, cunoscută și sub numele de păianjen intertidal sau păianjen marin, este o specie de care se găsește în Noua Zeelandă și Noua Caledonie. A fost descrisă pentru prima dată de naturalistul James Hector în 1878, din exemplare găsite la Cape Campbell. Păianjenul are o lungime de peste 8 mm, cu chelicere (structuri asemănătoare colților) foarte mari, un cefalotorax (regiunea capului) roșu-brun și un abdomen gri crem. Se găsește exclusiv pe țărmurile stâncoase, unde trăiește în zona intertidală . În această zonă trăiește în refugii de mătase construite în interiorul scoicilor, crăpăturilor și punctelor de ancorare din alge marine. Este capabil să supraviețuiască scufundării complete în aceste refugii de mătase timp de peste 19 zile (ceea ce este susținut de rata sa respiratorie mai mică). Ca toți păianjenii, este un prădător și se hrănește cu nevertebrate, cum ar fi amfipodele și izopodele. Femelele produc de obicei mai multe saci de ouă (în jurul lunii septembrie până în ianuarie) pe care femela le păzește în refugiul său de mătase și pe care le eclozează până în mai. Femelele pot trăi potențial până la doi ani. Mătasea speciei este adaptată pentru mediile acvatice. Conform Sistemului de Clasificare a Amenințărilor din Noua Zeelandă, este considerată „Neamenințată”.

Taxonomie Anterior, exemplarele de fuseseră identificate greșit ca în 1849. În 1877, a fost descrisă inițial ca de către naturalistul James Hector, deși un paznic de far a detaliat observațiile biologiei sale. Prima înregistrare a a fost de la Cape Campbell din Marlborough (unde lucra paznicul farului). A fost descrisă din nou independent în 1879 ca , dar acesta a fost ulterior recunoscut ca fiind un sinonim. Apoi, în 1880, arahnologul englez Octavius Pickard-Cambridge a transferat în genul . a fost ulterior transferată în genul și, prin urmare, redenumită în 1895. este însă un substantiv feminin, așa că numele a fost corectat în . Specia a fost redescrisă cel mai recent în 1970 de către arahnologul neozeelandez Ray Forster. În prezent, nu există exemplare de tip (niciunul nu a fost desemnat vreodată de Hector) pentru această specie. Aceștia sunt denumiți în mod obișnuit „păianjeni marini” sau „păianjeni intertidali”. alt=View of Desis marina from above.|miniatura|Vedere de sus a unui Desis Marina.

Descriere Masculii de Desis marina au o lungime de peste 8 mm. Cefalotoraxul (regiunea capului și toracelui fuzionate) și chelicerele (structuri asemănătoare colților) sunt de culoare roșu-brun închis, în timp ce abdomenul este de o culoare gri crem, aproape verzuie. Carapacea (secțiunea superioară a cefalotoraxului) are o formă aproape dreptunghiulară și are opt ochi mici, dispuși pe două rânduri. Acești ochi formează un grup care ocupă puțin peste jumătate din lățimea capului. Sternul (partea inferioară a cefalotoraxului) este mai lung decât lat și are proeminențe pe marginile laterale. Aceste proeminențe apar opus și între coxae, segmentul de bază al picioarelor. Proporțional, chelicerele sunt foarte mari și au două rânduri de dinți. Perișori mici și palizi acoperă abdomenul, fiind prezenți pe tot parcursul acestuia câțiva peri lungi. În cazul pedipalpului (apendicele asemănătoare picioarelor pe care masculii le folosesc pentru împerechere), cymbiumul (segmentul de la capătul pedipalpului) este îndreptat distal și se extinde dincolo de bulb, în timp ce apofiza tibială (proiecția celui de-al treilea segment pedipalpului) este formată dintr-o placă plată și o coloană vertebrală.

Femelele sunt similare cu masculii, dar sunt în general mai mari (ajungând la peste 10 mm lungime) și au chelicere proporțional mai mici. Această specie este remarcabilă pentru sistemul său traheal complex ramificat, care este poziționat chiar în fața filierelor. S-a observat că există unele diferențe de morfologie între populații.

Distribuție și habitat D. marina este originară din Noua Zeelandă (inclusiv Insulele Chatham) și Noua Caledonie. În Noua Zeelandă, este răspândită și se pare că se găsește oriunde există un habitat adecvat. Trăiește în zona intertidală a țărmurilor stâncoase, unde își construiește refugii de mătase în crăpături, scoici, vizuini de viermi tubulari și puncte de ancorare ale algelor marine, pe care le sigilează după ce intră. În aceste medii, păianjenii și refugiile lor de mătase sunt scufundate în mod regulat în apa de mare. Sunt cel mai activi noaptea, dar uneori sunt văzuți în timpul zilei.

Dietă Ca toți păianjenii, D. marina este carnivor. Se știe că iese la suprafață și se hrănește în timpul refluxului, mâncând amfipode, izopode și alte nevertebrate mici. Păianjenii D. marina au fost, de asemenea, înregistrați ucigând pești mici. Deși uneori vânează activ prada, sunt de obicei prădători care „stau și așteaptă”.

Fiziologie Când se retrage în mătase, Marina Desis poate fi scufundată timp de până la 19 zile, deși acest lucru depinde de adâncimea la care păianjenul se nestă. Pentru a ajuta la supraviețuirea acestei lunguri subacvatice, D. marina are o rată de respirație mai scăzută decât păianjenii terestri de dimensiuni similare, ceea ce îi permite să supraviețuiască cu cantitatea mică de aer în retragerea sa. În afară de această rată de respirație mai scăzută, nu există alte adaptări respiratorii și, atunci când este scufundată, obține suficient aer din cel conținut în cuib. În cuib, 3 până la 10% din oxigenul necesar este difuzat prin mătase.

Statutul de conservare Conform Sistemului de Clasificare a Amenințărilor din Noua Zeelandă, această specie este listată ca „Neamenințată” cu calificările „Impact Climatic” și „Sigură peste mări”. Este considerată vulnerabilă la schimbările climatice, deoarece schimbările nivelului mării pot afecta habitatul său costier.

Note

Categorie:Desidae Categorie:Pagini cu traduceri nerevizuite