250px|thumb|right|Cum ar fi arătat un Kelenken
Kelenken este un gen al familiei forusrhacide (cunoscute ca „Terror birds”), ce se compune din păsări prădătoare de talii mari, dispărute, care au trăit în zona de prezent a Argentinei acum aproximativ 15 milioane de ani. Singurul specimen a fost descoperit în 2007, de un student de liceu numit Guillermo Aguirre-Zabala, în satul Comallo, regiunea Patagonia, cea ce a fost făcut holotipul pentru noul gen biologic Kelenken guillermoi. Descoperirea lui Kelenken a clarificat anatomia forusracidelor mari, deoarece acestea erau anterior mult mai puțin cunoscute. Cele mai apropiate rude vii ale forusracidelor sunt seriemele. S-a constatat că Kelenken aparține subfamilia Phorusrhacinae, alături de exemplu Devincenzia.
Forusracidele erau păsări mari, fără capacități de zbor, cu membre posterioare lungi, pelvis îngust, aripi proporțional mici și cranii uriașe, cu un cioc înalt, lung, coroiat, comprimat lateral. Kelenken este cel mai mare forusracid cunoscut, cu 10% mai mare decât cele mai mari rude ale sale cunoscute anterior. Cu o lungime de 716 mm, craniul holotip este cel mai mare cunoscut dintre toate păsările și a fost comparat cu dimensiunea craniului unui cal. Osul tarsometatarsului de la picior are 437 mm lungime. Se crede că Kelenken avea aproximativ 3 m înălțime și depășea 100 kg în greutate. Kelenken se deosebea de alte forusracide prin caracteristici precum lungimea ciocului, osificarea supraorbitală (o margine rotunjită deasupra orbitei) care se potrivește într-o orbită a procesului postorbital și foramen magnum aproape triunghiular (deschiderea mare de la baza craniului prin care intră măduva spinării).
Se crede că forusracizii au fost prădători tereștri sau necrofagi și au fost adesea considerați prădători de vârf care au dominat America de Sud din Cenozoic în absența prădătorilor mamifere placentare, deși au coexistat cu unele mamifere borhienide carnivore mari. Tarsometatarsul lung și subțire al lui Kelenken sugerează că putea alerga mai repede decât se presupunea anterior pentru forusracizii mari și ar fi fost capabil să urmărească animale mici. Studiile asupra speciei înrudite Andalgalornis arată că forusracizii mari aveau cranii foarte rigide și rigide; acest lucru indică faptul că este posibil să fi înghițit prada mică întreagă sau să fi țintit prada mai mare cu lovituri repetitive cu ciocul. Kelenken este cunoscut din Formațiunea Collón Curá și a trăit în timpul erei Colloncuran din America de Sud, când predominau mediile deschise, ceea ce permitea apariția mai multor animale cursoare (adaptate pentru alergare) și mari. Formațiunea a furnizat fosile ale unei game largi de mamifere, cu câteva fosile de păsări, reptile, amfibieni și pești.
Taxonomie 250px|thumb|right|O diagramă arătând rămășițele cunoscute (în alb) În jurul anului 2004, fosilele unui forusrhacid (sau „pasăre a terorii”, un grup de păsări prădătoare mari) au fost descoperite de elevul argentinian de liceu Guillermo Aguirre-Zabala între două case, la aproximativ 100 m de calea ferată din Comallo, un sat mic din nord-vestul provinciei Río Negro din regiunea Patagonia din Argentina (coordonate: ). Aflorimentele în care a fost descoperit specimenul aparțin Formațiunii Collón Curá. Aguirre-Zabala a pregătit el însuși specimenul, iar descoperirea l-a determinat să treacă de la studiul psihologiei la studiul paleontologiei și științelor Pământului.
Holotipul și singurul specimen cunoscut constă dintr-un craniu aproape complet, oarecum zdrobit de sus în jos, cu majoritatea orbitelor oculare, a plafonului craniului, a cutiei cerebrale și a osului pătrat stâng păstrate, în timp ce majoritatea oaselor palatine din spatele orbitelor oculare lipsesc. Specimenul include, de asemenea, un tarsometatars stâng asociat (osul piciorului inferior la păsări), o mică porțiune superioară a unui os al falangei piciorului (osul degetului de la picior) și câteva fragmente nedeterminate. Descriptorii au concluzionat că aceste oase aparțineau unui singur specimen deoarece au fost colectate împreună (și fără a fi prezente alte fosile), deoarece conservarea lor generală (cum ar fi culoarea și textura) era similară și deoarece erau compatibile din punct de vedere morfologic cu apartenența la un forusrhacid mare. Specimenul poseda cel mai complet craniu al unui forusrhacid mare cunoscut la acea vreme. Anterior, astfel de cranii erau cunoscute doar de la fragmentele de Devincenzia și Phorusrhacos. Craniul acestuia din urmă s-a dezintegrat în timpul colectării (răsând doar vârful ciocului), ceea ce a împiedicat compararea între taxoni forusracizi de diferite dimensiuni, până la descoperirea lui Kelenken.
250px|thumb|right|Harta zonelor în care fosilele familiei acestor păsări prădătoare au fost găsite, cu Kelenken numărat ca opt 250px|thumb|right|Comparație între craniile diferitelor genuri a familiei forusrhacide
Descriere 250px|thumb|right|Kelenken, (verde închis), comparat cu un om și alte forusrhacide
Kelenken este cel mai mare forusrhacid cunoscut, cu aproximativ 10% mai mare decât cei mai mari forusrhacidi cunoscuți anterior, cum ar fi Phorusrhacos. Craniul holotip are aproximativ 716 mm lungime de la vârful ciocului până la centrul crestei nucale sagitale din partea superioară a spatelui capului (o dimensiune asemănătoare cu dimensiunea craniului unui cal), ceea ce îl face cel mai mare craniu dintre toate păsările cunoscute. Capătul posterior al craniului are o lățime de 312 mm. Osul tarsometatars al piciorului are o lungime de 437 mm. Înălțimea capului era de până la 3 m, în timp ce seriemele moderne ajung la 90 cm înălțime. Deși greutatea lui Kelenken nu a fost estimată în mod specific, se crede că a depășit 100 kg.
Craniu
Înainte de descoperirea lui Kelenken, craniile unor forusrhacide mari, incomplet cunoscute, au fost reconstruite ca versiuni mărite ale celor ale unor rude mai mici și mai complete, precum Psilopterus și Patagornis, așa cum este exemplificat de o schiță din 1895 a craniului distrus al marelui Phorusrhacos, reprodusă frecvent, care era ea însăși bazată pe cel al lui Patagornis. Aceste reconstrucții au evidențiat presupusele ciocuri foarte înalte, orbitele oculare rotunde și înalte și cutiile cerebrale boltite, dar Kelenken a demonstrat diferența semnificativă dintre craniile membrilor mari și mici ai grupului. Craniul holotip este foarte masiv și triunghiular atunci când este privit de sus, cu porțiunea posterioară comprimată de sus în jos. Ciocul superior este foarte lung, depășind jumătate din lungimea totală a craniului, spre deosebire de Mesembriornis și Patagornis, și este mai lung decât cel al lui Phorusrhacos. Raportul dintre ciocul superior și craniul lui Kelenken este de 0,56, bazat pe distanța dintre nara osoasă și vârful frontal. În ciuda strivirii de sus în jos, ciocul superior este înalt și foarte robust, deși aparent nu la fel de înalt ca la patagornitine, cum ar fi Patagornis, Andrewsornis și Andalgalornis.
Capătul anterior al premaxilei (osul cel mai frontal al maxilarului superior) se proiectează proeminent ca un cârlig ascuțit, curbat în jos. O astfel de proiecție puternică în jos seamănă cel mai mult cu condiția observată la forusracidele de dimensiuni mari și medii, cum ar fi Phorusrhacos, Patagornis, Andrewsornis și Andalgalornis, decât cu proiecțiile mai slabe ale psilopterinelor mai mici. Partea inferioară a porțiunii frontale a ciocului superior formează o pereche de creste proeminente, fiecare separată printr-un șanț de tomium, sau marginea ascuțită a ciocului. Aceste creste sunt, de asemenea, separate de o porțiune centrală mai lată a premaxilei printr-un șanț longitudinal (canalul premaxilar rostral). Patagornis avea o morfologie similară pe partea frontală a palatului. O mare parte din partea superioară a ciocului este brăzdată de gropițe mici, neregulate, care funcționau ca ieșiri nervoase. Cele două treimi din spate ale ciocului superior sunt excavate de o brazdă proeminentă, care este paralelă cu marginea tomiului.
Nările sunt mici, dreptunghiulare și sunt situate în colțul posterior superior al ciocului superior, ca la patagornithine (mărimea și locația nărilor sunt necunoscute la forusracinele și brontornithinele mai mari). Nările par a fi mai lungi din față în spate decât înalte, deși acest lucru poate fi exagerat prin strivire, iar marginea lor posterioară este formată de procesul maxilar al osului nazal (o proiecție de la nazale spre maxilar, osul principal al maxilarului superior). Nu se poate observa dacă nările sunt conectate între ele la mijloc (lipsind un sept ca la alte forusracide). Forma pătrangulară a fenestrei antorbitale (o deschidere în fața orbitei) este clară, în ciuda faptului că este oarecum strivită pe ambele părți. Marginea frontală a acestei deschideri este aproximativ la același nivel cu marginea posterioară a nării, iar marginea sa inferioară este dreaptă atunci când este privită din partea stângă. Oasele lacrimale robuste formează marginile posterioare ale fenestrelor antorbitale, iar aceste oase erau retrase în raport cu bara jugală (care forma marginea inferioară a orbitei) și cu marginea laterală exterioară a fiecărui os frontal (oasele principale ale frunții). Fenestra antorbitală este proporțional mai mică decât cea a lui Patagornis.
Osul de picior 250px
Digul tarsometatarsului este oarecum subțire, cu o secțiune mediană aproape dreptunghiulară, similar cu cel al speciei Phorusrhacos. Cele două treimi superioare ale suprafeței sale superioare sunt concave, în timp ce treimea inferioară este mai plată. Tarsometatarsul are cotile (două cavități în formă de cupă la capătul superior al digului) care sunt aproape ovale și profund concave. Cotilele laterale de pe partea exterioară sunt mai mici decât cotilele mediale de pe partea interioară și se află puțin sub aceasta. Eminența intercotilară dintre cotile este bine dezvoltată și robustă, ca și la alte forusracide. Specific acestui gen, există un tubercul rotund pe colțul medioplantar al cotilelor laterale, mai mic ca înălțime decât eminența intercotilară. Mijlocul digului tarsometatarsului este neregulat, pătrangular, ceea ce este diferit de cel al brontornitinelor, care sunt dreptunghiulare și foarte late. Trohleea celui de-al treilea metatarsian („articulațiile” tarsometatarsului care se articulează cu partea superioară a falangelor degetelor de la picior) este mult mai mare decât celelalte două trohlee (a doua și a patra) și se proiectează mult mai în jos, iar a patra trohlee este mai mare decât a doua. A patra trohlee este neregulat pătrangulară, ceea ce contrastează cu trohleea dreptunghiulară a Devicenziei. Foramenul vascular distal, o deschidere pe partea frontală inferioară a tarsometatarsului, are o poziție centralizată, deasupra capetelor superioare ale celei de-a treia și a patra trohlee.
Hrănire și dietă 250px|thumb|right|Restaurarea unui grup de Kelenken care se hrănesc
Se crede că forusracidele au fost prădători tereștri sau necrofagi și au fost adesea considerați prădători de vârf care au dominat America de Sud din Cenozoic în absența prădătorilor mamifere placentare, deși au coexistat cu unele mamifere mari, carnivore, borhienide. Ipotezele anterioare despre ecologia hrănirii forusracidelor au fost deduse în principal din faptul că au cranii mari cu ciocuri coroiate, mai degrabă decât prin ipoteze detaliate și studii biomecanice, iar astfel de studii privind adaptările lor la alergare și prădătoare au fost efectuate abia de la începutul secolului al XXI-lea.