Insula Noirmoutier este o insulă franceză din Golful Biscaya, situată în departamentul Vendée. Ea este legată de continent printr-o șosea submersibilă numită „pasajul Gois” și, din anul 1971, printr-un pod. Insula este alcătuită din patru comune — Noirmoutier-en-l'Île, Barbâtre, L'Épine și La Guérinière — reunite în comunitatea de comune a Insulei Noirmoutier. Lungimea insulei este de aproximativ 18 km, lățimea variază între 500 de metri și 12 km, iar suprafața sa este de 49 km².
Insula este adesea supranumită „insula mimozelor”, datorită climatului său blând care permite mimozelor să crească și să înflorească aici iarna. Peisajele dominante sunt reprezentate de mlaștini sărate, dune și păduri de stejari verzi ().
Toponimie Noirmoutier se scria odinioară Noirmoutiers. Numele poitevin al insulei este Nérmoutàe (redat ca Nermoster în texte din secolul al XIII-lea). Aceste denumiri provin din latinescul in + Herio Monasterio, adică „la mănăstirea lui Herus”, Herus fiind numele latin al părții septentrionale a insulei (astăzi „insula d’Her”).
Un document din cartularul de la Coudrie, datat din 1150, traduce acest toponim în latină prin nigrum monasterium („mănăstirea neagră”). Totuși, etimologia care ar asocia culoarea „neagră” cu termenul moutier (care desemna o mănăstire) este strict de origine populară, probabil rezultată din transformarea fonetică a lui Herio Monasterio în Hoir Moustier („mănăstirea lui Hoir”, adică a lui Herus), formă care a evoluat, prin proteza eufonică a literei n, în Ner-Monster, apoi Noir Moustier și în cele din urmă Noirmoutier.
Geografie
Localizare Noirmoutier este o insulă de pe coasta atlantică a Franței, situată în nord-vestul departamentului Vendée. Ea se află la sud de estuarul Loarei, la nord-est de insula și la sud-est de Belle-Île-en-Mer. Separată de continent prin strâmtoarea Fromentine, aflată la extremitatea sa sudică, insula închide golful Bourgneuf (numit și „golful Bretaniei”) în partea sa vestică și sudică.
Relief Relieful insulei Noirmoutier este în ansamblu puțin înălțat, asemenea celui al insulelor Ré și Oléron. Punctul cel mai înalt al insulei se află în partea central-vestică (Pé de l’Herse), în pădurea Eloux, cu o altitudine de 23 de metri, în timp ce cele mai joase altitudini se găsesc în zona centrală a insulei, ajungând uneori la nivelul mării în mlaștinile sărate.
De asemenea, relieful este mai înălțat în zona Pointe de la Loire (partea sudică a blocului central al insulei), precum și la intrarea pe insulă, în pădurea Fosse și în Barbâtre. În partea vestică a insulei, altitudinea atinge în medie între patru și șase metri. Pornind din extremitatea sudică a insulei, se întâlnesc plaje întinse cu nisip fin, însoțite de un masiv dunar care se întinde de la Pointe de la Fosse până la La Guérinière. Mai spre interior, domină vaste păduri de pini și zone dunare.
La nord de această regiune, peisajul se schimbă mai brusc, dunele fiind înlocuite de mlaștini sărate. În partea septentrională a insulei se află plaje mai mult sau mai puțin stâncoase, în special de la Pointe de Luzéronde, trecând prin L’Herbaudière și până la Le Vieil.
Pe partea estică a insulei schimbările de relief sunt cele mai evidente. Astfel, de la Grand Vieil până la La Clère, plajele lasă loc terenurilor agricole, în timp ce în zona Pointe du Bois de la Chaize pădurile de stejari verzi fac loc pantelor stâncoase cu un relief de „doar” cincisprezece metri. Din acest punct al insulei până la Jacobsen, relieful devine mai domol și mai puțin abrupt, cu o plajă de nisip fin (plaja Sableaux). În cele din urmă, de pe malul stâng al portului Noirmoutier și până la cheiul Fosse, se găsesc polderuri transformate în zone de cultură pentru creșterea stridiilor.
Geologie și geomorfologia insulei
Insula Noirmoutier este situată în domeniul sud-armoric (mai precis domeniul vest-vendéan), marcat de faza orogenică bretonă a orogenezei varisce, la începutul Carboniferului inferior, în , acum aproximativ 360 Ma. Coliziunea continentală din timpul orogenezei varisce propriu-zise se traduce în Masivul Armorican printr-un metamorfism general de presiune joasă-medie, formând gnaisuri și micașisturi, prin faze de forfecare și printr-o anatexie generatoare de migmatite și granite. Aceasta s-a concretizat, de asemenea, prin apariția numeroaselor leucogranite (cu două tipuri de mică: muscovit și biotit), intruzive prin șisturile cristaline, concomitent cu forfecările și acest metamorfism. Noirmoutier face astfel parte dintr-o vastă centură de leucogranite la sudul Masivului Armorican.
Această centură corespunde unui imens format în roci metamorfice, doar câțiva plutoni atingând Paleozoicul epimetamorfic. Batolitul este subdivizat în mai multe benzi („benzi litologice”) care prezintă o divergență netă spre est: un ax major (promontoriul Pointe du Raz – Nantes – Parthenay – Millevaches), cu convexitate nord-estică (orientat N 110–130 °E), asociat forfecării sud-armoricane (desprindere după o orientare cadomiană, cu o deplasare orizontală estimată la 500 km; la nord de acest ax, banda Locronan–Lizio, corespunzătoare mai multor benzi orientate N 60–100 °E (șir de apofize: Bignan, Guéhenno, Savenay etc.); la sud de acest ax, o linie discontinuă de mase sintectonice (masivele Trégunc, Pont-l'Abbé, Port-Louis–Ploemeur, Glénan–Quiberon––Hoëdic–Guérande–Le Croisic, Saint-Brévin, Noirmoutier–La Roche-sur-Yon), alungite în direcția sud-armoricană, al căror paralelism cu forfecarea sud-armoricană sugerează influența indirectă a unei constrângeri liniare. Formațiunea de la Noirmoutier a luat naștere printr-o zonă de forfecare extensivă dezvoltată în sudul Bretaniei, însoțită de metamorfism regional.
Aceste granite intruzive, datate la 320 Ma, au rezultat prin fuziunea metasedimentelor cu rate scăzute de topire, probabil în legătură cu procese de relaxare termică. În Eocen, o mare a depus calcare și gresii calcaroase care se regăsesc în prezent la nivelul platourilor stâncoase. Colmatarea flandriană a insulei acoperă acum o mare parte din aceste formațiuni eocene. Aluviunile (argilă, turbă și în special terre de bri, cunoscută sub numele de „argile cu scrobiculare”) umplu progresiv golful Bourgneuf. Amenajările realizate începând din Evul Mediu au modificat profund peisajele golfului și au accelerat colmatarea sa naturală.
Cei 48 km² ai insulei Noirmoutier, care se întind pe aproape 20 km în lungime, sunt constituiți din trei domenii distincte: o insuliță stâncoasă la nord de L’Herbaudière (gnaisuri șistoase cu două tipuri de mică și oligoclaz, străpunse de granite masive cu două tipuri de mică și de blocuri mari de pegmatit cu muscovit și porfiroblaști de ), la Noirmoutier-en-l'Île (formată din granit fin, cu două tipuri de mică, dintre care biotitul este dominant), partea cea mai lată a insulei (peste 6 km), numită odinioară „insula d’Her”, pe care este situată comuna Noirmoutier-en-l'Île; mlaștini sărate interioare (de la Menisière până la Fosse), mărginită la sud-vest de un cordon dunar ce se întinde pe 15 km de-a lungul coastei vestice, în fața oceanului, la estul căruia au fost amenajate poldere cu deschidere spre golf; vaste platouri suborizontale și recife (chaussée des Bœufs, Peignes, rochers de la Fosse, Préoire și Vendette) de calcar arenoasă eocenă (calcar galben-deschis, dolomitic, cu granulație fină, trecând local într-o gresie cu ciment calcaros), expuse pe larg la reflux.
Unitatea arhitecturii tradiționale a insulei Noirmoutier se datorează materialelor de construcție legate de geologia insulei: chirpici până în secolul al XVII-lea, piatră brută și piatră fasonată (șisturi, granit, gnais la nord; calcar la sud; toate legate cu un mortar de pământ), extrase din cariere locale (uneori și „pietre marine”: granite sau șisturi de pe coastele nordice și vestice ale insulei, calcar aflorant pe litoralul de vest și de est), exploatate până în anii 1930.
Ocuparea umană: un oraș, cinci sate
Până la începutul secolului al XIX-lea, insula Noirmoutier nu avea decât o singură comună, având ca reședință satul Noirmoutier-en-l'Île . Odată cu creșterea demografică, Barbâtre a devenit comună independentă în 1858, înainte de constituirea a încă două comune, aproximativ șaizeci de ani mai târziu, în 1919: La Guérinière și L'Épine. Odată cu apariția concediilor plătite și dezvoltarea turismului, insula a cunoscut un proces de urbanizare în secolul al XX-lea, prin construirea a numeroase cartiere rezidențiale, adăpostind în special multe reședințe secundare. Astăzi, pe insula Noirmoutier se disting un oraș și cinci sate, repartizate pe patru comune. Orașul Noirmoutier-en-l'Île, situat în nord-estul insulei, este capitala istorică a acesteia. Centrul său este marcat de monumente vechi precum castelul, biserica Saint-Philbert, Hôtel Jacobsen etc. Orașul are aproximativ 4.800 de locuitori. Comuna sa acoperă treimea nordică a insulei și cuprinde mlaștini sărate, o câmpie agricolă, stațiunea balneară Bois de la Chaize, portul de pescuit și agrement la reflux, fosta abație Blanche, precum și satele Le Vieil și L’Herbaudière. Caracterul stâncos al coastelor face ca plajele să fie de dimensiuni reduse, precum cele din Bois de la Chaize (exemple: plaja Dames, plaja Souzeaux, Anse Rouge). Satul L'Épine este situat în vestul insulei. Având o populație de peste 1.700 de locuitori, comuna include o parte din mlaștinile sărate, portul Morin (la nordul satului), o parte din pădurea Eloux (la sud) și Moulin de la Bosse. Plajele din L’Épine formează un cordon nisipos continuu, purtând denumiri diferite în funcție de zone (plaja Saint-Jean, plaja Martinière), întrerupte de diguri de protecție care contribuie la apărarea insulei împotriva mării. Satul La Guérinière este situat în centrul insulei. Comuna are aproximativ 1.500 de locuitori și include satul balnear Sables d’Or și Tresson, aflate la sud. Plaja nisipoasă din La Guérinière oferă o priveliște asupra culturilor de midii și a parcurilor de stridii amenajate în mare, vizibile la reflux. Satul Barbâtre, cu o structură alungită datorată extinderii lotizărilor rezidențiale, are aproape 1.800 de locuitori. Este cea mai sudică comună a insulei și cuprinde cele două căi care leagă insula Noirmoutier de continent: Gois (șoseaua submersibilă) și podul. Urbanizarea secolului al XX-lea a extins satul pe vechile cătune Midi, Frandière și Fosse. Plaja Midi, plaja satului Barbâtre, este cea mai lungă a insulei, un cordon nisipos de peste 5 km. Satul Le Vieil este situat la nord de Noirmoutier-en-l’Île și aparține teritoriului acestei comune. Este o așezare liniștită, alcătuită din străzi tihnite, care se întinde între Bois de la Chaize și Bois de la Blanche. Plajele sunt mai degrabă stâncoase. Satul L’Herbaudière este situat în nord-vestul insulei, făcând parte, la rândul său, din comuna Noirmoutier-en-l’Île. Este portul de pescuit și principalul port de agrement al insulei. Plaja Luzéronde, aflată la sud de L’Herbaudière, este nisipoasă și destul de înclinată, oferind o vedere asupra insulei Pilier (la nord-vestul insulei).
Pădurile din Noirmoutier Insula Noirmoutier are o acoperire forestieră relativ modestă, ușor sub media departamentului Vendée.
Pădurile și zonele împădurite sunt administrate de Office national des forêts (ONF) pe o suprafață de aproximativ 400 de hectare, adică 9 % din suprafața totală a insulei, care este de 49 km².
Pădurile statului sunt dispersate și acoperă suprafețe foarte diferite de la o zonă la alta: în sudul insulei se află pădurea Barbâtre, care se întinde pe teritoriul comunelor Barbâtre și Frandière și acoperă o suprafață totală de 145 de hectare, fiind cea mai mare pădure a insulei Noirmoutier; în nord-est se găsește pădurea Bois de la Chaize, alcătuită în principal din stejari verzi, care se întinde pe 140 de hectare; mărginește țărmurile golfului Bourgneuf și se află în întregime pe teritoriul comunei Noirmoutier-en-l'Île;