Cardinal vicar (în ) este un titlu acordat în mod obișnuit vicarului general al Diecezei de Roma pentru porțiunea diecezei din Italia (adică excluzând porțiunea din Vatican). Titlul oficial, așa cum apare în Annuario Pontificio, este vicar general al Sanctității Sale.
Episcopul Romei este responsabil pentru administrarea spirituală a acestei dieceze, dar deoarece episcopul Romei este papa, cu multe alte responsabilități, el numește un cardinal vicar cu putere ordinară pentru a-l asista în această sarcină. Dreptul canonic cere ca toate diecezele catolice să aibă unul sau mai mulți vicari generali, dar cardinalul vicar funcționează mai mult ca un episcop diecezan de facto decât alți vicari generali. Titularul a fost de obicei un cardinal.
O funcție similară există pentru a administra nevoile spirituale ale Vaticanului, cunoscută sub numele de vicar general pentru Vatican sau, mai exact, Vicar General al Sanctității Sale pentru Vatican.
Istorie Înființarea Pare cert că în secolul al XII-lea vicari erau numiți doar atunci când papa se absenta pentru o perioadă lungă de timp din Roma sau din vecinătatea ei. Când se întorcea, îndatoririle vicarului încetau. Acest lucru s-ar putea să fi durat până în timpul pontificatului Papei Inocențiu al IV-lea (1243–54); pe de altă parte, este cert că în a doua jumătate a secolului al XIII-lea vicarul continua să exercite îndatoririle funcției sale chiar și în timpul prezenței papei la Roma. Astfel, numirea unui vicar pe 28 aprilie 1299 este datată de la Lateran. Funcția își datorează dezvoltarea deplină mutării Curiei Romane în sudul Franței și așezării sale finale la Avignon. De atunci, lista vicarilor este continuă.
Cele mai vechi comisioane nu specifică nicio perioadă de durată; într-o bulă din 16 iunie 1307, se spune pentru prima dată că funcția este deținută „după buna noastră voință”. Mandatele pe viață încep să apară în secolul al XVI-lea; anul exact al acestei modificări rămâne încă de stabilit. Anterior, numirea se făcea prin bulă; când a început obiceiul de a numi prin breve este dificil de determinat. Cea mai veche bulă de numire cunoscută poartă data de 13 februarie 1264.
Un obicei imemorial al Curiei cere ca toți funcționarii să fie depună jurământ în mod corespunzător, iar acesta a fost cazul și cu vicarii. După toate probabilitățile, în secolele al XII-lea și al XIII-lea, astfel de jurăminte erau depuse în mâinile papei însuși. Ulterior, această îndatorire a revenit Camerei Apostolice. Jurământul este conceput în termeni foarte generali și pune un accent redus pe îndatoririle speciale ale vicarului. Funcționarul numit pe 18 octombrie 1412, ca reprezentant al vicarului, a depus și el jurământul și, înainte de a prelua funcția, a fost avertizat să depună, în prezența unui cardinal specificat, jurământul obișnuit de fidelitate față de papă și de exercitare fidelă a funcției.
Autoritate Conform celui mai vechi decret de numire cunoscut, din 13 februarie 1264, atât romanii, cât și străinii erau supuși jurisdicției vicarului. În acest document, însă, nu sunt menționate nici drepturile speciale ale vicarului, nici întinderea locală a autorității sale, dar se înțelege că teritoriul în cauză este orașul Roma. Pe 27 iunie 1288, vicarul a primit dreptul de „vizitare, corectare și reformare în materii spirituale... de sfințire a bisericilor și reconciliere a cimitirelor, consacrare a altarelor, binecuvântare, confirmare și hirotonire a persoanelor potrivite din oraș”Registrele Vaticanului, volumul 44, foaia 92 verso, capitolul 29 (389). Pe 21 iulie 1296Registrele Vaticanului, volumul 48, foaia 177 recto, capitolul 85 (750), pe 6 iulie 1202Registrele Vaticanului, volumul 50, foaia CCCLXXXVIr, capitolul XLVII (250), se întâlnește următoarea variantă: „de a reforma bisericile, clerul și poporul Romei înseși” și dreptul suplimentar de a face alte lucruri care țin de funcția de vicar.
Jurisdicția sa asupra tuturor mănăstirilor este atestată pentru prima dată pe 16 iunie 1207. Includerea printre acestea a mănăstirilor, scutite și nescutite, și a locuitorilor lor, din afara zidurilor Romei, a fost primul pas în extinderea locală a jurisdicției vicarului. El a fost, de asemenea, împuternicit să confere beneficii vacante în oraș.
Cu toate acestea, în această perioadă se înmulțesc comisiile speciale, aducând cu ele în fiecare caz o extindere specială sau o nouă aplicare a autorității. Sub Papa Clement al VI-lea (1342–52), teritoriul jurisdicției vicarului general a fost extins considerabil prin includerea suburbiilor și a districtului rural din jurul RomeiRegistrele Vaticanului, volumul 142, foaia 152 recto, capitolul VII, XXXI. Până în timpul Papei Benedict al XIV-lea (1740–58), aceasta a fost întinderea jurisdicției vicarului. Prin „districtul orașului Roma” se înțelegea o distanță de patruzeci de mile italiene de zidurile orașului. Deoarece, însă, teritoriul sediilor suburbicare se afla parțial în aceste limite, vicarul a ajuns să exercite o jurisdicție concurentă cu cea a episcopului local și cumulativă. Aceasta a fost o sursă de conflicte frecvente, până la 21 decembrie 1744, când jurisdicția locală a episcopilor suburbicari a fost abolită de Benedict al XIV-lea, în măsura în care teritoriul lor se afla în limitele menționate mai sus.
Cu timpul, vicarul a dobândit nu numai poziția și autoritatea unui vicar general, care are putere ordinară, dar delegată, ci și dreptul de subdelegare, prin care numea un vicegerent, reprezentantul său nu numai în ceremoniile pontificale (după cum susțin mulți), ci și în jurisdicție.
Printr-o Constituție a lui Clement al VIII-lea, din 8 iunie 1592, dreptul vicarului de a efectua o vizitație ordinară și extraordinară a bisericilor, mănăstirilor, clerului și poporului (datând din 16 iunie 1307) a fost retras în favoarea Congregației Vizitației Apostolice, nou înființată, pentru afacerile curente ale vizitației ordinare. De acum înainte, această îndatorire revine vicarului urbis doar în măsura în care poate fi numit președinte sau membru al acestei congregații, al cărei prefect este însuși papa. Marile vizitații „extraordinare”, ținute în general la începutul fiecărui pontificat, erau executate de o comisie special numită de cardinali și prelați, a cărei președinție revenea vicarului prin cutumă. Congregația Vizitației era complet independentă de vicar, fiind constituită prin autoritate apostolică.
Autoritatea vicarului nu încetează odată cu papa care l-a numit. Dar dacă moare în timpul vacanței Sfântului Scaun, vicegerentul preia funcțiile sale ca un vicar capitular cvasi.
Papa Pius al X-lea: Etsi Nos (1912) În 1908, Papa Pius al X-lea a reorganizat Curia Romană prin Constituția Apostolică Sapienti Consilio Acest articol include text din această sursă, care se află în domeniul public.. Ordonanțele esențiale ale Constituției și ordonanțele de punere în aplicare emise ulterior pentru congregații și autoritățile curiale în ceea ce privește modul în care trebuie să se desfășoare activitatea se aplică și vicariatului.
Patru ani mai târziu, și-a îndreptat atenția asupra Vicariatului Urban, a cărui practică administrativă devenise greoaie, consumatoare de timp și ineficientă. Diverse dificultăți au împiedicat o reformă temeinică a vicariatului roman. Nu în ultimul rând, lipsa de spațiu din fostul sediu al vicariatului. Abia după achiziționarea Palazzo Mariscotti din apropierea Santissime Stimmate di San Francesco, care a fost atribuit cardinalului vicar și funcționarilor săi și amenajat pentru uzul lor, Pius al X-lea a putut să-și pună în aplicare planul mult prețuit pentru o reformă temeinică a vicariatului roman.
Pius a publicat noile sale ordonanțe privind administrarea Diecezei sale de Roma în Constituția Apostolică Etsi nos din 1 ianuarie 1912. Dreptul canonic a intrat în vigoare, așa cum se prevedea în ea, pe 15 ianuarie 1912, ziua în care a fost promulgată în Acta Apostolicae Sedis.
Curia Urbis sau Vicariatul orașului Roma a fost împărțit în patru departamente (officia): Cultul divin și vizita apostolică, incluzând tezaurul de relicve (lipsanotheca), comisia arheologică, comitetul pentru muzică bisericească și o comisie pentru artă ecleziastică. Disciplina clerului și a poporului creștin, supraveghind clerul, instituțiile religioase feminine, școlile, colegiile și alte instituții de învățământ din oraș, frățiile, uniunile și societățile sociale. Chestiuni judiciare. Administrație financiară și alte afaceri administrative.
Șeful tuturor acestor birouri este cardinalul care este vicarul general al papei la Roma. Funcția și întinderea puterii sale sunt întotdeauna aceleași și sunt permanente, astfel încât nu încetează nici măcar atunci când Scaunul Papal este vacant. Acest fapt distinge cardinalul vicar, așa cum este numit (deoarece denumirea nu este un titlu oficial), de toți ceilalți vicari generali din lume și îi conferă poziția sa juridică specială. În același mod, este o excepție notabilă faptul că cele patru departamente își pot continua activitatea obișnuită, chiar și atunci când vicarul nu poate supraveghea ceea ce se face din cauza conclavului sau a unui alt impediment. Chiar dacă vicarul ar muri, activitatea departamentelor continuă fără problemeÎnregistrare manuscrisă a vicariatului, "Diverse deputazioni del vicario dall' anno 1759", p. 290..
Papa Benedict al XV-lea Papa Benedict al XV-lea, în scrisoarea sa apostolică In Ordinandis din 20 aprilie 1917, a modificat unele dintre prevederile predecesorului său. În 1929, odată cu înființarea Vaticanului, Papa Pius al XII-lea a sustras Statul Cetății Vaticanului de sub autoritatea cardinalului vicar.
Papa Ioan al XXIII-lea Papa Ioan al XXIII-lea a stabilit ca birourile vicariatului să fie situate la Palatul Lateran. El a adus un omagiu muncii Cardinalului său Vicar, Clemente Micara, în discursul său de anunțare a propusului Conciliu Vatican II.
Papa Paul al VI-lea: Romanae Urbis (1966) În moto proprio-ul Romanae Urbis din 1966, dieceza a fost împărțită în cinci sectoare. Au fost numiți episcopi auxiliari pentru a supraveghea pastorația într-un sector teritorial sau eventual într-o activitate pastorală specifică în întreaga zonă diecezană.
Papa Paul al VI-lea a actualizat în continuare normele referitoare la funcționarea Vicariatului în Constituția Apostolică Vicariae potestatis in urbe, înlocuind Etsi Nos.
Papa Ioan Paul al II-lea: Ecclesia in Urbe (1998) Pornind de la Constituția Apostolică Vicariae potestatis in urbe, publicată de Paul al VI-lea pe 6 ianuarie 1977, Ioan Paul al II-lea explică în paragrafele introductive importanța Vicariatului Romei. Consiliul Diecezan pentru Afaceri Economice a preluat funcții gestionate anterior de al patrulea departament al lui Pius al X-lea. Acesta avea sarcina de a pregăti anual bugetul pentru gestionarea economică a Diecezei și de a aproba bilanțul final al veniturilor și cheltuielilor.
Curia Diecezană a Romei a fost împărțită în birouri pastorale și administrative și organe judiciare. Au fost înființate douăzeci de birouri distincte pentru îngrijirea pastorală, inclusiv Oficiul pentru îngrijirea pastorală școlară și educația religioasă, Oficiul Liturgic, Oficiul Clerului și altele. Au fost create opt birouri administrative, cum ar fi Arhiva Generală, Oficiul Juridic, Centrul de Prelucrare a Datelor și altele. Organele judiciare sunt: Tribunalul Ordinar al Diecezei de Roma, Tribunalul de Primă Instanță pentru cazurile de nulitate a căsătoriei din Regiunea Lazio și Curtea de Apel. Aceste tribunale funcționează conform normelor stabilite de Conferința Episcopală Italiană.
Opera Romana Pellegrinaggi, înființată pentru a servi pelerinii, funcționează în Vicariatul Romei conform propriilor reguli și proceduri .
Vicegerenți