thumb|300px|„Germania magna” la mijlocul secolului I î.Hr. thumb|300px|„Germania Magna” în epoca lui Augustus.
Germania Magna / Magna Germania / Germania Libera este regiunea istorică a Europei ocupată de popoare germanice romanizate și neromanizate (în sens geografic sau etnolingvistic) în Antichitate și mai precis în perioada Imperiului Roman. Aceste triburi și zona lor geografică asociată sunt definite în principal de Germania lui Tacitus și de Comentariile despre războiul din Galia ale lui Iulius Cezar. Germania acoperea atunci o zonă vastă care se întindea spre est aproximativ până la Vistula, spre vest și sud până la Rin și Dunăre, care o separau de lumea romană. Potrivit unor istorici, ea se întindea, în orice caz la un moment dat, și în Panonia și în sudul Scandinaviei, aceasta din urmă fiind legată de migrațiile germanice. Zona cunoscută, în latină, sub numele de Germania Magna (în română, „Germania Mare”) era renumită pentru pădurile și mlaștinile sale, fiind denumită, în latină, de istorici și cu sintagma Germania Libera (în română, „Germania Liberă”, pentru a fi distinsă de provinciile romane Germania Inferior și Germania Superior.
Germania antică Referințe istoriografice Germania lui Tacitus este o lucrare importantă a istoriografiei germanice. Acest paradigmă s-a impus până la pangermanism, două milenii mai târziu. Autorul nu a vizitat niciodată Germania, informațiile de care dispune fiind, în cel mai bun caz, din surse secundare. Istoricul Ronald Syme a emis ipoteza că Tacitus ar fi copiat în mare parte lucrarea, astăzi dispărută, Bella Germaniae, scrisă de Pliniu cel Bătrân. Syme își justifică ipoteza printr-un pasaj oarecum perimat în care Tacitus prezintă popoarele de la Dunăre ca aliați ai Imperiului Roman, în timp ce defecțiunea lor din 89, în timpul războiului împotriva dacilor, a modificat puternic politica de frontieră a Imperiului. Există și alte surse posibile pentru Tacitus: Iulius Cezar cu Comentariile sale despre războiul din Galia, Strabon, Diodor din Sicilia, Poseidonios și Aufidius Bassus.
Germaniile Germania antică nu corespunde Germaniei actuale, chiar dacă unele teritorii importante ale uneia și ale celeilalte se pot suprapune.
Numele Germania este folosit de romani, cu diferite calificative, incluzând teritorii care astăzi nu sunt germane, pe de o parte, și regiuni care astăzi sunt germane fără niciun echivoc, dar care din punct de vedere administrativ nu făceau parte din Germania romană, pe de altă parte. Anticii, din secolul al II-lea î.Hr. până la sosirea masivă a popoarelor slave în secolul al VI-lea, numeau Germania spațiul delimitat la nord de Marea Baltică și Marea Nordului, la sud de Beschizii de Vest și nordul Alpilor, la vest de Vistula și la est de Rin.
Denumirea Germania Inferior (Germania Inferioară sau Germania de Jos) cuprinde malul stâng al Rinului din Germania, la nord de Bonn, precum și actualele Țări de Jos și Belgia, la est de o linie care se întinde de la izvorul râului Oise până la estuarul Escautului, unde se află Anvers.
Germania Superior (Germania Superioară sau Germania de Sus) cuprinde malul stâng al Rinului, la sud de Bonn (fostul departament Rhin-et-Moselle), câmpia Palatinatului, Alsacia, Franche-Comté, precum și, aproximativ, jumătatea vestică a Elveției și jumătatea estică a Burgundiei.
În schimb, restul actualului mal stâng german al Rinului (cu Trier) se afla în Belgica (Belgia romană). În orice caz, Belgica și cele două Germaniae făceau parte din punct de vedere administrativ din Galia romană. Astfel, întregul mal stâng al Rinului se afla în Galia definită de Cezar și se afla sub autoritatea romană timp de aproximativ cinci sute de ani (din 50 î.Hr. până în 450 d.Hr., aproximativ).
Raetia cuprinde sudul Bavariei la vest de Inn și Baden-Württemberg la sud de Dunăre, împreună cu Tirolul austriac și estul Elveției. Noricum corespunde restului Bavariei situat la sud de Dunăre și Austriei. Agri Decumates (Câmpurile Decumate) cuprind zona dintre Rin și Dunăre, care se întinde grosso-modo de la Regensburg la Bonn, incluzând cursul inferior al Mainului; între Jura Suabă și Dunăre, acestea sunt atașate de Raetia; la vest de Jura Suabă, ele aparțin Germaniei Superioare, deci Galiei Romane. Aceste trei teritorii s-au aflat sub autoritatea romană timp de două-trei secole (din anii 80 d.Hr. până în 235 pentru Agri Decumates și din anii 50 d.Hr. până în 406 pentru Raetia). Raetia nu făcea parte din Germania antică.
Germania Magna (Marea Germanie) a romanilor din Antichitate corespunde aproximativ cu două treimi din nord-estul Germaniei actuale, în mare parte fosta Germanie de Est, și fosta Germanie de Vest la est de Rin și la nord de Dunăre și de linia Bonn-Regensburg. La acestea se adaugă Cehia și vestul Poloniei. Aceasta a fost zonă de influență și sub supravegherea Romei timp de aproximativ două secole (de la începutul erei creștine până la începutul secolului al III-lea), iar partea situată la vest de fluviul Elba a fost sub controlul direct al Romei timp de aproximativ două generații (din anii 20 î.Hr. până în anii 30-50 d.Hr.). Din punctul de vedere al populației actuale, dintre cele 15 orașe cele mai populate din Germania actuală, clasificate aici în ordine descrescătoare a populației, și anume: Berlin, Hamburg, München, Köln, Frankfurt pe Main, Stuttgart, Düsseldorf, Dortmund, Essen, Leipzig, Bremen, Dresda, Hanovra, Nürnberg și Duisburg, 7 orașe se află într-o zonă geografică care a fost sub controlul Romei antice, și anume: München, Köln, Frankfurt pe Main, Stuttgart, Düsseldorf, Nürnberg și Duisburg, iar 4 orașe s-au dezvoltat dintr-o așezare romană antică, și anume: Köln, Frankfurt pe Main, Stuttgart și Duisburg.
Popoarele germanice
Populațiile germanice care ocupau aceste teritorii sunt cu atât mai greu de identificat cu cât erau parțial nomade, în special cele stabilite în câmpia nordică europeană, iar autorii antici confundau cu ușurință numele care le erau date. Masivul Șistos Renan, Harz și munții din patrulaterul Boemiei erau practic nelocuite. Poporul frizon, din actualele Țări de Jos, a fost supus în 28. Francii salieni sau renani (denumiți odinioară ripuari) sunt menționați abia începând cu 289, într-una dintre panegiricele împăratului Maximian, unde se vorbește despre „franci” (în latină, în textul original). . În ceea ce privește celelalte popoare, istoricii sunt de acord să le situeze, după cum vom vedea, la începutul erei creștine; acest lucru se spune cu toate rezervele necesare, deoarece există multe incertitudini legate de mobilitatea lor.
Unele dintre aceste popoare sunt destul de cunoscute, fie datorită numărului lor, fie datorită apropierii de granițele Imperiului, fie datorită ravagiilor pe care le-au provocat în secolele al III-lea sau al V-lea. Popoarele din Gallia Belgica, Germania Inferior și Germania Superior sunt considerate cel mai adesea ca fiind celți romanizați, iar cele din Germania Magna sunt considerate ca fiind germani slab romanizați sau ne-romanizați.
Burgunzii se aflau probabil încă pe insula Bornholm (pe atunci Burgunderholm) sau deja în Pomerania Orientală. Peregrinările lor îi vor duce, în patru secole, în actuala Burgundie, cărora le datorează numele. Goții, foarte numeroși, nu se împărțiseră încă în două grupuri și s-au stabilit în valea inferioară a Vistulei (vezi cultura Wielbark); Vizigoții și ostrogoții vor fi primele popoare barbare care se vor stabili definitiv în Imperiu după înfrângerea împăratului Valens la Adrianopole în 378. Deplasările lor îi vor duce în secolul al VI-lea în Hispania și Italia. Vandalii se aflau între Vistula și Warta; au migrat în Africa de Nord în secolul al V-lea, unde Iustinian i-a învins în 535. Longobarzii, care se instalaseră între văile joase ale Elbei și Weserului, au pătruns în Imperiu, în Italia, abia în secolul al VI-lea, ruinând parțial reconquista lui Iustinian. Suebii, stabiliți între limes și Main, au urmat calea deschisă de alemani și au ajuns până în Galicia. Alamanii sau alamanii, la rândul lor, traversează Rinul înghețat la 31 decembrie 406, dar apar abia la începutul secolului al III-lea. Probabil se aflau în Europa de Est în epoca lui Augustus. Anglii din Schleswig, saxonii din Holstein și iuții din Danemarca par să fi fost destul de sedentari, comițând acte de piraterie în Marea Nordului și în Canalul Mânecii, înainte de a se stabili în sud-estul Bretaniei la mijlocul secolului al V-lea.
Celelalte popoare sau triburi germanice au lăsat în istorie o amprentă mai puțin semnificativă:
Marcomanii și quazii s-au stabilit în actuala Cehie; Marcus Aurelius i-a combătut în două războaie (167-175 și 178-180) și, se pare, le-a provocat pierderi suficiente pentru ca aceștia să nu mai reprezinte un pericol. Chattii și mattiacii, care sunt probabil supuși sau aliați ai acestora, erau foarte agitați la limita nord-vestică a limesului, ceea ce va necesita intervenția lui Domițian. Cheruscii sunt destul de numeroși în câmpia din nord, între Weser și Elba. Hermundurii din Saxonia și Palatinatul Bavarez actuale erau numeroși. Același lucru este valabil și pentru bastarni, la est, în cotul Vistulei, de unde vor pleca pentru a urma Carpații și a ajunge în bazinul Tyrasului, iar de acolo, la gurile Dunării.
Alte popoare par a fi mai puțin numeroase sau mai puțin agitate. Este cazul bructerilor de-a lungul râului Lippe, al chaucilor de o parte și de alta a estuarului Weser, al helveconilor din Silezia inferioară, al lugienilor, care ocupau valea superioară a râului Warta, al marsilor, între Ruhr și Lippe, al rugilor, la est de Pomerania orientală, al semnonilor, în actualul Brandenburg, și al turonilor, între izvoarele râurilor Werra și Fulda.
Unele grupuri sunt chiar mai mici: ampsivarienii (angrivarienii sau ansibarienii) între Weserul inferior și Ems, camavii între Ems și Friesland, nariștii la nord de Regensburg și osienii din Carpații Albi.
În cele din urmă, existența sau amplasarea unora este atât de neclară încât însăși prezența lor este controversată: burienii despre care se spune că s-ar fi aflat în apropierea izvoarelor Vistulei sau ale Oderului, lemovienii în estul Pomeraniei și varnezii în Holsteinul de astăzi.
Aceste popoare, a căror listă nu este exhaustivă, trăiau din cules, pescuit, vânătoare, din cultivarea unor legume și din întreținerea turmelor cu care se deplasau atunci când era necesar. Făceau comerț cu lemn, blănuri, piei, sare și chihlimbar cu vecinii lor din limesul roman. Săpăturile arheologice din apropierea limesului germanic au descoperit, de asemenea, ferme mari. Dialectele lor nu sunt cunoscute cu precizie, dar sunt, conform consensului, derivate din protogermanică. Popoarele din Gallia Belgica, Germania Inferior și Germania Superior sunt relativ romanizate, spre deosebire de cele din Germania Magna. Credințele acestora, mai degrabă presupuse decât cunoscute, par apropiate de cele ale celților. Grecii și romanii îi disprețuiesc chiar dacă se tem de ei: nu îi numesc „germani”, ci mai des „barbari” (onomatopee a murmurului și termen disprețuitor pentru alte limbi decât greaca și latina).