1941, părțile acestei simfonii evocă moartea, doliul și eliberarea. Honegger a predat în acest timp compoziția la Școala normală de muzică din Paris, unde l-a avut ca elev, între alții, pe Yves Ramette, (care a compus ulterior șase simfonii). Simfonia liturgică (1946) era legată, în mare măsură, de anii dificili pe care i-a parcurs omenirea în al Doilea Război Mondial, deși Honegger însuși avea rezerve față de această interpretare a lucrării. Fiecare din cele trei părți are un subtitlu de factură liturgică: Dies irae (« Ziua mâniei »), Allegro marcato ; De profundis clamavi (« Dintru adâncuri am strigat spre tine »), Adagio Dona nobis pacem (« Dă-ne pacea »), Andante A Patra Simfonie a fost subintitulată Deliciæ Basiliensis (Deliciile din Basel), iar Simfonia a Cincea sau Simfonia celor trei re (pentru fiecare din cele trei părți) În cursul anilor Honegger a fost activ în cercurile culturale și artistice pariziene, a frecventat poeți ca Paul Claudel, Jean Cocteau, Guillaume Apollinaire, Max Jacob, Pierre Louÿs, Paul Valéry, pictori precum Pablo Picasso, muzicieni ca Erik Satie, actori ca Jean-Louis Barrault dintre care unii i-au furnizat subecte pentru operele sale.
Honegger a susținut cu elan promovarea muzicii franceze și în acest spirit a scris în revista muzicală Comoedia, care era proprietate germană. Ca apărător al muzicii franceze a fost membru în Frontul Național al muzicienilor care era o organizație clandestină apropiată de Rezistența franceză. A.MacKee În noiembrie 1941 a acceptat invitația Ministerului Propagandei al Germaniei de a veni la Viena pentru o săptămână la aniversarea a 150 ani de la moartea lui Mozart. Întors în Franța a relatat despre eveniment in revista Comedia, și a scris articole despre muzica compozitorilor germani Pfitzner, Egk și Richard Strauss. A avut parte de vize pentru a vizita Olanda, Belgia, Spania, Portugalia Odată a participat și la o recepție organizată de Ministerul german al Propagandei la Ambasada Germaniei la Paris, la care au venit și compozitori cunoscuți ca colaboratori cu ocupanții, precum Florent Schmitt și Marcel Delannoy. Autoritățile de ocupație au aprobat și organizarea unui festival in cinstea zilei de naștere a 50-a a lui Honegger. În aceste împrejurări Honegger a fost suspendat în 1943 din Frontul Național al muzicienilor. După eliberare vreme de mai multe luni muzica sa nu a fost transmisă la radio și nu a fost interpretată în săli de concert, dar nu a fost considerat colaborator cu naziștii.
În perioada postbelică După război, Honegger a scris mult critică muzicală și și-a continuat activitatea ca profesor la Școala normală de muzică din Paris. În 1947 la două zile după ce a sosit în Statele Unite la invitația lui Serge Kussevitzky Honegger a suferit un prim infarct miocardic. Dupa o lună a fost lovit de încă un infarct masiv. din care nu s-a refăcut complet. Întors în Franța în noiembrie 1947 nu a putut lucra până în primăvara anului 1948.
Honegger a murit în 1955 la 63 ani, în urma unui nou infarct miocardic, în studioul său din Paris, Bulevardul Clichy 71. Ceremonia funebră a avut loc la Oratoriul Luvrului în prezența unor reprezentanți ai președintelui Franței, Rene Coty, și ai reginei belgienilor, Elizabeth. Ceremonia a fost celebrată de pastorul Fritz Münch, directorul Conservatorului din Strasbourg și fratele dirijorului și prietenului lui Honegger, Charles Munch. S-a audiat lamentul din Dansul morților si Alleluia din Regele David. În timpul incinerării la cimitirul Père Lachaise au luat cuvântul mai multe personalități, între care, Jean Cocteau. Trecerea urnei funerare a fost primită cu onoruri de Garda Republicană, în ciuda faptului că nu era cetățean francez. Ea a fost înmormântată la cimitirul Saint-Vincent din cartierul Montmartre Astăzi alături de el este și mormântul soției sale, Andrée Vaurabourg, care a decedat cu două decenii și jumătate mai târziu.
A lăsat un fiu, Jean-Claude, din legătura cu Claire Cloizat (Connolly) și o fiică, Pascale, din căsătoria cu Andrée. Jucătorul canadian-elvețian de hochei pe gheață Doug Honegger este un nepot de frate. Reto Kirchofer - Das-Debuet-der-Doppelbuerger Berner Zeitung, 19 decembrie 2010
Stilul Principalele elemente ale stilului lui Honegger sunt contrapunctul în tradiția lui Johann Sebastian Bach ritmuri antrenante, amplitudine melodică, armonii extrem de coloristice, o utilizare impresionistă a sonorităților orchestrale și o preocupare pentru arhitectura formală. Stilul său este mai impunător și mai solemn decât cel al colegilor săi din Grupul celor Șase. Departe de a reacționa împotriva romantismului german, așa cum au făcut ceilalți membri ai Grupului celor Șase, lucrările mature ale lui Honegger dovedesc o influență distinctă a acestuia. „Eu acord o mare însemnătate arhitecturii muzicale”, a scris el, «„pe care nu aș vrea niciodată să o văd sacrificată din motive literare sau picturale. Am o tendință poate exagerată de a căuta complexitate polifonică.Marele meu model este J.S.Bach. Nu urmăresc, așa cum fac unii compozitori antiimpresioniști, o revenire la simplitatea armonică. Dimpotrivă, cred că ar trebui să folosim materialele armonice dezvoltate de școala care ne-a precedat, dar într-un mod diferit - ca bază pentru linii și ritmuri. Bach folosește elementele armoniei tonale, așa cum și eu doresc să folosesc suprapuneri armonice moderne. Nu subscriu la cultul Music Hallului sau al târgului stradal; dimpotrivă, sunt dedicat muzicii de cameră și muzicii simfonice în aspectele lor cele mai serioase și austere».
În ciuda diferențelor de stil, el și colegul său din Grupul celor Șase, Darius Milhaud, au fost prieteni apropiați, studiind împreună la Conservatorul din Paris (ca și Taillefer). Milhaud a dedicat cel de-al patrulea cvintet de coarde al său amintirii lui Honegger, iar Francis Poulenc i-a dedicat, la fel, Sonata pentru clarinet.